ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1272/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. La data de 05.08.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 1.000.000.000 RON, cu titlu de despăgubiri materiale și a echivalentului în RON la data plații efective a sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privarea nelegală de libertate suferită de acesta în perioada 02 aprilie 2014 - 04 aprilie 2015(respectiv 337 de zile); constatarea ca vechime în munca stabilita potrivit legii a perioadei în care a fost privat de libertate, precum și obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată pe care le va efectua în prezentul dosar.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința nr. 771/2021 din 16 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2020, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât, ca neîntemeiată. S-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, ca neîntemeiată. S-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost obligat pârâtul către reclamant la plata sumei 21.742 RON, cu titlul de despăgubiri materiale reprezentate de contravaloarea indemnizației de membru în Autoritatea Teritorială de Ordine Publică din Cadrul Consiliului Județean Mehedinți și de inflația aferentă drepturilor salariale pentru perioada 03.04.2014-08.04.2015 (data încetării raporturilor de muncă) și la plata sumei de 500.000 RON, cu titlul de daune morale. S-a constatat că perioada 03.04.2014 - 04.04.2015 constituie vechime în muncă. S-au respins în rest pretențiile solicitate. A fost obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 5000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu avocațial.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă 207/2023 din data de 30 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelurile formulate de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justitie- D. N. A. - Serviciul Teritorial Craiova- Craiova, apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - și apelantul reclamant A. - împotriva sentinței civile nr. 771/16.12.2021, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosar nr. x/2020. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că: A obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 12000 euro echivalent în RON la data plății cu titlu de daune morale și 17032 RON cu titlu de daune materiale pentru prejudiciului produs de privarea nedreaptă de libertate. A obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 112.204 RON reprezentând cheltuieli judiciare determinate de soluționarea procesului penal. A respins ca neîntemeiată cererea privind acordarea actualizărilor reprezentând inflația aferentă drepturilor salariale. A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate. A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantului reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată avansate în etapa procesuală a apelului.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile 207/2023 din data de 30 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A., pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în calitate de reprezentant al Statului Român prin Ministerul Finanțelor și pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova Recursul declarat de reclamantul A. Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Prin primul motiv de recurs, recurentul a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 360/2002, prin admiterea apelului declarat de pârâtul Statul Român și de Ministerul Public și reținerea ca fondată a criticii privind actualizarea cu indicele de inflație a sumei stabilite cu titlu de drepturi salariale, pentru perioada 03.04.2015-08.04.2015. Dezvoltând această critică, recurentul a arătat că potrivit temeiului de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, acesta a optat pentru procedura reglementată de dispozițiile art. 539-540 C. proc. pen. și nu pentru cea prevăzută de Legea nr. 360/2002, fiind, pe de o parte, aflat în situația premisă reglementată de art. 27 29 din legea sus-menționată, și, pe de altă parte, persoană care, în cursul procesului penal finalizat printr-o soluție de achitare, a fost privată injust de libertate. Faptul că, pe parcursul soluționării prezentei cauze, fostul angajator a achitat parte din despăgubiri, respectiv doar pe cele reprezentând salariile aferente perioadei suspendării, nu lipsește de temei legal cererea de plată a actualizării acestora cu rata inflației. Pe de altă parte, a susținut că nelegal a apreciat instanța de apel că recuperarea acestei sume poate fi obținută exclusiv de la fostul angajator, prezentul litigiu vizând angajarea unei răspunderi patrimoniale speciale a statului, întemeiate pe dispozițiile art. 539-540 din C. proc. pen., fără nicio legătură cu raporturile dintre Statul Român și Inspectoratul General al Poliției Române, nefiind vorba despre o eventuală răspundere a statului pentru neîndeplinirea unei obligații de către cel din urmă și nici de necesitatea intervenirii unei transformări sau transmiteri a obligației de plată prin schimbarea debitorului. A menționat că răspunderea Statului Român la repararea integrală a pagubei este una obiectivă de la care nu se poate exonera nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal. A mai precizat recurentul că, în doctrină, s-a statuat în mod constant, în interpretarea dispozițiilor art. 1386 alin. (4) din C. civ. că deprecierea monetară se poate circumscrie unui prejudiciu viitor care, în cauză, i-a fost acordat în mod corect de către prim instanță, ca o reparare integrală a prejudiciului. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a susținut că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că ar fi invocat ca motiv de apel omisiunea instanței de fond de a soluționa petitul accesoriu având ca obiect actualizarea despăgubirilor materiale cu rata inflației și dobânda legală aferentă la data efectivă a plății. În realitate, față de dispozitivul primei instanțe, ceea ce a criticat a fost tocmai faptul că instanța de fond nu a admis integral cererea de acordare a despăgubirilor materiale actualizate. Respingând această cerere, în mod evident instanța de fond nu se putea pronunța în mod distinct pe cererea de actualizare. A mai susținut recurentul că, în ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor materiale reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, instanța de apel a recalificat temeiul juridic al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din procesul penal, achiesând la punctul de vedere al primei instanțe, în sensul că dispozițiile art. 276 alin. (5) și (6) din C. proc. pen. și cele ale art. 451- 455 din C. proc. civ. conturează cadrul general de soluționare pe cale separată, în fața instanței civile, a pretențiilor pe care le-a solicitat. Prin următoarea critică formulată, recurentul a imputat instanței de apel o interpretare și aplicare greșită a art. 6 C. proc. civ., a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a jurisprudenței CEDO, precum și o motivare insuficientă cu referire la durata procedurii penale la care a fost supus. A menționat că, deși instanța de apel a reținut criteriile de apreciere enunțate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a evalua dacă durata unei proceduri penale a fost sau nu rezonabilă, respectiv complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată, în mod greșit, nu a procedat la o analiză în concret a fiecărui criteriu, rezumându-se doar la a constata că a fost o cauză complexă și că în succesiunea termenelor nu s-au constatat intermitențe nejustificate. A arătat că evaluarea caracterului rezonabil al unei proceduri judiciare trebuie să aibă în vedere toate cele patru criterii indicate anterior, fiind necesară o analiză cumulată a acestora în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, analiză care să reflecte caracterul echitabil al procesului din perspectiva duratei sale. Totodată, a precizat că nu au fost evaluate motivele care au condus la achitarea recurentului și nici cele referitoare la miza procedurii pentru partea lezată. Astfel, a subliniat că pentru recurent au existat consecințe care i-au afectat în mod grav dreptul la libertate și siguranță, dreptul la un proces echitabil, dreptul la viață privată, au pus capăt carierei sale profesionale, practic, în toți acești 5 ani 10 luni și 17 zile socotiți de către instanța de apel "rezonabili", a fost "scos în afara societății" și pus în situația de a nu mai realiza venituri, datorită statutului de "inculpat pentru fapte de corupție". Deși instanța de apel a enunțat criteriile de apreciere a duratei procesului penal, a concluzionat că o durată de 5 ani, 10 luni și 17 zile a unui proces penal este una rezonabilă, fără a face vreo referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și nicio analiză comparativă cu cauzele analizate în această materie, în jurisprudența Curții, deși aceasta formează împreună cu dispozițiile convenționale "un bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru autoritățile statului, inclusiv pentru instanțele de judecată, în temeiul art. 20 din Constituție și al articolelor 1 și 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, procedând în acest mod, instanța a nesocotit în mod nepermis una dintre apărările esențiale, pe care recurentul le-a formulat, menționată expres în conținutul cererii de apel, respectiv jurisprudența Curții Europene, în această materie, inclusiv împotriva României, dar și caracterul obligatoriu al acestei jurisprudențe pentru instanțele naționale, în cuprinsul hotărârii neregăsindu-se o analiză pertinentă și substanțială a acestei jurisprudențe. În consecință, în opinia acestuia, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanția procesuală a motivării hotărârilor judecătorești, ceea ce determină casarea hotărârii recurate, în cadrul impus de dispozițiile art. 496-497 C. proc. civ. Prin ultimul motiv de recurs formulat, recurentul a imputat instanței de apel reducerea, în mod nelegal, al cuantumului daunelor morale, apreciind că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a tuturor normelor legale invocate atât în cererea de chemare în judecată cât și în apel, respectiv art. 539- 541 din C. proc. pen., art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., folosind date aparținând Institutului Național de Statistică, pe baza cărora a apreciat că suma de 12.000 euro (derizorie și umilitoare din punctul acestuia de vedere) este rezonabilă. În acest context, a arătat că instanța de apel a constatat că un criteriu care trebuie luat în considerare este cel al "contextului economic și social în care trăiește persoana care beneficiază de acestea (daune morale-s.n.)". De asemenea, tot în mod nelegal și în contradicție vădită cu cele statuate de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 136/2021, dar și cu cele stabilite de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - în Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, instanța de apel, în motivare a procedat la o distincție nepermisă, sub aspectul gravității, între o arestare nedreaptă și una nelegală. În plus, instanța de apel nu a analizat susținerile acestuia care se încadrau în criteriile de apreciere a daunelor morale și nici nu a motivat de ce critica formulată cu privire la cuantumul daunelor morale, în sensul majorării lor, nu este întemeiată. Astfel, a subliniat că privarea nedreaptă de libertate, pe durata a 367 de zile, în contextul derulării unui proces penal pe durata a 5 ani 10 luni și 17 zile, finalizat cu pronunțarea unei soluții de achitare, având ca temei inexistența faptei de cumpărare de influență și respectiv lipsa oricăror probe din care să rezulte săvârșirea de către acesta a infracțiunii de trafic de influență, au fost de natură să îi aducă o gravă atingere valorilor care definesc personalitatea umană și care se referă la existența fizică, sensibilitatea fizică și psihică, la cinste, demnitate, onoare, reputație morală și profesională. Concluzionând asupra motivului de recurs care vizează cuantumul daunelor morale acordate, recurentul a subliniat că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac a apelului, recurentul a arătat că există contradicție între considerente și dispozitiv, întrucât instanța a respins cererea de acordare a cheltuielilor motivat de faptul că toate apelulrile au fost respinse, astfel că nu se justifică acordarea cheltuielilor, deși toate apelurile formulate în cauză au fost, în realitate, admise. Prin ulima critică formulată, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea pronunțată de curtea de apel este nelegală și sub aspectul modului de stabilire a daunelor materiale constând în indemnizația de membru B., în sumă de 10.192 RON, și sub acest aspet existând contradicții între considerente și dispozitiv. Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel a schimbat, în parte, sentința apelată și a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 17.032 RON, cu titlu de daune materiale compusă din suma de 10.192 RON indemnizație B. și 6.840 RON contravaloarea deplasărilor pe perioada când a dost încarcerat. Prin același dispozitiv însă, instanța de apel a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate. Or, sentința instanței de fond a fost reformată sub aspectul greșitei acordări a sumei de 11.550 RON reprezentând actualizarea cu rata inflației a drepturilor salariale ce i-au fost acordate de către fostul angajator, sub aspectul cuantumului daunelor morale și sub aspectul neacordării cheltuielilor judiciare. Cu privire la indemnizațiile B., instanța de apel a constat că alegațiile pârâtului nu sunt întemeiate, astfel că suma de bani cu titlu menționat a fost acordată de două ori. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea decizei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea decizei atacate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut ca reclamantul și-a pierdut calitatea de membru B., în condițiile art. 9 H.G. nr. 787/2002, când nu a mai îndeplinit funcția de inspector șef al IJP Mehedinți care a determinat desemnarea sa în cadrul autorității, respectiv la data de 03.04.2014. Pierderea calității de membru B. a avut drept consecință pierderea începând cu aceeași dată a indemnizației de ședință, pentru activitatea desfășurată în plen și în comisii, reglementată de prevederile art. 19 H.G. nr. 787/2002 al cărei cuantum lunar a fost stabilit de Consiliul Județean Mehedinți la suma de 784 RON. Instanța de apel a reținut că privarea reclamantului de indemnizația de membru B. în perioada 03.04.2014-04.04.2015 se circumscrie noțiunii de prejudiciu determinat de arestarea sa nedreaptă și îl îndreptățește la dezdăunare. În acest context, a arătat că raționamentul instanței de apel este unul eronat, întrucât aceasta sumă solicitată de apelantul-reclamant reprezintă venituri nerealizate aflate în legătură cu funcția pe care reclamantul o îndeplinea la data luării față de acesta a măsurilor preventive privative de libertate, derivând, așadar, din raporturile de serviciu ale reclamantului. Invocând prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 și art. 19 din Regulamentul de organizare și funcționare a autorității teritoriale de ordine publică, aprobat prin H.G. nr. 787/2002, a precizat că interpertarea acestor dispoziții legale relevă că activitatea ca membru de drept sau membru desemnat în autoritatea teritorială de ordine publică este remunerată cu o indemnizație de ședință, nu cu o sumă globală, stabilită lunar, independent de desfășurarea sau nu a vreunei ședințe în plen sau în comisii într-o anumită perioadă calendaristică. A menționat că sub acest aspect, se relevă aplicabilitatea principiilor independenței patrimoniale și al răspunderii subsidiare a Statului Român, reglementate de art. 222 și art. 224 din C. civ.. Sumele reprezentând indemnizația de ședință de care reclamantul a fost lipsit în perioada indicată se achită din bugetul unității administrativ-teritoriale, persoană juridică de drept public, distinctă de Statul Român, iar această indemnizație se cuvine reclamantului cu titlu de beneficiu nerealizat în considerarea funcției pe care o deținea, de polițist, conducător al unui inspectorat de poliție și membru de drept în autoritatea teritorială de ordine publică. Totodată, a menționat că dispozițiile art. 27 din Legea nr. 360/2002, prin formularea lor generală, nu disting sub aspectul debitorului obligației de plată aferentă regulii restitutio in integrum pe care o consacră, ceea ce permite să se considere că, debitor al obligației de plată al sumelor respective este, în principal, unitatea administrativ teritorială, care suportă cheltuielile de organizare a activității autorității teritoriale de ordine publică, nu Statul Român. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea decizei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea decizei atacate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare. Prin primul motiv de recurs, recurentul-pârât a imputat instanței de apel o interpretare greșită a Deciziei nr. 136/2021 pronunțate de Curtea Constituțională, pe două paliere, respectiv sub aspectul calității procesuale pasive a Statului Român, precum și sub aspectul reprezentării Statului Român de Ministerul Finanțelor. În acest sens, recurentul-pârât a precizat că instanța de apel a reținut că, în raport de statuările din decizia Curții Constituționale, mai sus menționate, singurul subiect de drept răspunzător pentru repararea prejudiciului material si moral in cazul unei arestări nedrepte, este statul. Însă, a susținut recurentul, nicăieri în decizia invocată nu se menționează faptul că în aceste situații statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, astfel că nu se poate interpreta că această dispoziție stabilește obligații în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în sensul de a despăgubi reclamantul pentru prejudiciul moral suferit. A apreciat recurentul că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că statul are obligația de a garanta buna funcționare a sistemului judiciar, întrucât prejudiciul suferit de reclamant nu a fost cauzat printr-o faptă proprie, directă, a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar acesta nu poate fi ținut răspunzător nici în calitate de comitent, aceasta răspundere nu poate fi angajată decât în raport cu persoana juridică ce a cauzat nemijlocit prejudiciul. Aceasta, întrucât Statul Român funcționează cu respectarea principiilor legalității și al separației puterilor în stat,pentru fiecare funcțiune a sa existând instituții și organisme înființate potrivit legii. Totodată, a menționat că nu există niciun temei pentru ca Ministerul Finanțelor să reprezinte Statul Roman atunci când se susține că este răspunzător pentru modul in care funcționează serviciul public de justiție. Astfel, modul în care instanța de apel a reținut ca Statul Român, prin Ministerul Finanțelor este răspunzător de plata prejudiciului, este greșit atâta timp cât nu a analizat, în raport de solicitările reclamantului, dacă acțiunea sau inacțiunea Statului Român a încălcat o anumită dispoziție legală expresă sau o reglementare constituțională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală, așa cum s-a reținut în motivarea Deciziei nr. 696/28.10.2021. Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, recurentul-pârât a criticat hotărârea instanței de apel cu privire la obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 12.000 euro cu titlu de daune morale către reclamant, contestând cuantumul daunelor. A arătat că sumele acordate cu titlu de daune morale trebuie stabilite într-un cuantum rezonabil, șa încât să nu se transforme în venituri nejustificabile pentru victime. În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudența CEDO oglindită în hotărârea pronunțată în cauza Tarău contra României; cauza Konoios împotriva României; cauza J. împotriva României; cauza B. împotriva României; cauza G. împotriva României, hotărârea din 01 octombrie 2013. În ceea ce privește jurisprudența națională, a menționat deciziile nr. 3223 din 21 mai 2010 și nr. 320 din 1 februarie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin următoarea critică formulată împotriva hotărârii pronunțate de curtea de apel, care vizează acordarea daunelor materiale, recurentul-pârât a susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor suportate de reclamant pentru deplasarea membrilor familiei sale la penitenciar, precum și cele efectuate la termenele de judecată, având în vedere că nu s-a făcut dovada suportării efective a acestor cheltuieli. În ceea ce privește obligarea Statului Roman la plata de daunele materiale reprezentând contravaloarea indemnizației de membru în Autoritatea Teritorială de Ordine Publică din cadrul Consiliului Județean Mehedinți, a apreciat ca instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 19 din H.G. nr. 787/2002 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a autorității teritoriale de ordine publică. A învederat că potrivit art. 19 din H.G. nr. 787/2002, această indemnizație se plătește de către Consiliul Generat al Municipiului București, respectiv de consiliile județene, în speță, Consiliul Județean Mehedinți, astfel că, în mod greșit, s-a dispus în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor acordarea acestei indemnizații. Prin ultimul motiv de recurs invocat, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că este contradictorie motivarea instanței de apel cu privire la soluția de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în procesul penal în cuantum de 112.204 RON. Astfel, a menționat că, deși menționează foarte clar în considerentele hotărârii faptul că Statul Român nu a avut de parte în procesul penal, astfel că nu ar putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale și al cercetării penate în instanță, cu toate acestea a apreciat că nu se poate nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului sau la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual. Concluzionând, a reținut instanța că se impune a recunoaște existența unui drept la despăgubire a reclamantului, stabilind aceasta obligație în sarcina Statului Roman prin Ministerul Finanțelor, deși din întreaga motivare rezulta în mod clar faptul ca nu acesta este răspunzător de prejudiciul creat reclamantului. În acest sens, a arătat că, în opoziție cu cele reținute de instanța de apel, în favoarea reclamantului nu operează prezumția de culpă a Statului Roman chemat în judecată, întrucât Statul nu a avut calitatea de "pârât" în procesul penal, noțiune pe care o are în vedere art. 453 C. proc. civ., astfel cum rezulta din hotărârea judecătoreasca de achitare. Cum nu operează o astfel de prezumție, instanța de apel avea obligația să analizeze dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în vederea angajării răspunderii Statului. De altfel, a subliniat că, raportat la prevederile art. 200 si art. 202 C. proc. pen., modul de desfășurare a cercetării penale nu poate constitui chiar prin aceasta o fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu, decât în măsura în care s-ar dovedi încălcarea unor drepturi fundamentale ale pârtii, ceea ce nu s-a făcut dovada în cauza si nici nu s-a invocat de altfel, motivele invocate nu se circumscriu încălcării unor astfel de drepturi fundamentale. A mai menționat recurentul că dispoziția de achitare nu stabilește în sine o culpă procesuală a Statului Român, pentru a putea fi obligat de plano la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de către instanța de judecată, în temeiul dispozițiilor legii procesuale civile, astfel cum prevede art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. A reiterat faptul că, în procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligația de a declanșa acțiunea penală în cazurile prevăzute expres de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor și a pedepsirii acestora, în scopul restaurării ordinii de drept. Scopul statului, însă, este restaurarea ordinii de drept și aflarea adevărului și nu condamnarea inculpaților, așa încât nu se poate considera că statul a pierdut când un inculpat a fost achitat. Efectuarea unor demersuri judiciare care în final au dus la achitarea reclamantului, constituie o materializare a ordinii de drept în materie penală -procesual penală, deoarece vinovăția unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare. Achitarea este expresia unei ordini de drept democratice, ce permite unei persoane acuzate să-și dovedească nevinovăția, cu respectarea garanțiilor de legalitate. Achitările în procesul penal reprezintă dovada că justiția funcționează și că inculpații își pot prezenta nestingherit apărarea. Dispoziția de achitare, așa cum au reținut și alte instanțe în spețe similare nu stabilește în sine o culpă procesuală a Statului Român, titular al acțiunii penale, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de către instanța de judecată, în temeiuldispozițiilor legii civile. Trimiterea în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cadrul cercetării penale reprezintă o activitate pe care legea o permite și o dă în competența procurorului. Procesul penal este guvernat de principiul oficialității, începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale și învestirea instanței se realizează de către organele judiciare penale ale statului. Legea nu cere procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului să aibă siguranța unei condamnări penale, ceea ce nici nu este posibil, deoarece soluția eventuală de achitare în cauză este de competența exclusive a instanței penale și depinde de probatoriul administrat și în etapa judecății. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea decizei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în calitate de reprezentant al Statului Român, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În acest sens, a arătat că toate argumentele expuse de recurentul-pârât vizează aspecte de neteinicie și nu de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond. Reclamantul a fost reținut în data de 03.04.2014 și arestat preventiv la data de 04.04.2014 până la data de 16.10.2014, dată de la care acesta s-a aflat în arest la domiciliu, iar de la data de 01.04.2015 a fost pus sub control judiciar până la revocarea definitivă a acestei măsuri la data de 21.06.2016 potrivit deciziei penale nr. 953/04.07.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se mai reține că instanța a fost sesizată prin rechizitoriu la data de 28.07.2014, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2014, fiind pronunțată la data de 20.12.2017, decizia nr. 254/F/20.12.2017 de Curtea de Apel București prin care s-a dispus în primă instanță achitarea reclamantului pentru infracțiunea de trafic de influență în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și pentru infracțiunea de cumpărare influență în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din același cod, soluție care a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 50/A din 19 februarie 2020. Din cele mai sus expuse, instanțele de fond au constatat că reclamantul a fost privat de libertate și i-au fost îngrădite drepturile pentru o perioada de 336 zile. În ceea ce privește statutul socio-profesional al reclamantului s-a constatat că acesta este absolvent al Facultății de Drept "C." Craiova, licențiat în științe juridice, în anul 2005, absolvent al Facultății de Științe Economice-Universitatea din Craiova, licențiat în specializarea Finanțe Credit, în anul 1996, doctor în domeniul "Management" din anul 2011, cu specializare în domeniul Managementului cooperării polițienești internaționale, al Academiei de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", iar, la momentul la care s-a dispus reținerea și apoi arestarea sa preventivă, se constată că acesta ocupa funcția de Inspector șef în cadrul IPJ Mehedinți, de la data de 01.09.2009. Prin prezentul demers judiciar, fundamentat pe dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale și a echivalentului în RON la data plății efective a sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, pentru privarea nelegală de libertate suferită în perioada 02 aprilie 2014-04 aprilie 2015. În cuprinsul concluziilor scrise atașate la dosarul primei instanțe, reclamantul și-a micșorat câtimea obiectului cererii, pretinzând suma de 212.059 RON cu titlu de despăgubiri materiale, actualizată cu rata inflației și dobânda aferentă, la data plății efective, la care să fie adăugată suma de 115.50 RON reprezentând inflația aferentă drepturilor salariale care au fost achitate de IGPR-Direcția Financiară. Prima instanță a admis, în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamant a sumei de 21.742 RON, cu titlul de despăgubiri materiale reprezentate de contravaloarea indemnizației de membru în Autoritatea Teritorială de Ordine Publică din Cadrul Consiliului Județean Mehedinți și de inflația aferentă drepturilor salariale pentru perioada 03.04.2014-08.04.2015 (data încetării raporturilor de muncă) și la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de daune morale. A constatat că perioada 03.04.2014 - 04.04.2015 constituie vechime în muncă. A respins în rest pretențiile solicitate. Prin decizia atacată, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe în sensul îndeplinirii condițiilor pentru repararea prejudiciului generat de erori judiciare, menținând sentința sub acest aspect. Totodată, a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justitie- D.NA. - Serviciul Teritorial Craiova, de pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor și de reclamantul A.. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că: a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 12000 euro echivalent în RON la data plății cu titlu de daune morale și 17.032 RON cu titlu de daune materiale pentru prejudiciului produs de privarea nedreaptă de libertate. A obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 112.204 RON reprezentând cheltuieli judiciare determinate de soluționarea procesului penal. A respins, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea actualizărilor reprezentând inflația aferentă drepturilor salariale. A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate. Asupra recursului declarat de reclamantul A. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., reclamantul a imputat instanței de apel o motivare insuficientă și o neanalizare a tuturor aspectelor invocate prin cererea introductivă, la analiza efectuată din perspectiva duratei procedurii judicare. Astfel, a susținut că, în mod nelegal, instanța de prim control judiciar a reținut că termenul de 5 ani, 10 luni și 7 zile este un termen rezonabil, fără a avea în vedere măsurile privative de libertate luate împotriva reclamantului, motivele care au condus la achitarea acestuia, precum și miza procedurii pentru partea lezată. Analizând această critică, se observă că instanța de apel și-a justificat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 din C. proc. civ., decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate. Sub acest aspect, lecturarea hotărârii atacate relevă, contrar celor afirmate de recurentul-reclamant, că instanța de apel a expus motivele pentru care consideră că termenul de 5 ani, 10 luni și 17 zile nu apare ca nejustificat în raport de situația concretă a cauzei. Astfel, se constată că, în motivarea soluției pronunțate, curtea de apel a reținut criteriile pentru evaluarea duratei procedurii enunțate de instanța de contencios european. Totodată, a reținut că instanța europeană a subliniat că numai întârzierile imputabile autorităților judiciare competente pot să conducă la eventuala constatare a depășirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză, depășire contrară dispozițiilor convenției. Analizând susținerile reclamantului expuse în cadrul cererii introductive, instanța de prim control judicar a reținut că reclamantul nu a indicat în concret acțiunile sau inacțiunile imputate autorităților care se circumscriu, în opinia sa, unui comportament nediligent care să fi avut drept consecință întârzierea procedurilor judiciare, înțelegând să impute generic, că derularea unui proces penal pe durata a 5 ani a fost de natură să-i încalce drepturile. De asemenea, se constată că, procedând la examinarea criticilor formulate în apel, în raport de actele dosarului, instanța a evaluat procedura din perspectiva complexității acesteia, reținând că nu au fost intermitențe nejustificate, termenele de judecată derulându-se constant, solicitările fiind soluționate în intervale scurte de timp, astfel că nu au determinat tergiversarea cauzei. Astfel, reținând că angajarea răspunderii statului se poate realiza exclusiv în ipoteza în care procedura a trenat ca efect al comportamentului autorităților, iar în procesul penal în care reclamantul a avut calitatea de inculpat nu poate fi imputat autorităților judiciare un comportament nediligent, indolent, de natură a încălca dreptul reclamantului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, curtea de apel a concluzionat că termenul în care s-a derulat procedura judiciară este un termen rezonabil. Faptul că recurentul-reclamant nu este de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii, în sensul exigențelor art. 425 din C. proc. civ.. Ceea ce este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat, în mod clar și coerent, argumentele pentru care a pronunțat soluția, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. Totodată, este de menționat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Mai mult, instanța de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept, care susțin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Însă, motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc referiri la unele argumente dezvoltate de parte, decizia nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivelor de recurs cercetate, neputându-se afirma că hotărârea este nemotivată sau că a fost produsă o vătămare părții. În ceea ce privește critica formulată împotriva soluției de respingere a cererii reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată antamate în calea de atac a apelului, subsumată de reclamant motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., ipoteza considerentelor contradictorii, Înalta Curte constată că este fondată, în limitele ce urmează a fi expuse. În acest sens, trebuie subliniat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., ipoteza motivelor contradictorii, devine incident atunci când hotărârea atacată expune raționamente sau concluzii incompatibile între ele, generând astfel confuzie și ambiguitate în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză. În cauza pendinte, instanța de apel a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în calea de atac a apelului, reținând că toate apelurile declarate în cauză au fost respinse, context în care niciuna dintre părți nu poate pretinde cheltuieli de judecată în raport cu cealaltă, toate părțile având având poziția juridică de părți căzute în pretenții. Totuși, instanța de apel a admis, de fapt, toate apelurile declarate. Însă, lecturând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a motivat într-un mod clar și coerent soluția de admitere a apelurilor, fără a exista alte considerente ambigue sau care pot crea confuzii cu privire la soluția pronunțată, cum de altfel nu există, cu privire la cheltuielile de judecată, contradicție între considerente și dispozitiv cu privire la această chestiune, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată fiind respinsă, ca neîntemeiată și motivată că atare. În realitate, hotărârea instanței de apel nu cuprinde considerente contradictorii, însă soluția de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este motivată pe considente străine de realitatea faptică din dosar, critica fiind fondată, dar nu în ipoteza invocată. Potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. În mod constant, s-a subliniat că fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a celui care a determinat inițierea unui proces sau a promovat un proces lipsit de fundament juridic lato sensu. Astfel, partea care pierde procesul va trebui să suporte, la cererea părții care a câștigat, integral sau parțial, inclusiv cheltuielile de judecată suportate de aceasta din urmă în procesul respectiv, ca parte a consecinței firești a pierderii litigiului. Drept urmare, pentru a soluționa corect și judicios cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța de apel trebuia să respingă cererea, având în vedere că toate apelurile au fost admise, astfel că, în acea cale de atac, niciuna dintre părți nu a căzut în pretenții. Cu toate acestea, având în vedere că cererea reclamantului ar fi fost respinsă, oricum, ca efect al admiterii apelurilor declarate de părțile adverse, instanța supremă constată că nu a fost produsă părții nicio vătămare, astfel că nu se justifică admiterea recursului și casarea hotărârii pentru acest motiv. În ceea ce privește critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., prin care se impută instanței de apel interpretarea și aplicarea greșită a jurisprudenței CEDO în evaluarea duratei procedurii judiciare, se constată că și aceasta este nefondată, având în vedere considerațiile ce succed. Principiul ca procesul să se desfășoare într-un "termen rezonabil" intră între elementele noțiunii de "proces echitabil" consacrate de articolul 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Principiul operativității (al celerității, rapidității) în procesul penal nu beneficiază de o reglementare expresă în legislație, însă derivă din conținutul art. 1 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căruia este necesară constatarea la timp a faptelor care constituie infracțiuni. Acest principiu se află în strânsă legătură cu activitatea de strângere și administrare a probelor, rolul activ al organelor judiciare, scopul procesului penal și asigurarea calității în efectuarea activităților judiciare. Cercetarea penală nu este supusă unor termene limită, întrucât este necesară administrarea mai multor probe în temeiul cărora organele de urmărire penală pot concluziona asupra existenței sau nu a elementelor și indiciilor temeinice ale infracțiunilor prevăzute de legea penală. Cu privire la rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare, aceasta nu se realizează in abstracto, ci trebuie analizată în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete (cauza Baitenbach contra Austriei, hotărâre din 20 martie 2008; cauza Tudorache contra României, hotărâre din 29 septembrie 2005). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat pe tărâmul art. 6 paragraful 1 din Convenție o serie de linii directoare, indicând criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei, apreciere care trebuie să ia în calcul menținerea unui just echilibru între exigența celerității procedurilor judecătorești și principiul general al unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de art. 6 (cauza Boddaert contra Belgiei, hotărâre din 12 octombrie 1992; cauza C. pen. și alții contra Franței, hotărâre din 1 august 2000). Criteriile de apreciere sunt complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților din proces, precum și comportamentul autorităților statale competente, în special al autorităților judecătorești, miza pe care o prezintă respectiva cauză pentru partea reclamantă (a se vedea, printre multe altele, Pelissier și Sassi împotriva Franței, nr. 25.444/94,). Complexitatea cauzei poate fi generată de complexitatea stării de fapt care trebuie elucidată (rezultând din numărul și natura particulară a infracțiunii, disimularea actelor delictuale săvârșite de acuzată și legăturile dintre acesteia, caracterul de interes național al faptelor avute în vedere, numărul mare de inculpați și martori, necesitatea recurgerii la expertize de specialitate), de complexitatea problemelor juridice care trebuie soluționate în cauză, complexitatea procedurii (multitudine de incidente procedurale, cauzele cu pluralitate de părți, cauzele în care este necesară audierea unui număr mare de martori, unii fiind greu de localizat ori schimbându-și des reședința). Miza afacerii pentru reclamant semnifică acel criteriu aplicabil unor ipoteze care necesită diligență specială din partea autorităților. În materie penală este vorba despre cauzele ce implică persoane acuzate deținute ori despre cazurile ce implică violențe ale poliției ori abuz al agenților statali. Comportamentul părților poate contribui în mod covârșitor la prelungirea duratei procedurii, prin: sesizarea unei instanțe necompetente, formularea unor cereri de amânare sau de prelungire a termenelor, schimbările repetate ale apărătorilor sau numărul ridicat al acestora, lipsa de la audieri sau dispariția unei persoane acuzate, neîndeplinirea unor obligații procedurale, exercitarea a numeroase căi de atac. Ori de câte ori se constată că părțile nu au dat dovadă de o diligență normală în cadrul procesului național, acest lucru reprezintă un element obiectiv, în favoarea statului-parte la Convenție. Comportamentul autorităților naționale reprezintă un criteriu extrem de important, autoritățile judiciare naționale fiind considerate de Curte, în primul rând, responsabile pentru aplicarea efectivă a dispozițiilor Convenției în dreptul intern. Astfel cum răspunderea internațională a statului, parte contractantă la Convenție, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcționează angajarea răspunderii statului în fața instanțelor naționale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv. În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acțiune sau inacțiune din partea unei autorități de stat sau a unei persoane ce acționează în cadrul funcției sale oficiale, așadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenților sau funcționarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenția Europeană, în cauza pendinte de soluționare cu celeritate a procedurii penale pornite împotriva reclamantului. În cazul concret dedus judecății, în examinarea modalității de soluționare a petitului având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a duratei excesive a procedurilor judiciare, instanța de prim control judiciar a reținut, în mod corect, criteriile de evaluare a duratei trasate de Curtea Europeană. A reținut că, potrivit jurisprudenței convenționale, numai întârzierile imputabile autorităților judiciare competente pot să conducă la eventuala constatare a depășirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză. Totodată, a constatat că, în cuprinsul cererii introductive, reclamantul nu a indicat în concret acțiunile sau inacțiunile imputate autorităților care se circumscriu, în opinia sa, unui comportament nediligent care să fi avut drept consecință întârzierea procedurilor judiciare, întelegând să impute generic, că derularea unui proces penal pe durata a 7 ani a fost de natură să-i încalce drepturile. Trecând la evaluarea duratei procedurii judiciare, în raport cu complexitatea cauzei, instanța de apel a reținut că procesul penal a vizat 10 inculpați, unul dintre aceștia fiind urmărit penal și, ulterior, judecat pentru săvârșirea a 9 infracțiuni, chiar și reclamantului i-a fost imputată săvârșirea a două infracțiuni, urmărirea penală s-a derulat pe parcursul a mai puțin de 4 luni, iar dosarul penal, în faza judecății a comportat 54 de termene în primă instanță în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul probei testimoniale fiind audiați un număr de 36 de martori. Totodată, a reținut că în succesiunea termenelor de judecată nu au existant intermitențe nejustificate, iar cererile incidentale au fost soluționate cu celeritate, asfel încât nu au determinat tergiversarea cauzei. Astfel, instanța de apel a concluzionat că autoritățile judiciare nu pot fi acuzate de un comportament neglijent, lipsit de diligență, care ar fi putut încălca dreptul reclamantului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. În acest punct al analizei, Înalta Curte reiterează că, în această cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se exercită strict un control de legalitate, instanța de recurs este ținută de situația de fapt, astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanțele de fond. Drept urmare, urmărind aplicarea corectă a criteriilor de evaluare trasate de curtea de contencios european, Înalta Curte, constată, în acord cu instanța de prim control judiciar, că simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficient pentru reținerea unei concluzii cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil. Astfel, fără a desconsidera perioada de 5 ani, 10 luni și 17 zile în care reclamantul a fost supus procedurii penale, fără a contesta miza procedurii pentru persoana reclamantă și comportamentul diligent al acestuia, trebuie subliniat că atragerea răspunderii pentru durata excesivă a procedurii se poate contura doar prin determinarea întârzierilor imputabile autorităților judiciare. Drept urmare, având în vedere că, în analiza efectuată, instanța de apel a concluzionat că nu s-a dovedit un compor