ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1724/2025

Ședința publică din data de 15 octombrie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 23.02.2024, sub nr. x/2024, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON, la cursul BNR din data plății, cu titlu de despăgubiri reprezentând daune morale pentru erori judiciare, la care se va calcula dobânda legală potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data pronunțării hotărârii până la data plății efective, la plata sumei de 10.000 RON reprezentând daune materiale, respectiv venit nerealizat din muncă, spitalizare, investigații, analize medicale, onorariu avocat, cheltuieli judiciare dispuse în dosarele penale, precum și la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile legale art. 538 - art. 541 C. proc. pen., art. 8, art. 6, art. 3, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1373, art. 70 - art. 74, art. 252, art. 253, art. 1349 și următoarele C. civ.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința nr. 33 din 14 mai 2024, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă în dosarul nr. x/2024 s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată prin întâmpinare.

S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia nr. 379 din data de 31 octombrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 33/14.05.2024, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 379 din data de 31 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 19 februarie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

II.1. Motivele de recurs

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că în mod greșit, instanța de apel a menținut raționamentul adoptat de instanța de fond, în sensul în care aceasta nu poate fi considerată beneficiar al prevederilor art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât nu se afla în executarea unei măsuri privative de libertate la data de 12.05.2021, iar prin modificarea adusă prin Legea nr. 201/2023, în vigoare din iulie 2023, a fost restrânsă sfera beneficiarilor despăgubirilor.

În susținerea motivului de recurs, recurenta a arătat că deși la data introducerii cererii de chemare în judecată (23.02.2024), dispozițiile cuprinse în art. 539 C. proc. pen., suferiseră modificări aduse prin Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 6 iulie 2023, instanța de fond nu a analizat succesiunea legilor în timp, în sensul în care dispozițiile prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost interpretate prin Decizia nr. 15/2017, pronunțată de Înalta Curte, Completul competent să judece recursul în interesul legii, respectiv, prin Decizia nr. 1/2023, pronunțată de aceeași instanță - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin raportare la efectele Deciziei nr. 136/2021 pronunțată de instanța de contencios constituțional.

Astfel, instanța de apel a nesocotit Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care a statuat că "în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.."

În motivarea acestei decizii, s-a arătat că soluțiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., rămase definitive, sunt suficiente pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile. Totodată, s-a arătat că în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal, soluționat prin clasare sau achitare, în temeiul cazurilor prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., este dovedit caracterul neîntemeiat și nedrept al acuzației penale, ceea ce are ca efect "reținerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal". Astfel, valorificarea dreptului la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal, în fața instanței civile, are ca temei soluțiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe cazurile prev. de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive.

Față de aceste considerente, recurenta a susținut că întrucât măsura privativă de libertate a fost dispusă anterior datei de 12.05.2021, dispozițiile aplicabile în speță sunt cele prevăzute la 539 din C. proc. pen., anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 201/2023, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce privește încheierea penală nr. 24 din 22.09.2023, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția penală, în dosarul nr. x/2023, prin care a fost admisă plângerea recurentei formulată împotriva soluției de clasare, cu consecința schimbării temeiului de drept al soluției de clasare din art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., definitivă în baza art. 341 alin. (8) C. proc. pen., recurenta a arătat nu pot fi aplicabile în speță dispozițiile prevăzute de art. IV alin. (2) din Legea nr. 201/2023, din moment ce soluția de clasare a rămas definitivă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023.

În acest sens a arătat că potrivit art. IV Legea 201/2023: l) au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare, persoanele care la data de 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau față de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată.

În cazul persoanelor prevăzute la alin. (1), dacă soluția clasării sau a achitării a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a prezentei legi, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia.

Având în vedere faptul că legea în discuție a intrat în vigoare pe 9 iulie 2023, iar plângerea împotriva soluției de clasare a fost admisă prin încheierea pronunțată la data de 22 septembrie 2023, fiind comunicată ulterior, recurenta a apreciat că se poate pune în discuție implicit legea penală mai favorabilă, fiind vorba de aplicabilitatea unor dispoziții din C. proc. pen.

Recurenta a criticat decizia recurată în sensul că instanța de apel nu a făcut o distincție în raport de succesiunea legilor în timp, pentru că la momentul definitivării soluției cerute de procedura specială privind acordarea despăgubirilor pentru erori judiciare era în vigoare modificarea instituită prin Legea nr. 201/2023 iar instanța de apel trebuia să ia în considerare Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv dispozițiile din C. proc. pen.

A mai susținut recurenta că, prin raportare la raționamentul instanței, măsurile instituite ar trebui să nu poată fi valorificate prin procedura specială privind erorile judiciare față de momentul soluției de achitare, fiind astfel restrânse abuziv drepturile persoanei, în baza art. art. 8, 6, 3, 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În final, recurenta a susținut că deși a invocat faptul că hotărârea instanței de fond nu analizase toate pretențiile invocate, implicit prin prisma art. 1373 C. civ., art. 70-74 C. civ., art. 252, 253 C. civ., art. 1349 și următoarele din același act normativ, instanța de apel a menținut raționamentul adoptat de instanța de fond și a apreciat că nu este necesar să se analizeze îndeplinirea condițiilor din C. civ., dacă nu devin aplicabile dispozițiile procedurii speciale potrivit art. 539 C. proc. pen., modificate prin Legea nr. 201/2023.

Față de aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare la data de 13 martie 2025 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Față de motivele de recurs invocate, intimatul-pârât a susținut că soluția instanței de apel este temeinică și legală, aceasta reținând, în mod corect faptul că deși reclamanta a fost privată de libertate printr-o măsură care s-a dovedit nedreaptă, aceasta nu se află în ipoteza prevăzuta de art. IV din Legea nr. 201/2023, întrucât, nu se afla în executarea unei măsuri privative de libertate la data de 12 mai 2021 sau ulterior acestei date, astfel cum se dispune prin lege.

De asemenea, în mod corect a reținut instanța de apel că, contextul legal în care decizia nr. 1/2023 a fost pronunțată, cu trimitere și la decizia nr. 15/2017, invocată de apelantă, nu mai este același, determinat de modificările ulterioare aduse art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. prin Legea nr. 201/2023, modificări care restrâng sfera beneficiarilor despăgubirilor la cei care se aflau în executarea unei măsuri privative de libertate la data de 12 mai 2021 sau ulterior acestei date. În acest mod, considerentele instanței supreme au rămas valabile pentru persoanele care s-au aflat în această ipoteză, nu și persoanelor față de care s-a luat o astfel de măsura anterior datei de 12 mai 2021.

Concluzionând, intimatul-pârât a arătat că investind instanța cu o acțiune de daune morale și materiale pentru un prejudiciu suferit în urma reținerii sale în anul 2013, după data intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023, recurenta nu poate reclama aplicabilitatea deciziei instanței supreme nr. 1/2023 cu ignorarea prevederilor art. IV din legea antereferită, prevederi care aduc modificări condițiilor instituite de art. 539 C. proc. pen. pentru acordarea de despăgubiri persoanelor private în mod injust de liberate.

II.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 martie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În ceea ce privește situația de fapt reținută în mod suveran de instanțele devolutive, situație de fapt relevantă pentru verificarea criticilor de nelegalitate cu care a fost învestită instanța de recurs, acestea sunt următoarele:

În fapt, prin ordonanța din data de 22.11.2013 emisă de DIICOT - Biroul Teritorial Mehedinți în dosarul penal nr. x/2013 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de reclamanta A. pentru săvârșirea infracțiunilor de "constituire a unui grup infracțional organizat" și "complicitate la evaziune fiscală în formă continuată", prevăzute de art. 367 C. pen. raportat la art. 48 C. pen. și art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, toate cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., reținându-se că în perioada 2010 - 2012 a sprijinit un grup infracțional prin ajutorul dat, în calitate de șef serviciu B., pentru retragerile de numerar în afara condițiilor legale.

În cadrul dosarului penal, reclamanta a fost reținută începând cu data de 22.11.2013, ora 01:30, fiind pusă în libertate la data de 23.11.2013, ora 0:53, ca urmare a pronunțării de către Curtea de Apel Craiova a încheierii nr. 51/23.11.2013, prin care s-a respins propunerea de arestare preventivă și s-a instituit în sarcina reclamantei obligația de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile, de la data de 23.11.2013 până la data de 22.12.2013.

La data de 06.01.2023, prin ordonanță a procurorului s-a dispus clasarea față de reclamantă, în temeiul art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se că faptele sunt prescrise.

Prin încheierea penală nr. 24/22.09.2023, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. x/2023 a fost admisă plângerea formulată de reclamantă împotriva soluției de clasare, cu consecința schimbării temeiul de drept al soluției de clasare din art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. în art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În prealabil, Înalta Curte reține că, în condițiile art. 488 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate formală (procedurală), respectiv de nelegalitate substanțială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond (prima instanță și cea de apel, ambele îndreptățite și obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt și de drept).

Așa fiind, criticile formulate în recurs nu pot tinde la stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută în mod suveran de instanțele devolutive, întrucât acestea ar reprezenta critici de netemeinicie, care excedează dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta a susținut că întrucât măsura privativă de libertate a fost dispusă anterior datei de 12.05.2021, dispozițiile aplicabile în speță sunt cele prevăzute la 539 din C. proc. pen., anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 201/2023, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce privește încheierea penală nr. 24 din 22.09.2023, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția penală, în dosarul nr. x/2023, prin care a fost admisă plângerea recurentei formulată împotriva soluției de clasare, cu consecința schimbării temeiului de drept al soluției de clasare din art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., definitivă în baza art. 341 alin. (8) C. proc. pen., recurenta a arătat nu sunt aplicabile în speță dispozițiile prevăzute de art. IV alin. (2) din Legea nr. 201/2023, din moment ce soluția de clasare a rămas definitivă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023.

Recurenta invocă deopotrivă efectele obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 și ale deciziei instanței supreme, anterior menționate.

În această privință, se constată că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat că:

"soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională."

În consecință, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituțională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaște dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.

În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate, nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, referitor la privările nelegale de libertate, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza I din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 par. 5 din Convenție (par. 31 și 47 din decizia nr. 136/2021).

Prin decizia Curții Constituționale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit însă nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi, în cele din urmă, neîntemeiată.

Se reține că ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 16 ianuarie 2023 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu:

"În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.."

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în urma pronunțării celor două decizii indicate și de către recurentă, a fost adoptată Legea nr. 201 din 5 iulie 2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru modificarea altor acte normative, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 6 iulie 2023.

După cum rezultă și din cuprinsul deciziei recurate, recurenta-reclamantă a fost reținută pentru 24 de ore în cuprinsul anului 2013, iar soluția de clasare s-a definitivat ulterior deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 și ulterior Legii nr. 201/2023.

Potrivit art. 539 C. proc. pen. ("Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate"), în forma în vigoare la data clasării (formă modificată prin Legea nr. 201/2023):

(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana față de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă:

a) măsura a fost constatată ca nelegală;

b) pentru infracțiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) clasarea sau achitarea, cu excepția cazului în care soluția s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârșite.

(2) Situațiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii reținerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare.

(3) În situația prevăzută la alin. (1) lit. b), persoana nu este îndreptățită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase sau în orice alt fel, a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel.

Art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 prevede însă, cu titlu tranzitoriu, că:

(1) Au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare, persoanele care la data de 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau față de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată.

Această reglementare constituie o veritabilă normă de drept material, care prevede, cu titlu tranzitoriu, în cazul căror măsuri preventive privative de libertate se acordă despăgubiri în ipoteza arestării nedrepte, ipoteză rezultată din caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, începând cu data publicării sale.

Este real că, astfel cum a reliefat și recurenta, ei nu i se aplică dispozițiile art. IV alin. (2) din aceeași lege, întrucât soluția clasării a rămas definitivă după intrarea în vigoare a Legii nr. 201/2023. Această din urmă normă tranzitorie privește doar cursul prescripției, fiind menită să reglementeze ipoteza formulării acțiunii în despăgubire de către persoanele care intră sub incidența art. IV alin. (1), dar în privința cărora s-a dispus achitarea ori clasarea anterior Legii nr. 201/2023.

În cauză, trebuie însă făcută o distincție între cele două alineate ale art. IV, care au în vedere ipoteze diferite de reglementare și cuprind reguli diferite.

Ansamblului ipotezelor de arestare nelegală i se aplică dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023, care constituie expresia voinței legiuitorului de a limita acordarea despăgubirilor pentru ipoteza arestării nedrepte (adică a arestării dispuse cu respectarea legii, într-un proces penal finalizat ulterior cu achitarea ori clasarea pentru temeiurile expres arătate) doar la acele cazuri în care măsura preventivă privativă de libertate era în ființă la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, fiind așadar un fapt juridic în curs, ori a fost luată după această dată, fiind un fapt juridic viitor în raport cu decizia amintită.

Recurenta invocă faptul că întrucât măsura privativă de libertate a fost dispusă anterior datei de 12.05.2021, dispozițiile aplicabile în speță sunt cele prevăzute la 539 din C. proc. pen., anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 201/2023, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Această interpretare nu poate fi, însă, primită, fiind infirmată expres de însuși textul de lege amintit, care este în vigoare și nu a fost declarat neconstituțional.

Dreptul la reparație izvorât din Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 și recunoscut, în coordonatele deja arătate, prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept poate fi exercitat doar în condițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023, normă legală, de drept tranzitoriu, aflată în vigoare la data începerii prezentului proces (spre deosebire de alte cauze, în care aplicarea legii noi a fost înlăturată pe motiv că ea nu era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată).

Nu se poate susține că Legea nr. 201/2023 ar avea caracter retroactiv, de vreme ce, astfel cum s-a reținut deja în cele ce preced, aceasta reglementează exhaustiv ipotezele de arestare (ori reținere) nedreaptă, în raport de data luării și executării măsurii preventive, limitând incidența acordării despăgubirilor la ceea ce rezultă cu necesitate din caracterul general obligatoriu, numai pentru viitor, al deciziilor Curții Constituționale.

Trebuie observat că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Efectul obligatoriu erga omnes și numai pentru viitor al deciziilor Curții Constituționale are, pe de-o parte, ca efect scoaterea pentru viitor din fondul activ al legislației al normelor juridice cu putere de lege declarate neconstituționale, respectiv încetarea pentru viitor al conduitei contrare Constituției a puterilor constituite în stat (în ipoteza conflictului constituțional), iar pe de altă parte, evitarea reevaluării retroactive a tuturor actelor, faptelor și raporturilor juridice guvernate de legea veche, soluție care ar da naștere la o insecuritate juridică accentuată și pe care legiuitorul constituant a repudiat-o în mod expres, limitând efectele deciziilor Curții Constituționale numai pentru viitor.

Din această perspectivă, nu se poate reține caracterul ilicit al unor măsuri preventive dispuse în condițiile legii de către organele judiciare penale, prin raportare la o decizie ulterioară a Curții Constituționale, care a fost pronunțată, respectiv publicată în Monitorul Oficial al României la o dată ulterioară faptelor cu privire la care se afirmă de către recurentă că ar fi avut caracter ilicit.

Potrivit art. 1 din C. civ. din 1864, în vigoare la data interceptărilor, legea dispune numai pentru viitor. Ea nu are putere retroactivă. De asemenea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Rezultă cu caracter de principiu că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse sub imperiul legii vechi rămân supuse în întregime acestei legi, care îi guvernează efectele, iar nu unei legi viitoare. Această soluție cu caracter de principiu este de altfel confirmată de art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., potrivit cu care actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

De asemenea, potrivit art. 103 din aceeași lege, obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor.

Cu valoare de principiu, art. 6 din C. civ. prevede că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă (alin. (1). Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor (alin. (2).

Coroborând aceste dispoziții legale de drept comun cu dispozițiile art. 15 alin. (2), respectiv ale art. 147 alin. (4) din Constituție, rezultă că legiuitorul era în drept să țină seama de producerea efectelor deciziilor Curții Constituționale doar pentru viitor și să excludă dreptul la reparație pentru măsurile preventive anterioare acestei decizii, în condițiile în care aceste măsuri preventive au fost luate cu respectarea legii (această premisă nu a fost contestată în cauză), reparația fiind acordată pentru caracterul nedrept rezultat din achitare ori clasare.

Se constată că prevederile art. IV din Legea nr. 201/2023 sunt lipsite de echivoc, în sensul că au dreptul la despăgubiri, în temeiul dispozițiilor art. 539 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., doar acele persoane care, la 12 mai 2021 (data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021), se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau față de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată. Or, recurenta nu se află în niciuna dintre aceste două situații prevăzute, în mod limitativ, de către legiuitor, din moment ce a fost reținută în perioada 22.11.2013, ora 01:30 - 23.11.2013, ora 0:53.

În tot cazul, art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 este o normă juridică în vigoare și nu a fost declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională, singura autoritate jurisdicțională în drept să înlăture din ordinea juridică națională o normă legală pentru neconformitatea acesteia cu Constituția, astfel cum aceasta a fost interpretată în jurisprudența Curții Constituționale. Nu este atribuția instanțelor judecătorești să înlăture de la aplicare o dispoziție legală al cărei sens este univoc, pentru contrarietate cu Constituția, o atare operațiune presupunând formularea și admiterea unei excepții de neconstituționalitate de către jurisdicția specializată.

Din această perspectivă, nu poate fi primită nici teza înfrângerii celor două decizii amintite, având în vedere că art. IV alin. (1) are ca scop să stabilească limitele de aplicare a Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, prin raportare la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, iar în ceea ce privește Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că, potrivit art. 521 alin. (4) cu referire la art. 518 C. proc. civ., decizia își va produce efectele în coordonatele prescrise de legea nouă. Prin definiție, o decizie obligatorie de interpretare nu poate fi opusă unei prevederi legale ulterioare, pentru a o neutraliza pe aceasta din urmă.

În fine, referirile la legea penală mai favorabilă nu pot fi primite, întrucât prevederile legale care reglementează dreptul la reparație civilă în caz de arestare nelegală ori, după caz, nedreaptă nu sunt norme de drept penal, ci norme de drept civil, supus regulilor tranzitorii de drept comun.

În mod legal a statuat așadar instanța de apel că sentința apelată este legală și temeinică, prin raportare la textul de lege amintit, în temeiul unui raționament care corespunde dispozițiilor legale citate. În completarea celor expuse de instanța de apel, vor fi avute în vedere motivele deciziei de față, care sunt de natură a releva caracterul nefondat al motivelor invocate de recurentă în termen.

A mai susținut recurenta că, prin raportare la raționamentul instanței, măsurile instituite ar trebui să nu poată fi valorificate prin procedura specială privind erorile judiciare față de momentul soluției de achitare, fiind astfel restrânse abuziv drepturile persoanei, în baza art. art. 8, 6, 3, 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceste susțineri sunt însă vădit nefondate, dreptul la interzicerea torturii (art. 3) și la viață privată (art. 8) neavând nicio incidență în cauză - în tot cazul, nu a fost argumentată în mod pertinent o atare incidență, care nu poate fi identificată de instanța de recurs. De asemenea, în cauză nu a fost argumentată pertinent și nu poate fi constatată nicio încălcare a dreptului la un proces echitabil (art. 6), respectiv la un remediu efectiv (art. 13).

Pe de altă parte, art. 5 din Convenție reclamă doar repararea pagubei produse prin arestarea nelegală, astfel cum rezultă și din cuprinsul deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, care a instituit un standard superior celui impus de Convenție, constând în repararea pagubelor produse prin măsuri preventive privative de libertate nedrepte.

În final, recurenta a susținut că deși a invocat faptul că hotărârea instanței de fond nu analizase toate pretențiile invocate, implicit prin prisma art. 1373 C. civ., art. 70-74 C. civ., art. 252, 253 C. civ., art. 1349 și următoarele din același act normativ, instanța de apel a menținut raționamentul adoptat de instanța de fond și a apreciat că nu este necesar să se analizeze îndeplinirea condițiilor din C. civ., dacă nu devin aplicabile dispozițiile procedurii speciale potrivit art. 539 C. proc. pen., modificate prin Legea nr. 201/2023.

Această critică este de asemenea nefondată, având în vedere că regimul reparațiilor pentru arestarea nelegală, respectiv nedreaptă, este prevăzut de cadrul normativ special conturat de art. 539 C. proc. pen., respectiv de reglementarea legală de drept comun referitoare la repararea pagubelor produse prin erori judiciare, fiind exclusă incidența chiar și subsidiară a normelor de drept comun.

Oricum, în cauză este vorba, prin ipoteză, despre o reținere legală, nefiind constatat contrariul, motiv pentru care nu poate fi vorba de o faptă ilicită și deci nici de răspundere civilă delictuală, textele indicate de recurentă fiind, în ansamblul lor, inaplicabile cauzei. Or, judecătorul trebuie să soluționeze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile (art. 22 alin. (1) C. proc. civ.), nefiind în această privință ținut ori limitat de motivele de drept invocate de parte.

Nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., calea de atac extraordinară urmează a fi respinsă, ca nefondată (art. 496 alin. (1) C. proc. civ.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 379 din data de 31 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2025.