ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 572/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția I civilă la 24 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 121.112,9 RON cu titlu de daune materiale și a echivalentului în RON a sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privarea nelegală de libertate suferită în perioada 8 iulie 2016-17 ianuarie 2018 (559 zile - 1 an, 6 luni și 10 zile), constatată prin decizia nr. 868/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și stabilirea perioadei privării de libertate ca vechime în muncă, în sensul alin. (4) al art. 540 C. proc. pen.

În drept, a invocat dispozițiile art. 539 C. proc. pen.

Prin sentința nr. 29 din 25 septembrie 2019, Tribunalul Mehedinți, secția I civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale de care a fost privat în perioada 8 iulie 2016 - 17 ianuarie 2018, perioadă care, conform art. 540 alin. (4) C. proc. pen., urmează a se calcula la vechimea în muncă stabilită, conform legii și suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova.

Prin decizia nr. 1352 din 16 iunie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată și a menținut restul dispozițiilor acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 608 din 24 martie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă a fost admis recursul declarat de reclamant, casată decizia recurată și trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 175 din 29 iunie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova împotriva sentinței civile nr. 29 din 25 septembrie 2019 a Tribunalului Mehedinți, secția I civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

i) În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamantul a susținut, în esență, următoarele critici:

În prezenta speță este incident motivul de casare prevăzut de articolul 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât soluția pronunțată de instanța de apel reprezintă consecința încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prevăzute în art. 14, 22, 194 lit. c), 478 alin. (2) și (4), art. 479 și art. 501 C. proc. civ.

În primul rând, instanța de apel, în mod nelegal, a respins criticile reclamantului privind neluarea în considerare de către instanța de fond a tuturor veniturilor obținute de reclamant anterior condamnării pentru cuantificarea daunelor materiale și a încălcat dispozițiile art. 478 și art. 479 din C. proc. civ., bazându-și soluția pe o interpretare eronată a normelor legale ce reglementează procesul civil.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 121.112,9 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentate de privarea sa de posibilitatea de a obține venituri din muncă pentru o perioadă de 559 de zile, ca urmare a privării nelegale de libertate.

Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenția dedusă judecății, respectiv plata sumei de 121.112,9 RON, cu titlu de daune materiale, pentru privarea reclamantului de posibilitatea de a obține venituri din muncă pentru o perioadă de 559 de zile.

Arată că instanța de fond a fost învestită cu acoperirea prejudiciului material suferit de către reclamant ca urmare a privării de posibilitatea de a obține venituri din muncă pentru o perioadă de 559 de zile, iar acoperirea acestui prejudiciu se impune a fi realizată integral, deci prin luarea în calcul a tuturor veniturilor obținute de către reclamant anterior condamnării (în măsura în care acestea sunt considerate ca fiind relevante în determinarea întinderii reparației).

Or, în măsura în care instanța de fond a considerat că se impune a se raporta la aceste venituri anterioare momentului condamnării, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului și a principiului contradictorialității, se impunea să pună în discuția părților acest aspect și să acorde reclamantului posibilitatea de a suplimenta probatoriul administrat.

Întrucât aceste aspecte nu au fost puse, în niciun moment, în discuția părților în etapa fondului, prin cererea de apel reclamantul a furnizat dovezi privind veniturile suplimentare obținute anterior privării de libertate, respectiv indemnizația de consilier local, în cuantum de 780 RON/lună, în conformitate cu dispozițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu toate acestea, instanța de apel a refuzat să ia în considerare aceste probe furnizate în mod legal de către reclamant, motivând că prin administrarea lor, acesta a modificat obiectul cererii de chemare în judecată.

Acest raționament este eronat, astfel cum a arătat anterior, iar prin soluția adoptată instanța de apel a încălcat prevederile art. 478 și ale art. 479 din C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel este obligată să verifice stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către instanța de fond și să administreze sau să permită administrarea oricăror probatorii (inclusiv probe noi) în vederea stabilirii corecte a situației de fapt, împrejurare ce atrage nulitatea deciziei recurate.

Un al doilea motiv de recurs, subsumat tot prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel, în mod nelegal, a nesocotit limitele trasate prin hotărârea de casare care a statuat faptul că răspunderea Statului, în atare demersuri judiciare, este una obiectivă, din prisma cuantificării daunelor morale.

Recurentul a arătat că instanța de apel a încercat să evalueze prejudiciul moral suferit de reclamant prin aplicarea unor criterii specifice răspunderii civile delictuale subiective, încercând să disimuleze o "culpă" a reclamantului în extinderea duratei privării nelegale de libertate.

În concret, instanța de apel a încercat să aplice prin analogie, dar fără a menționa acest aspect în mod expres, dispozițiile art. 1371 din noul C. civ.

Or, astfel cum s-a arătat în jurisprudență, incidența dispozițiilor art. 1371 C. civ. intervine doar în acele cazuri în care este evaluată o răspundere subiectivă, iar nu una obiectivă.

Ca atare, prin tratarea prejudiciului de ordin moral ca un prejudiciu decurgând dintr-o răspundere subiectivă a Statului, instanța de apel nu a respectat limitele casării, trasate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cât timp, în evaluarea acestui prejudiciu, a procedat la un "partaj de responsabilitate" între conduita reclamantului și conduita Statului român, ceea ce nu poate fi primit.

Un ultim motiv de apel, subsumat ipotezei prevăzute de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1381 și art. 1385 C. civ., ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat ca urmare a privării nelegale de libertate, pentru o perioadă de 559 de zile (peste un an și 6 luni), atunci când a stabilit întinderea reparației la care reclamantul este îndreptățit cu titlu de daune materiale și morale, admițându-le doar parțial.

În mod eronat a reținut instanța de apel că la stabilirea întinderii daunelor materiale pentru privarea de dreptul la muncă, trebuie raportate la veniturile obținute de reclamant anterior condamnării.

Or, prejudiciul suferit de reclamant nu este reprezentat de pierderea veniturilor din muncă obținute anterior condamnării, ci de privarea acestuia de posibilitatea de a se angaja ulterior dezincriminării faptei pentru care a fost condamnat și de veniturile pe care le putea obține ca urmare a punerii sale în libertate.

Ca atare, în determinarea întinderii prejudiciului, instanța nu se putea raporta, în mod legal, la veniturile obținute anterior condamnării, întrucât acest prejudiciu nu rezultă direct din fapta prejudiciabilă a privării nelegale de libertate, respectiv nu este o consecință a acestei faptei, ci la veniturile pe care reclamantul le-a obținut ulterior eliberării condiționate.

De asemenea, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 1349 alin. (2), art. 1381, art. 1385 din C. civ. care reglementează principiul reparației integrale a prejudiciului, atunci când nu a luat în considerare probatoriul administrat de reclamant sub aspectul întinderii prejudiciului material suferit.

Mai mult decât atât, în mod nelegal s-a raportat instanța de apel la dispozițiile art. 1388 din C. civ. pentru stabilirea despăgubirilor materiale acordate reclamantului. Aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în speță, cât timp reglementarea invocată de instanța de apel este una de excepție și are în vedere situația - premisă a pierderii capacității de muncă ca urmare a vătămării integrității sale corporale sau a sănătății și nu reglementează ipoteza imposibilității temporare de exercitare a dreptului la muncă ca urmare a privării nelegale de libertate.

Totodată, instanța de apel, în mod nelegal, nu a luat în considerare toate veniturile obținute de reclamant anterior condamnării pentru cuantificarea daunelor materiale, respectiv și veniturile reprezentând indemnizația de consilier local, astfel cum a arătat anterior la motivul de recurs întemeiat pe pct. 5.

În ceea ce privește cuantificarea daunelor morale, consideră că suma de 5.000 de euro pentru o durată de 559 zile, mai puțin de 9 euro/zi de detenție este neglijabilă și disproporționat de mică raportat la gravitatea încălcării de către Statul român a dreptului său la libertate, la respectarea vieții private și de familie și la un proces echitabil.

Mai mult, hotărârea pronunțată de către instanța de apel este rezultatul unei aplicări greșite a criteriilor prevăzute de art. 540 din C. proc. pen., precum și de jurisprudența CEDO pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel nevalorificând, în cuantumul despăgubirilor acordate, toate consecințele privării nelegale de libertate produse asupra reclamantului și asupra familiei sale, astfel cum au fost invocate și demonstrate prin probatoriul administrat în cauză.

Cu privire la prejudiciile de imagine suferite, astfel cum s-a statuat de către Înalta Curte prin hotărârea de casare, răspunderea Statului este una obiectivă, subzistând independent de orice culpă, iar Statul român este obligat să repare, potrivit dispozițiilor legale enumerate supra, toate consecințele asupra persoanei produse ca urmare a detenției nelegale. Or, aceste consecințe derivă dintr-o multitudine de factori, inclusiv prin deteriorarea imaginii unei persoane.

Cu privire la consecințele asupra persoanei ca urmare a deținerii sale în condiții insalubre și inadecvate traiului uman, recurentul arată că prin cererea de chemare în judecată nu au fost solicitate despăgubiri datorate strict din condițiile de detenție propriu-zise la care a fost supus, ci pentru toate consecințele asupra persoanei, în conformitate cu art. 540 din C. proc. pen., cauzate de privarea nelegală de libertate în atare condiții.

Or, pentru faptul că a fost obligat să execute o pedeapsă privativă de libertate nelegală în condiții insalubre și inadecvate traiului uman, împrejurări ce i-au afectat, în mod iremediabil, dreptul la demnitate, se impune ca Statul, prin Ministerul Finanțelor, să fie ținut răspunzător.

Contrar celor reținute de instanțele de fond, nivelul condițiilor de detenție nu se probează exclusiv prin plângeri formulate către judecătorul delegat cu supravegherea în penitenciar. Or, cu ocazia evaluării penitenciarului pentru aplicarea măsurilor de compensare cuprinse în Legea nr. 169/2017 privind recursul compensatoriu, s-a arătat că tot penitenciarul Drobeta Turnu-Severin nu respectă standardele în materie în ceea ce privește suprapopularea și condițiile insalubre, datele sunt publice, fiind redate datele statistice oficiale de pe site-urile instituțiilor publice în acest sens.

De asemenea, în privința evaluării daunelor morale, consideră că instanța de apel s-a raportat nelegal la conduita reclamantului atunci când a reținut că acesta nu a formulat contestație la executare pentru a fi eliberat mai devreme, ci a așteptat să fie liberat condiționat.

Acest argument nu poate fi primit, motivat de durata procedurii contestației la executare, respinsă în fond și admisă de-abia în recurs, procesul a durat peste 7 luni, astfel că acest procedeu nu ar fi condus, astfel cum pretinde instanța de apel, la eliberarea mai devreme a reclamantului.

În acest sens, art. 5 alin. (4) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune ca orice persoană privată în mod nelegal de libertate să poată supune atenției unui tribunal această împrejurare, tribunalul fiind obligat să se pronunțe într-un termen scurt asupra legalității detenției.

Or, cât timp această obligație de a respectare a dreptului reclamantului la habeas corpus a fost încălcată de către Statul român, recurentului nu îi poate fi imputat, sub nicio formă, că ar fi contribuit în vreun mod la prelungirea detenției nelegale.

Cu privire la neluarea în considerare, de către instanța de apel, a reperelor jurisprudențiale relevante în cuantificarea daunelor morale arată că, deși aprecierea daunelor morale se bucură de un grad de subiectivitate din partea instanței de judecată, totuși, prin raportare la reperele jurisprudențiale, se poate determina tocmai dacă reparația este sau nu proporțională cu prejudiciul moral suferit.

În aceste condiții, apreciază că reperele jurisprudențiale naționale și europene relevante în materie nu pot fi eliminate întru-totul în evaluarea unei reparații echitabile.

Nesocotirea criteriului jurisprudențial în cuantificarea prejudiciului suferit reprezintă o aplicare eronată a art. 1385 C. civ., precum și a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului ce garantează asigurarea unei proporționalități rezonabile, astfel cum în mod judicios a statuat și instanța supremă în jurisprudența sa.

În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit că sumele acordate cu titlu de daune morale trebuie să fie proporționale cu durata privării nelegale de libertate și cu efectele pe care aceasta le-a avut asupra persoanei.

În aceste condiții, față de cele prezentate anterior, solicită casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, valorificarea tuturor criteriilor legale și a reperelor jurisprudențiale invocate în vederea determinării întinderii despăgubirilor la care este îndreptățit, sens în care consideră că acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 250.000 euro reprezintă o reparație justă și proporțională pentru prejudiciul de ordin moral suferit.

ii) În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a susținut, în esență, următoarele critici:

Contrar celor reținute în hotărârea recurată, pârâtul a formulat critici prin cererea de apel asupra cuantumului daunelor acordate, în sensul că prin hotărârea instanței de fond au fost încălcate criteriile legale prevăzute la art. 540 C. proc. pen., ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, atunci când a stabilit întinderea reparației cu titlu de daune materiale și morale.

Totodată, față de soluția de respingerea a apelului Statului Român prin Ministerul Finanțelor, apreciază că, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicabile dispozițiile art. 540 C. proc. pen., menținând cuantumul daunelor materiale și morale acordate de către instanța de fond, în speță de către Tribunalul Mehedinți.

Astfel, în ceea ce privește acordarea daunelor morale, opinează că nu a fost constatată vreo faptă cauzatoare de prejudiciu cu caracter ilicit de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru că cercetarea, urmărirea penală, trimiterea în judecată și condamnarea acestuia s-au făcut cu îndeplinirea tuturor prevederilor legale.

Faptul că prin admiterea contestației la executare formulată de către A. s-a constatat dezincriminată fapta pentru care acesta a fost condamnat nu este de natură să conducă la concluzia că executarea pedepsei s-a realizat cu încălcarea cadrului legal și că aceasta poate fi imputată Statului Român în condițiile date de pronunțarea Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, care a dat o nouă interpretare normei juridice care incrimina infracțiunea de abuz în serviciu.

Și jurisprudența CEDO este în sensul de a acorda despăgubiri doar în situația în care arestarea sau detenția a avut caracter nelegal, nu și atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare la luarea măsurilor privative de libertate.

De asemenea, la acordarea daunelor morale nu s-a avut în vedere faptul că, deși avea la îndemână mijloace procesuale prin care putea să pună capăt stării de detenție, ce îmbrăca un caracter nelegal după momentul dezincriminării faptei pentru care fusese condamnat, reclamantul nu a acționat în acest sens și a contribuit la amplificarea prejudiciului reclamat. Așadar, a renunțat la beneficiul contestației la executare pedepsei, mijloc procesual care ar fi determinat limitarea privării sale de libertate.

Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate și să nu aibă, în primul rând, un scop patrimonial.

În cauza dedusă judecății se poate observa că instanța nu a identificat, în mod legal, criteriile de apreciere a cuantumului daunelor acordate.

De asemenea, nu a făcut nicio referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și nicio analiză comparativă cu cauzele analizate în această materie, în jurisprudența Curții, deși aceasta formează împreună cu dispozițiile convenționale "un bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru autoritățile statului, inclusiv pentru instanțele de judecată, în temeiul art. 20 din Constituție și articolelor 1 și 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel nu trebuia să se pronunțe doar întemeindu-se pe prezumții, care să aibă puterea de a naște probabilitatea întrucât, pentru a trage concluzii în legătură cu situația reclamantului, s-a bazat doar pe afirmațiile acestuia sau a reținut împrejurări care nu se aflau într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită pentru a angaja răspunderea. În condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului material și moral, soluția instanței de apel este lipsită de fundament juridic, impunându-se concluzia caracterului nelegal al soluției astfel adoptate.

iii) În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a invocat, în esență, următoarele critici:

Nelegalitatea deciziei atacate se relevă în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a celor cuprinse în dispozițiile art. 539 C. proc. pen., art. 15 din Constituția României și art. 4 C. pen.

Apreciază că problema de drept care se pune în prezenta cauză e aceea dacă privarea de libertate a reclamantului a fost sau nu legală după declararea neconstituționalității normei de incriminare prin Decizia nr. 405/2016. Dispozițiile acestei decizii au fost invocate în anul 2018 și de către reclamant, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o decizie definitivă, prin care s-a admis contestația la executare, iar din dispozitivul acesteia reiese că aceasta produce efecte pentru viitor - ex nune doar în privința pedepselor complementare aplicate reclamantului prin hotărârea de condamnare, iar ex tune instanța supremă s-a rezumat să constate doar că pedeapsa aplicată a fost executată.

Această constatare privește atât partea din pedeapsă efectiv executată în penitenciar cât și restul de pedeapsă rămas neexecutat, ca efect al liberării condiționate și care, prin efectele Deciziilor nr. 405/2016 și nr. 651/2018 ale Curții Constituționale va fi considerat executat pentru viitor, cu efecte în planul unei potențiale revocări a beneficiului liberării condiționate.

Din considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 868/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție reiese doar constatarea ca executată a pedepsei principale astfel încât nu se poate deduce nici expres, nici implicit o constatare asupra nelegalității detenției.

Nu se poate reține concluzia Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia începând cu data de 8 iulie 2016 ar fi trebuit să înceteze pentru reclamant executarea pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare iar, în măsura în care a continuat, privarea a fost una lipsită de bază legală întrucât, dimpotrivă, detenția a avut la bază o hotărâre judecătorească definitivă legală ceea ce a indus un caracter de legalitate și detenției, iar potrivit dispozițiilor legale, nelegalitatea se stabilește în condiții expres prevăzute de lege și nu se deduce.

În atare condiții, statul sau judecătorul de la locul de deținere nu putea formula din oficiu o contestație la executare pentru a se constata dacă a intervenit sau nu o dezincriminare a faptei de abuz în serviciu în condițiile indicate în decizia Curții Constituționale întrucât nu erau în măsură să aibă cunoștință de motivele care au sta la baza condamnării, singurul în măsură să le cunoască era însuși reclamantul.

Referitor la solicitarea obligării pârâtului la plata daunelor morale, consideră că nu a fost constatată vreo faptă cauzatoare de prejudiciu cu caracter ilicit de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru că cercetarea, urmărirea penală, trimiterea în judecată și condamnarea acestuia s-au făcut cu îndeplinirea tuturor prevederilor legale.

Faptul că prin admiterea contestației la executare formulată de către A. s-a constatat ca fiind dezincriminată fapta pentru care acesta a fost condamnat nu este de natură să conducă la concluzia că executarea pedepsei s-a realizat cu încălcarea cadrului legal și că aceasta poate fi imputată Statului Român în condițiile date de pronunțarea Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, care a dat o nouă interpretare normei juridice care incrimina infracțiunea de abuz în serviciu.

Și jurisprudența CEDO este în sensul de a se acorda despăgubiri doar în situația în care arestarea sau detenția a avut caracter nelegal, nu și atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare la luarea măsurilor privative de libertate. S-a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii.

Astfel, apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea de daune materiale sau morale.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursurile formulate de pârâtul Statul Român și recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție prin care a invocat, în principal, excepțiile inadmisibilității și nulității recursului Direcției Naționale Anticorupție, motivat de faptul că motivele de recurs vizează decizia de casare, iar nu decizia recurată și excepția nulității recursului Statului Român, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a depus întâmpinare la recursurile celorlalte două părți din cauză, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat și admiterea recursului Statului Român.

Au fost depuse răspunsuri la întâmpinări prin care s-au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinările părților adverse și după caz, admiterea recursului și respingerea căii de atac a părții adverse.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 22 septembrie 2021, a dispus efectuarea formalităților reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 17 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

i) Cu privire la recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Preliminar, Înalta Curte urmează a respinge excepția nulității recursului pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocată de reclamant prin întâmpinare, reținând că motivele formulate pot fi circumscrise cazurilor de casare prevăzute de pct. 5 și 8 al art. 488 (1) C. proc. civ., dat fiind că dezvoltarea acestora face trimitere la o pretinsă încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept procedural și de drept material, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Recursul însă, urmează a se respinge ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Recurentul-pârât susține că prin motivele de apel ar fi formulat critici asupra cuantumului daunelor acordate, în sensul că prin hotărârea instanței de fond au fost încălcate criteriile legale prevăzute la art. 540 C. proc. pen., ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, atunci când a stabilit întinderea reparației cu titlu de daune materiale și morale.

Totodată, față de soluția de respingerea a apelului Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, recurentul apreciază că, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicabile dispozițiile art. 540 C. proc. pen., menținând cuantumul daunelor materiale și morale acordate de către instanța de fond, în speță de către Tribunalul Mehedinți.

În speță, însă, se observă că recurentul-pârât a criticat soluția de acordare a despăgubirilor acordate reclamantului doar formal, fără a prezenta argumente în dezvoltarea acestui motiv de casare, reiterând ad literram susținerile din cuprinsul cererii de apel în ceea ce privește dezlegarea greșită dată acestora de instanța de fond.

Or, prin decizia recurată, curtea de apel a arătat că nu va analiza motivul de apel al pârâtului privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de prima instanță, întrucât a fost invocat pur formal.

Astfel, cu referire la acest aspect, instanța de apel a reținut:

"Criticile apelantului pârât Statul Român în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță reclamantului sunt pur formale, fără a se invoca aspecte de netemeinicie concrete care să poată face obiectul cenzurii instanței de apel. Motivul de apel ce se referă la cuantumul daunelor morale acordate se rezumă la expunerea unor repere general valabile atunci când se stabilește de către o instanță întinderea despăgubirilor bănești menite să acopere un prejudiciu moral ce nu poate face obiectul unei evaluări concrete. Drept urmare instanța de apel nu se consideră legal investită cu analiza unor critici concrete de netemeinicie a constatării existenței și întinderii prejudiciului material și moral suferit de reclamant ca efect al privării sale nelegale de libertate."

Ignorând argumentele reținute de instanța de apel, recurentul-pârât doar susține că ar fi formulat prin apel și critici referitoare la cuantumul daunelor acordate reclamantului, fără a arăta însă care ar fi motivul pentru care consideră că cele invocate prin apel în acest sens ar reprezenta critici apte de a învesti instanța de apel cu analiza lor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a dezvoltat această apărare, astfel încât nu poate fi supusă analizei instanței de control judiciar, în condițiile inexistenței unor critici ce ar viza raționamentul instanței de apel.

Astfel, se reține că pentru dezvoltarea motivului de casare, recurentul-pârât trebuia să formuleze critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, eventualele critici susceptibile de încadrare în cazurile de casare ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, nelegalitatea soluției date apelului pârâtului și să combată cele reținute de instanța de apel, în sensul că nu au fost invocate critici efective de nelegalitate sau netemeinicie privind modul de soluționare a despăgubirilor acordate reclamantului la fond pentru privarea nelegală de libertate.

Pe cale de consecință, nici criticile referitoare la modalitatea de calcul a despăgubirilor și criteriile jurisprudențiale aplicate de instanța de apel nu pot fi analizate în etapa procesuală a recursului, întrucât ele nu au fost invocate în cadrul apelului și, prin urmare, nu au făcut obiectul analizei în apel.

Ca atare, urmează a fi respins motivul de recurs vizând cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului.

În ce privește susținerile din recurs referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii statului pentru privarea nelegală de libertate a unei persoane în cursul procesul penal, acestea nu pot fi analizate, întrucât prin decizia de casare nr. 608/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acestea au fost dezlegate definitiv, dezlegare ce este obligatorie, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

ii) Cu privire la recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție

Prioritar, Înalta Curte urmează a respinge excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de reclamant prin întâmpinare, având în vedere că motivele de recurs vizează aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză de către instanța de apel, circumscrise ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva căreia urmează a fi analizate, iar faptul că se critică aspecte ale litigiului ce ar fi fost dezbătute în ciclul procesual anterior nu poate constitui un fine de neprimire a căii de atac extraordinare, analiza instanței de recurs urmând a stabili dacă chestiunile invocate prin motivele de recurs intră în contradicție cu decizia de casare și dezlegările date în ciclurile procesuale anterioare.

Recursul este, însă, nefondat.

Recurentul susține, prin criticile formulate, neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii statului pentru privarea nelegală de libertate a unei persoane în cursul procesului penal.

Aceste susțineri, însă, nu mai pot face obiectul recursului, deoarece, prin decizia de casare nr. 608/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acestea au fost dezlegate definitiv, dezlegare ce este obligatorie, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul."

Raportat la acest text de lege, instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze cauza în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în speță, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât și din principiul ierarhiei instanțelor judecătorești. În măsura în care, la situația de fapt stabilită de instanța de fond, norma legală aplicabilă rămâne aceeași și instanța de casare a dat o anumită interpretare normei de drept respective, care se presupune a fi cea corectă, această interpretare se impune judecătorilor fondului.

Din această perspectivă, precum și din perspectiva criticilor hotărârii recurate, Înalta Curte reține că hotărârea recurată a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut că în ciclul procesual anterior, prin decizia nr. 608 din 24 martie 2021, instanța de recurs a constatat că, în speță, a existat o privare nelegală de libertate a reclamantului, după data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 (08.07.2016) și până la momentul eliberării acestuia din penitenciar, hotărârea penală de condamnare a reclamantului fiind lipsită de fundamentul legal al faptei penale reținute în sarcina acestuia și, totodată, al pedepsei aplicate, de la pronunțării deciziei de neconstituționalitate amintite ce a avut ca efect de facto dezincriminarea faptei săvârșite de reclamant. S-a mai reținut în hotărârea de casare că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 868/2018 prin care, admițându-se contestația la executare formulată de reclamant, s-a făcut aplicarea art. 4 C. pen., fiind înlăturate consecințele condamnării reclamantului prin sentința penală nr. 96/2015 a Curții de Apel Craiova, reprezintă actul organului penal, în speță al instanței penale, prin care s-a constatat caracterul nelegal al privării de libertate, condiție impusă de art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Instanța de recurs a concluzionat că începând cu data de 8 iulie 2016 ar fi trebuit să înceteze pentru reclamant orice pedeapsă decurgând din hotărârea de condamnare nr. 96/2015, iar în măsura în care executarea pedepselor a continuat, privarea de libertate a devenit nelegală după acel moment, indiferent de promovarea sau nu a unei contestații la executare întemeiată pe dispozițiile art. 595 C. proc. pen.

Astfel fiind, subsecvent refacerii judecății în apel pe baza dezlegărilor și îndrumărilor obligatorii conținute în decizia de casare, nu mai pot fi susținute critici de nelegalitate a hotărârii din apel care vizează aspecte ale litigiului intrate în puterea lucrului judecat, cum ar fi cele relative la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen.

Prin urmare, acest aspect nu mai poate fi pus în discuție ulterior, față de caracterul obligatoriu al dezlegării problemei de drept date de instanța de recurs, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este lipsit de relevanță de a sublinia că în primul ciclu procesual principala critică a recurentului în apel a fost aceea că, în cauză, nu s-a stabilit caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului, iar instanța de apel, prin decizia nr. 1352 din 16 iunie 2020, a admis apelurile pârâților sub acest aspect, motivat de faptul că prin contestația la executare formulată de reclamant (după liberarea sa condiționată), instanța penală nu putea statua asupra caracterului nelegal al privării reclamantului până la momentul liberării, reținând că, în cauză, nu este îndeplinită condiția unei detenții nelegale pe perioada 8 iulie 2016 -17 ianuarie 2018 pentru a fi angajată răspunderea statului în condițiile art. 539 C. proc. pen.

Or, prin admiterea recursului formulat de reclamant, casarea deciziei nr. 1352 din 16 iunie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și trimiterea cauzei în vederea rejudecării apelurilor declarate în cauză, pornindu-se de la dezlegările date prin decizia de casare, rezultă că problema îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii statului pentru privarea nelegală de libertate a unei persoane în cursul procesului penal a fost tranșată în primul ciclu procesual de către instanța supremă care a stabilit asupra dreptului reclamantului la reparație materială împotriva Statului Român, în condițiile art. 539 C. proc. pen.. Readucând în dezbaterea judiciară aspectul vizând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen., recurentul ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale definitive în interiorul aceluiași proces.

Modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios - îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen. - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

De aceea, recursul, prin care recurentul tinde să repună în dezbatere o chestiune impusă cu autoritate de lucru judecat, nu poate fi primit, atâta vreme cât lucrul anterior judecat se opune atât părților, cât și instanței, în mod absolut.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție urmează a fi respins, ca nefondat.

iii) În ceea ce privește recursul formulat de reclamant, Înalta Curte reține următoarele:

Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat decizia instanței de apel, susținând soluționarea greșită, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a cererii sale de suplimentare a despăgubirilor materiale cu cuantumul indemnizației de consilier local, funcție publică pe care reclamantul a îndeplinit-o anterior condamnării sale, afirmând că prin cererea de chemare în judecată, instanța de fond a fost învestită cu acoperirea prejudiciului material suferit de către reclamant ca urmare a privării de posibilitatea de a obține venituri din muncă pentru o perioadă de 559 de zile, iar acoperirea acestui prejudiciu se impune a fi realizată integral, deci prin luarea în calcul a tuturor veniturilor obținute de către reclamant anterior condamnării (în măsura în care acestea sunt considerate ca fiind relevante în determinarea întinderii reparației).

În privința acestei critici se reține că potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi".

Conform textului anterior citat, în calea de atac a apelului, instanța verifică numai ceea ce s-a judecat în primă instanță, neputând fi făcute cereri noi, respectiv formulate pretenții care nu au fost analizate de prima instanță ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la pronunțarea soluției.

Deducând judecății critica în această manieră, recurentul ignoră cadrul judecății, așa cum l-a fixat prin cererea de chemare în judecată, care a făcut obiectul învestirii și analizei de primă instanță, stabilind apoi limitele devoluțiunii în apel.

Astfel, cererea de chemare în judecată stabilește cadrul procesual în limitele căruia se va desfășura judecata, atât din punctul de vedere al părților, cât și din punctul de vedere al obiectului și cauzei cererii, iar indicarea obiectului cererii de chemare în judecată și a fundamentului pretenției formulate este o componentă a principiului disponibilității și o obligație a instanței de a le respecta, în condițiile art. 22 din C. proc. civ.

Or, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 24 aprilie 2020, pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, solicitând ca prejudiciu material suma de 121.119 RON, arătând că această sumă totală provine din înmulțirea numărului de 559 de zile de privare nelegală de libertate înmulțit cu valoarea de 216,6 RON aferentă unei zile de muncă la ultimul angajator.

Se impune a fi observat, așadar, că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a argumentat și adus în discuție, în fața primei instanțe, solicitarea reparării prejudiciului material reprezentat de contravaloarea indemnizației de consilier local, acest lucru fiind invocat pentru prima oară prin motivele de apel.

Deși cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, trebuie subliniat faptul că, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el, fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) și tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Potrivit acestor principii apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță, neputându-se formula direct, în această cale de atac, cereri noi, respectiv nu se poate extinde, în apel, cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.

Drept urmare, câtă vreme o astfel de argumentație vizând solicitarea reparării unui alt prejudiciu, respectiv contravaloarea indemnizației de consilier local, chiar dacă este produs prin aceeași faptă ilicită, nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată și nu a făcut obiectul analizei primei instanțe, astfel că o atare pretinsă modificare a obiectului cererii de chemare în judecată nu putea fi supusă controlului judiciar în calea de atac a apelului, decât modificând limitele judecății direct în apel, cu nesocotirea dispozițiilor art. 478 C. proc. civ. și a principiului mai sus evocat, o atare situație neputând fi circumscrisă nici unei ipoteze de explicitare a pretențiilor cuprinse implicit în cererea de chemare în judecată adresată primei instanțe, în sensul de lămurire a unor pretenții virtuale.

Așadar, nu este vorba despre o greșită analiză a criticilor din apel referitoare la neluarea în considerare și a veniturilor obținute din indemnzația de consilier local, imputabilă instanței de apel, ci de o corectă delimitare a limitelor judecății în apel, pornind de la identificarea a ceea ce a făcut obiectul învestirii.

Se privesc însă ca fondate criticile recurentului-reclamant vizând stabilirea întinderii reparației materiale și morale solicitate de reclamant, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pronunțarea deciziei efectuându-se cu încălcarea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Legiuitorul stabilește astfel elementele de natură a cantona limitele rejudecării, textul enunțând principiile ce trebuie urmate de instanța de rejudecare și care conturează însăși rațiunea controlului judiciar.

Ca atare, legiuitorul nu lasă niciun fel de echivoc sub aspectul obligativității instanței de trimitere de a se conforma îndrumărilor date de instanța de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate.

Limitele rejudecării sunt determinate, de asemenea, de împrejurările ce au determinat casarea.

În speță, așa cum s-a arătat mai sus, prin decizia nr. 608 din 24 martie 2021, dată în soluționarea recursului declarat în cauză de reclamant, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat prima hotărâre pronunțată în apel, reținând că "executarea pedepsei care a continuat și după data de 08.07.2016, fiind lipsită de fundamentul existenței unei legi de incriminare a faptei sancționate și a pedepsei aplicate, este de natură să deschidă reclamantului dreptul la reparație materială împotriva Statului român, în condițiile art. 539 C. proc. civ., a cărui răspundere este în acest caz una obiectivă".

Prin urmare, la stabilirea întinderii prejudiciului, instanța de apel era obligată să evalueze criteriile obiective prevăzute de art. 540 C. proc. pen., precum și consecințele produse asupra persoanei în cauză, asupra familiei acesteia, în măsura în care asemenea consecințe pot fi integrate în sfera de protecție a dreptului la libertate și siguranță, drept apărat prin dispozițiile legale cuprinse în dispozițiile art. 538, art. 539 C. proc. pen., art. 3 Protocolul nr. 7 și art. 5 paragraful 5 din Convenție, respectiv art. 9 alin. (5) C. proc. pen.

Or, la stabilirea întinderii reparației pentru prejudiciul material și moral încercat pentru executarea pedepsei în perioada 08.07.2016-17.01.2018, instanța de apel nu s-a raportat numai la criteriile obiective prevăzute în acest scop de art. 540 alin. (1) C. proc. pen., ci a analizat cauza și prin prisma conduitei reclamantului, imputându-i acestuia faptul că a avut la îndemână mijloace procesuale prin care putea să pună capăt stării de detenție, ce îmbrăca un caracter nelegal după momentul dezincriminării faptei pentru care fusese condamnat, și că reclamantul nu a acționat în acest sens și a contribuit la amplificarea prejudiciului reclamat.

Astfel, în justificarea acordării daunelor materiale și morale, instanța de apel nu a avut în vedere criteriile obiective prevăzute de art. 540 C. proc. pen., ci a aplicat prin analogie dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale și a luat în calcul și conduita reclamantului, aspecte de natură a înlătura caracterul răspunderii obiective stabilite în cauză, în ciclul procesual anterior.

Fiind o răspundere civilă obiectivă, justificată de obligația pozitivă a Statului Român de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Constituție și Convenția europeană, în sarcina pârâtului există o obligație materializată în plata unor despăgubiri pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, fundamentul acestei obligații fiind cuprins în art. 539 C. proc. pen.

Această procedură specială este cuprinsă în Capitolul VII, al Titlului IV al C. proc. pen., intitulat "Proceduri speciale", art. 538 - art. 542, norme cu caracter special care reglementează condițiile și procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară ori, în caz, de privare nelegală de libertate sau în alte cazuri. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are o relevanță deosebită din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului, în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349, art. 1.357 C. civ.. Așadar, răspunderea Statului este strict circumscrisă acestor ipoteze avute în vedere de legiuitor, nefiind incidente prevederile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală, în condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile acțiunilor având ca obiect repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul privării de libertate în mod nelegal.

De asemenea, instanța de apel a nesocotit în mod nepermis una dintre apărările esențiale ale reclamantului, menționată expres în conținutul cererii de apel, respectiv jurisprudența Curții Europene, în această materie, inclusiv împotriva României, dar și caracterul obligatoriu al acestei jurisprudențe pentru instanțele naționale, în cuprinsul hotărârii recurate, neregăsindu-se o analiză pertinentă și substanțială a acestei jurisprudențe.

Or, împrejurările la care s-a raportat instanța de apel la evaluarea reparațiilor materiale și morale nu se circumscriu criteriilor obiective prevăzute de art. 540 alin. (1) C. proc. pen. pentru stabilirea întinderii reparației în cazul privării nelegale de libertate, astfel că hotărârea recurată apare ca fiind dată cu nerespectarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale menționate.

Însă, în speță, consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate din cauza privării nelegale de libertate implică verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului, cale de atac prin care se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, în sensul art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.)

Prin urmare, față de acest conținut al motivelo