ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2249/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția I civilă, la data de 17 august 2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței, în temeiul dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. b), art. 253 alin. (3) lit. a), art. 252, art. 71 alin. (1) și (2), art. 72, art. 75, art. 14, art. 16, art. 1349 și art. 1357 C. civ., art. 30 alin. (6) și art. 57 din Constituție, art. 10 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului și obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 50.000 euro, pentru prejudicierea valorilor intrinseci ale reclamantului, a demnității, onoarei, imaginii, reputației și probității sale profesionale; obligarea pârâtului la încetarea pentru viitor a oricărei acțiuni ilicite și de natură să prejudicieze drepturile și interesele legitime ale reclamantului; obligarea pârâtului la publicarea hotărârii, pe pagina sa de C., precum și în 3 ziare de largă circulație națională și 3 televiziuni cu acoperire națională, pe cheltuiala sa.

Sentința Tribunalului Mehedinți, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 21 din 3 aprilie 2025, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect acțiune în răspundere delictuală; a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5000 euro, reprezentând daune morale; a fost respinsă, în rest, acțiunea; a fost obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 4 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, a fost îndreptată eroarea materială din minuta sentinței civile nr. 21 din 3 aprilie 2025, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, în sensul că s-a menționat: "Obligă reclamantul la plata către pârât a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată" în loc de "Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată".

Decizia Curții de Apel Craiova, secția I civilă Prin decizia nr. 439 din 6 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 21 din 3 aprilie 2025, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. apreciază că, în raport cu întinderea și gravitatea faptelor ilicite săvârșite de pârât, suma acordată nu este suficientă pentru repararea prejudiciului patrimonial produs, cât timp consecințele faptelor pârâtului continuă să se producă, imaginea reclamantului, la nivelul societății, fiind profund afectată. Afirmă că, din această perspectivă, este necesar a se lua o măsură directă de ocrotire a reclamantului și de prevenire în viitor a conduitei ilicite a pârâtului, prin obligarea acestuia la a-și îndrepta comportamentul și a-și retracta afirmațiile denigratoare la adresa reclamantului. Susține că, prin folosirea unor expresii jignitoare, într-un spațiu ușor accesibil publicului, fără nicio bază factuală, pârâtul încalcă limitele dreptului la liberă exprimare întrucât acționează având conștiența că prin această modalitate de comunicare îi va crea reclamantului o imagine publică denigrantă, de natură să compromită încrederea comunității în rolul și funcția exercitată de acesta și să pună în pericol întreaga sa activitate profesională. Subliniază că toate acuzațiile pârâtului referitoare la faptele de natură penală săvârșite de reclamant au fost dovedite de autoritățile statului ca fiind nereale, și, dat fiind interesul manifestat de pârât față de viața personală și profesională a reclamantului, nu se poate susține că acesta nu cunoștea aspectele vizând soluțiile cu privire la aceste fapte. Afirmă că nu se poate justifica susținerea pârâtului, potrivit căreia reacțiile sale publice ar avea o adresabilitate generală, atât timp cât acesta acționează în baza unor sentimente de profundă indignare și aversiune față de reclamant, atitudinea sa fiind o modalitate de a se răzbuna, de a pune în pericol imaginea reclamantului, onoarea și integritatea sa. Învederează că scopul urmărit de pârât prin publicațiile sale nu poate fi catalogat drept unul legitim întrucât nu are la bază intenția de informare și de a contribui la o dezbatere pe o chestiune de interes public, ci se circumscrie interesului personal al acestuia de a ataca activitatea politică a reclamantului. Susține că atitudinea pârâtului de a-și expune opiniile politice de o manieră ostilă, prin atacul direct la persoana reclamantului, se situează în sfera ilicitului civil întrucât influențează negativ percepția publicului larg asupra persoanei reclamantului, precum și asupra rolului pe care acesta îl exercită în societate, producându-i prejudicii grave ce se răsfrâng, inevitabil, asupra tuturor aspectelor ce țin de activitatea sa profesională și evoluția carierei sale. Afirmă că pârâtul urmărește să realizeze o propagandă batjocoritoare la adresa reclamantului, fiind depășite limitele unei exprimări publice utile, prin încălcarea principiilor instituite inclusiv prin dispozițiile art. 14 și art. 15 C. civ. Expune considerații teoretice vizând dreptul la exprimare, prevăzut de art. 10 din CEDO și dreptul la respectarea vieții private, prevăzut de art. 8 din CEDO, și invocă jurisprudența instanței de contencios european, concluzionând că pârâtul, prin afirmațiile sale cu caracter scandalos și nereal, făcute în cadrul unei adevărate campanii de denigrare a reclamantului, a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitate umană, fiind încălcate limitele dreptului la libertatea de exprimare întrucât denotă intenția acestuia de a afecta imaginea și reputația reclamantului și nu de a informa publicul pe subiecte de interes general și de a contribui la o dezbatere publică. Recurentul-pârât B., prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susține că instanța de apel nu a analizat toate apărările invocate de acesta prin întâmpinare și reiterate prin concluziile scrise, precum și prin motivele de apel (de exemplu, scopul de informare publică a postărilor), sens în care apreciază că hotărârea atacată este parțial nemotivată, fiind încălcate dispozițiile art. 425 C. proc. civ. Afirmă că instanța de apel nu a analizat solicitarea sa de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Învederează că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1349 și art. 1357 C. civ. În acest sens, arată că afirmațiile pârâtului din cadrul postărilor efectuate, raportate la probatoriul administrat, nu întrunesc condiția faptei ilicite generatoare de prejudicii întrucât au o bază factuală sau sunt simple judecăți de valoare care se încadrează în limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 10 din CEDO, iar persoanele care dețin o funcție publică pot fi expuse unor critici sau aprecieri mult mai dure decât alte persoane fără un astfel de statut public. Cu referire la probele administrate, recurentul pârât afirmă că toate postările sale au avut unicul scop de informare publică, având în vedere situația delicată a Spitalului Municipal Orșova al cărui manager a fost. Susține că sintagmele folosite (pușcăriaș, fost pușcăriaș, domnul rahovist și locuitor la Rahova) își găsesc baza factuală în faptul că în perioada 3.04-18.10.2014 reclamantul s-a aflat în arest preventiv în penitenciarul Rahova. Instanța de apel a analizat, în mod superficial, aceste argumente, înlăturându-le cu motivarea că această informație ar fi prezentat utilitate dacă dosarul respectiv s-ar fi finalizat cu condamnarea reclamantului, însă acesta a fost achitat, în temeiul art. 16 lit. a) C. pen. Susține că interpretarea curții de apel nu poate fi acceptată întrucât soluția de achitare nu poate schimba realitatea încarcerării reclamantului, cu atât mai mult cu cât nu s-a constatat până în prezent, printr-o hotărâre judecătorească, faptul că măsura arestului preventiv a fost dispusă nelegal. Arată că toate referirile recurentului-pârât la adresa reclamantului au vizat strict perioada în care acesta a fost arestat preventiv la Penitenciarul Rahova, neputând fi reținut caracterul șicanator și defăimător al afirmațiilor incriminate. Afirmă că probele administrate demonstrează și faptul că era cunoscut în comunitate faptul că reclamantul a fost deținut și înainte de anul 1989, aspect ce nu a fost analizat de judecătorul fondului. Referitor la sintagma "maimuță vorbitoare", susține că aceasta nu a fost inserată într-o postare la adresa directă a reclamantului, contrar a ceea ce a reținut instanța de apel, iar sintagma "inculpat de serviciu" îl vizează pe primarul municipiului Orșova, nu pe reclamant. Cu privire la sintagma "dirijorul unui grup infracțional organizat", afirmă că judecătorul fondului nu a înțeles sensul real al acesteia, care are natura unei judecăți de valoare, dat fiind rolul determinant al reclamantului în adoptarea unor hotărâri de consiliu local, în perioada 2021-2023, care au afectat activitatea Spitalului municipal Orșova. Expune istoricul relațiilor tensionate dintre cele două părți, arătând că reclamantul, care deține funcția de președinte al D. și este lider al grupurilor de consilieri locali ai D. din cadrul Consiliul local al municipiului Orșova, a fost inițiatorul unor proiecte de hotărâri ale consiliului local al căror scop a fost acela de a afecta activitatea spitalului al cărui manager era pârâtul. Afirmă că, prin alte hotărâri ale consiliului local, s-a diminuat bugetul spitalului ori nu au fost alocate fonduri pentru spital, reclamantul fiind și inițiatorul a patru plângeri penale împotriva pârâtului, soluționate definitiv prin clasare. În raport cu aceste aspecte, apreciază că postările sale au vizat în realitate activitatea spitalului al cărui manager era, activitate afectată de deciziile Consiliului local al municipiului Orșova, în cadrul căruia reclamantul are calitatea de lider al partidului majoritar, comentariile la aceste postări conținând aprecieri la adresa activității spitalului, nu la adresa reclamantului. Instanța de apel a interpretat eronat și dispozițiile legale privind îndeplinirea condiției prejudiciului moral întrucât prezumția existenței acestui prejudiciu a fost răsturnată prin probatoriul administrat. Susține, totodată, că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu este suficientă demonstrarea incidenței unei fapte ilicite, ci este necesar ca aceasta să fi produs un prejudiciu ce trebuie demonstrat. Cu referire la răspunsurile reclamantului la interogatoriul administrat și la depoziția martorilor audiați în cauză, susține că nu a fost demonstrat un prejudiciu produs reclamantului. În ipoteza în care se va aprecia că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, apreciază că suma acordată reclamantului, cu titlu de daune morale, este una vădit contrară criteriului rezonabilității și proporționalității, impunându-se a fi cenzurată. Susține că, în raport cu circumstanțele factuale, in extremis, se putea proceda la aplicarea prevederilor art. 253 alin. (1) lit. b) și alin. (3) lit. a) C. civ., în sensul de a impune doar obligația de a înceta orice acțiune ilicită și de a publica hotărârea, astfel de măsuri fiind apte să compenseze presupusul prejudiciu suferit de reclamant.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, recurentul-pârât B. a invocat excepția nulității recursului reclamantului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., învederând că acesta nu indică, în concret, argumentele pentru care susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, dar nici care sunt normele de drept material aplicate greșit de către instanța de apel. Pe fondul recursului reclamantului, arată că argumentele prezentate de pârât în cadrul propriului recurs, pe care le reia în cadrul întâmpinării, reprezintă motivele de respingere a căii de atac declarate de reclamant. Prin întâmpinare, recurentul-reclamant A. a invocat excepția nulității recursului pârâtului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul căii de atac a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 23 mai 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 17 octombrie 2024, în ședință publică, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Recursul formulat de recurentul-reclamant A. urmează a fi anulat pentru considerentele ce succed: Dispozițiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor, iar dispozițiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din același act normativ reglementează, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri. Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalității hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. Conform prevederilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ. Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menționate în art. 488 din C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate. Înalta Curte reține că invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. de către recurent este lipsită de valențe juridice, în contextul în care recursul nu cuprinde critici care să reliefeze aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate vizând nemotivarea hotărârii. Astfel, deși este necesar ca recurentul să formuleze o argumentare juridică a nelegalității hotărârii atacate, prin identificarea explicită a motivelor ce reclamă nemotivarea hotărârii, existența unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei reținute de instanța de apel, în cuprinsul memoriului de recurs nu se regăsește nicio critică referitoare la aceste aspecte, fiind invocate formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pentru a putea conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la invocarea formală a unui motiv de recurs, întrucât condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor imputate instanței, pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului fiind necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că soluția instanței care a pronunțat hotărârea atacată este nelegală. Analizând în continuare susținerile din cadrul recursului formulat de reclamant, Înalta Curte reține că acesta este nemulțumit de cuantumul daunelor morale acordate, afirmând că suma stabilită de instanța de apel nu este suficientă pentru repararea prejudiciului patrimonial produs, și detaliază aspecte de fapt care justifică, în opinia sa, majorarea acestora. Însă, modalitatea în care instanța de apel a particularizat criteriile de evaluare, prin identificarea lor în situația de fapt dedusă judecății și a cuantificat, în consecință, despăgubirile, constituie exclusiv o chestiune de apreciere, astfel cum a rezultat din probele administrate, fiind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs. Nici aspectele redate în continuare în cuprinsul memoriului de recurs nu constituie veritabile critici de nelegalitate, apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac, din moment ce recurentul-reclamant se rezumă la a invoca depășirea limitelor dreptului la liberă exprimare (în raport cu jurisprudența CEDO) și la a reitera opinia proprie privind expresiile utilizate și consecințele produse asupra sa, urmărind prin aceste susțineri redimensionarea cuantumului daunelor morale acordate. Instanța de recurs constată, totodată, că argumentele anterior evocate nu vizează raționamentul instanței de apel în pronunțarea deciziei recurate, ci reprezintă aceleași apărări deduse deja analizei în apel. În condițiile în care obiectul recursului îl reprezintă decizia instanței de apel, iar, prin decizia civilă recurată instanța de apel a răspuns acestor critici, potrivit considerentelor dezvoltate în conturarea soluției adoptate, legala învestire a instanței de recurs cu aceaste critici presupunea formularea, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. Ca atare, expunerea în etapa procesuală a recursului a unor critici identice cu cele formulate la instanța devolutivă nu permite exercitarea unui control de legalitate specific acestei căi de atac extraordinare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței de control judiciar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecință, cum recurentul-reclamant nu tinde, printr-o argumentație juridică propriu-zisă, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simpla readucere în discuție a unor chestiuni deja tranșate în faza procesuală anterioară, nu este în măsură să permită exercitarea controlului judiciar specific prezentei faze procesuale. Reținând că recurentul nu a prezentat critici ce pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, constatând că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează să anuleze recursul formulat de reclamantul A., în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Recurentul pârât B. a criticat decizia atacată invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Prin critica încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea atacată este parțial nemotivată întrucât instanța de apel nu a analizat toate apărările invocate de acesta prin întâmpinare și reiterate prin concluziile scrise și motivele de apel. Înalta Curte pornește în analiza sa de la semnificația prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce consacră trei ipostaze, și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului, precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii. Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, se reține că, pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate, și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și, implicit, respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care au stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile anterior indicate, presupune o motivare punctuală a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat și nu un răspuns în detaliu pentru fiecare argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită instanța de judecată. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, iar motivarea trebuie să fie corectă, clară și simplă, precisă și concisă, pentru a avea putere de convingere și a reda fidel raționamentul în fapt și în drept al organului judiciar. Verificând decizia atacată din perspectiva exigențelor impuse de dispozițiile legale anterior citate, Înalta Curte constată că raționamentul expus în considerentele acesteia reflectă analiza criticilor pârâtului deduse judecății apelului cu privire la modul de soluționare a cererii de chemare în judecată prin prisma constatării îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. În limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, determinate de ceea ce s-a apelat și ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, a procedat la examinarea cauzei din perspectiva criticilor susținute de pârât prin cererea de apel, respectiv întâmpinare, verificând stabilirea de către instanța de fond a situației de fapt și modul de aplicare a normelor legale incidente, considerentele hotărârii astfel pronunțate arătând într-o manieră lămuritoare motivele de fapt și de drept pentru care a fost respins apelul declarat în cauză de pârât, respectiv de reclamant, cu consecințele reflectate în dispozitivul hotărârii, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. Astfel, instanța de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situația de fapt, a ilustrat, de asemenea, că normele juridice invocate de apelantul pârât au fost respectate de tribunal și a expus raționamentul juridic propriu, potrivit căruia a apreciat că, în speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Totodată, din ansamblul argumentelor expuse în decizia recurată, rezultă că instanța s-a preocupat și de cenzurarea apărărilor pârâtului vizând scopul de informare publică al postărilor, reținând că informația privind cercetarea reclamantului într-un dosar penal în cursul căruia s-a luat măsura arestării preventive ar fi prezentat utilitate dacă dosarul respectiv s-ar fi finalizat cu condamnarea reclamantului, însă nu a existat o astfel de condamnare. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că a existat o încălcare a drepturilor subiective ale reclamantului, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, prin întâmpinare ori concluzii scrise, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate. Cât privește nepronunțarea instanței de apel asupra cererii de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, față de soluția contestată în recurs, de respingere a căilor de atac exercitate împotriva hotărârii instanței de fond, nu se impunea aplicarea art. 453 C. proc. civ., în sensul celor pretinse de recurent, implicit motivarea unei astfel de soluții. O altă critică formulată, încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, anume a prevederilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., dar și a dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului. Speța dedusă judecății presupune soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viață privată în componenta referitoare la onoare și reputație (art. 71 alin. (1) și art. 72 alin. (1) din C. civ., art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale) și, respectiv, dreptul pârâtului la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) și la art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părțile și-au întemeiat apărările, astfel că a putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție doar pentru că s-a constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate deopotrivă, că pârâtul s-a aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Considerând că pârâtul și-a exercitat dreptul cu rea-credință și cu încălcarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, art. 30 din Constituția României, art. 1357 și art. 1349 C. civ., admiterea acțiunii în răspundere civilă delictuală, astfel cum a fost formulată. În drept, dispozițiile art. 1349 C. civ. statuează că: "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…)". Conform prevederilor art. 1357 C. civ., "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului. Art. 70 C. civ. prevede că: "Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.". Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ.: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75". Conform dispozițiilor art. 72 C. civ.: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75". În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune". Potrivit art. 252 C. civ.: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.". Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut: "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.". Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd următoarele: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora." Legalitatea soluției instanței de apel a fost contestată ca fiind una contrară dispozițiilor art. 10 din CEDO, de natură să determine o greșită angajare a răspunderii civile delictuale a recurentului pârât, acesta susținând că intenția sa a fost de informare a opiniei publice și nu una de jignire a reclamantului, iar postările au avut o bază factuală, fiind necesar a-i fi respectat dreptul la liberă exprimare. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, raportat la criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel a identificat și aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 1349 și art. 1357, precum și ale art. 8 și art. 10 din CEDO, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că pârâtul a săvârșit o faptă ilicită, fiind depășite limitele libertății de exprimare. Referitor la fapta ilicită și la intenția recurentului-pârât de a afecta dreptul la onoare și reputație al intimatului, ca formă a vinovăției cu care aceasta a acționat în sensul amintit, judecata instanței de apel trebuie privită în ansamblu și este corectă raportat la circumstanțele speței și la limbajul neadecvat folosit de recurentul-pârât în postările sale. Astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel a avut a stabili, conform art. 477 C. proc. civ., dacă fapta unei persoane de a publica o serie de postări pe o pagină C. despre o persoană care deține o funcție publică, cea de consilier județean al Consiliului județului Caraș-Severin, care cuprindeau expresii de tipul "maimuță vorbitoare", "maimuțoi", "inculpat de serviciu", "pușcăriaș", "locatar la Rahova" reprezintă sau nu o faptă ilicită, ce poate antrena răspunderea civilă delictuală pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispozițiilor convenționale, dacă, prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârșită cu depășirea limitelor libertății de exprimare, s-ar fi putut aduce atingere demnității, onoarei, reputației și dreptului la imagine ale reclamantului. În analiza limitelor privind libertatea de exprimare, în balanță cu drepturile reclamantului la onoare și reputație, este necesară calificarea postărilor ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăți de valoare. Este de subliniat că stabilirea naturii afirmației drept faptă sau judecată de valoare este importantă, întrucât, conform jurisprudenței CEDO, regula de tradiție este aceea că opiniile nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verității (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Cumpănă și Mazăre c. României). Distincția dintre fapte și judecăți de valoare trebuie făcută obligatoriu de către judecătorul național, un sistem de drept care nu permite o astfel de analiză fiind apt a genera hotărâri care încalcă art. 10 din Convenție (cauza Dyuldin și Kislov c. Rusiei, § 49). Atunci când CEDO califică anumite exprimări ca vizând fapte, este vorba despre afirmații concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate (cauza Petrina c. României, § 43; cauza C.V. Tudor c. României; cauza Constantinescu c. României, § 73; cauza Busuioc c. Moldovei, § 67). La polul opus, judecățile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand și alții c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Paturel c. Franței, § 37, cauza Feldek c. Slovaciei, § 86, cauza Jerusalem c. Austriei, § 44-45). Totuși, trebuie precizat că, atunci când judecățile de valoare tind spre lansarea unor acuzații determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind aptitudinea de lezare a reputației (cauza Karpetas c. Greciei, § 48; cauza Brasilier c. Franței, § 38-41). Pornind de la aceste principii jurisprudențiale, analizând în concret faptele imputate recurentului-pârât, instanța de apel a reținut caracterul ofensator și defăimător al cuvintelor folosite, care nu erau indispensabile pentru comunicarea mesajului său, opiniile exprimate de pârât fiind, așadar, judecăți de valoare. În înclinarea balanței între art. 8 și art. 10 din Convenție, CEDO analizează inclusiv modul în care este exprimat mesajul, respectiv elementele de ordin stilistic, cum ar fi tonul și limbajul folosite, precum și modul de adresare, cunoscut fiind că art. 10 din Convenție protejează nu numai mesajul propriu-zis ce se dorește a fi transmis, ci și forma acestuia. Din acest punct de vedere, atare elemente ajută la o analiză integrată a mesajului, în întreg contextul în care a fost transmis (cauza MAC TV S.R.O. c. Slovaciei, § 48-51). Mai mult, elementele stilistice folosite conturează buna sau reaua-credință a autorului mesajului (cauza Reklos și Davourlis c. Greciei, § 68). Analizând cuvintele și expresiile folosite de pârât, instanța de apel a reținut că limbajul ofensator al afirmațiilor ce au format substanța postărilor pe pagina C. reprezintă fapte cu caracter ilicit, de natură a afecta drepturile care compun viața privată și a căror respectare este, pe deplin, consacrată în dreptul intern și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența generată în aplicarea acesteia. Înalta Curte constată că forma, stilul și modalitatea de prezentare a afirmațiilor depășesc limitele acceptabile ale libertății de exprimare, raționamentul curții de apel fiind corect, în condițiile în care termenii folosiți, față de scopul urmărit, relevă, fără dubiu, intenția recurentului-pârât de a afecta onoarea și reputația părții adverse. Astfel, discursul pârâtului care a inclus și expresii ofensatoare relative la persoana reclamantului nu poate fi apreciat că ar fi contribuit la vreo dezbatere de interes general, reprezentând jigniri intenționate ale părții vizate de discurs, care nu erau necesare, în sensul jurisprudenței CEDO, pentru transmiterea mesajului. Exprimarea opiniilor personale de către pârât în acest context nu poate fi calificată, raportat la expresiile utilizate, ca fiind rezultatul unei nevoi sociale imperioase, de natură a urmări un scop legitim. Instanța de apel a argumentat pertinent care sunt împrejurările care înlătură baza factuală pretinsă de recurentul-pârât, reținând că informația privind cercetarea reclamantului într-un dosar penal în cursul căruia s-a luat măsura arestării preventive ar fi prezentat utilitate dacă dosarul respectiv s-ar fi finalizat cu condamnarea reclamantului, însă nu a existat o astfel de condamnare, reclamantul fiind achitat în temeiul art. 16 lit. a) C. pen., apreciind că afirmațiile incriminate prin cererea de chemare în judecată depășesc limitele unor critici privind activitatea reclamantului, îmbrăcând forma unor insulte. Din analiza dispozițiilor art. 10 din CEDO, citat anterior, rezultă că legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației înseși. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție subzistă în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deși libertatea de exprimare este esențială într-o societate democratică, rațiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane. Astfel, recurentului pârât nu i se cenzurează dreptul la liberă exprimare, ci modalitatea de exercitare a acestui drept și maniera în care a ales să deturneze această libertate de la scopul ei firesc. În ce privește existența și dovedirea prejudiciului, plasându-ne pe terenul despăgubirilor morale, limbajul ofensator al afirmațiilor din postările pârâtului la adresa reclamantului este una inerentă și nu poate fi supusă unei adevărate probatio diabolica. În alți termeni, astfel cum demnitatea este inerentă persoanei, la fel și afectarea acestei demnități este ceva intim legat de această persoană, ce nu poate fi probat în termeni cuantificabili. De aceea, în materia răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputația, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumții, astfel cum a procedat, în mod legal, instanța de apel. În consecință, prezumția implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârșirea faptei ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurentul pârât nu a reușit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia și principiul reparării prejudiciului moral. Relativ la criticile vizând nedovedirea prejudiciu produs reclamantului, raportat la probele administrate în cauză, Înalta Curte reamintește că nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ. Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate, se reține că analiza criteriilor de cuantificare care presupune o judecată în echitate și aplicarea unor criterii constituite pe cale pretoriană pentru stabilirea despăgubirilor acordate pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputația, imaginea unei persoane, constituie o chestiune de netemeinicie în cuantificarea prejudiciului și nu de nelegalitate. În acest context, se constată că solicitarea de cenzurare a sumei acordate cu titlu de daune morale ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, însă o atare finalitate este incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanța de recurs, limitat la verificarea legalității deciziei, nu și a temeiniciei acesteia, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. Prin ultima critică formulată, recurentul contestă soluția instanței de apel privind obligarea sa la plata unei sume de bani, cu titlu de despăgubiri, apreciind că se putea proceda doar la impunerea obligației de a înceta orice acțiune ilicită și de a publica hotărârea, astfel de măsuri fiind apte să compenseze presupusul prejudiciu suferit de reclamant. Înalta Curte reține că, odată constatată întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, modalitatea adecvată de acoperire a prejudiciului moral suferit de către titularul dreptului este o chestiune de apreciere a instanței de judecată, în raport cu circumstanțele factuale ale cauzei, constituind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 439 din 6 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.