ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 608/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția I civilă la data de 24.04.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 121.112,9 RON cu titlu de daune materiale și a echivalentului în RON a sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privarea nelegală de libertate suferită în perioada 08.07.2016-17.01.2018 (559 zile - 1 an, 6 luni și 10 zile), constatată prin decizia nr. 868/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și stabilirea perioadei privării de libertate ca vechime în muncă, în sensul alin. (4) al art. 540 C. proc. pen. În drept, a invocat dispozițiile art. 539 C. proc. pen..

Sentința pronunțată de Tribunalul Mehedinți Prin sentința nr. 29/25.09.2019, Tribunalul Mehedinți, secția I civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale de care a fost privat în perioada 08.07.2016-17.01.2018, perioadă care, conform art. 540 alin. (4) C. proc. pen. urmează a se calcula la vechimea în muncă stabilită conform legii, și suma de 5 000 euro cu titlu de daune morale.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova Prin decizia nr. 1352/16.06.2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Craiova, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată și a menținut restul dispozițiilor acesteia.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A., care a susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate: - Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, pe de o parte, atunci când reține, în referire la soluționarea excepției de prescripție a dreptului la acțiune, că termenul special de prescripție curge de la data pronunțării deciziei nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ, identificat ca act procesual prin care s-a constatat caracterul nelegal al privării, iar pe de altă parte, atunci când soluționează fondul cererii și reține că în speță lipsește actul procesual al organului judiciar penal (instanța de judecată) prin care să se fi constatat caracterul nelegal al privării de libertate, act necesar îndeplinirii condițiilor impuse de art. 539 C. proc. pen. pentru recunoașterea dreptului la despăgubiri. Contradicția între cele două statuări fiind vădită, devine incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. -Decizia recurată realizează o greșită aplicare dispozițiilor de drept material incidente cauzei și cuprinse în art. 15 din Constituția României, art. 9, 539-541, 595, 597-599 C. proc. pen., art. 4, 297 C. pen., art. 1 din Legea nr. 254/2013, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens, recurentul arată că soluția instanței, de neluare în seamă a caracterului nelegal al privării de libertate deduse implicit din cuprinsul hotărârii nr. 868/2018 a ÎCCJ, pronunțată în contestația la executare, reprezintă o aplicare eronată a dispozițiilor art. 539, 597-599 C. proc. pen.. Aceasta întrucât prin admiterea contestației la executare pentru motivul dezincriminării faptei în timpul executării pedepsei, privarea nelegală de libertate este dovedită. Instanța învestită cu soluționarea contestației la executare nu putea, în mod logic, să constate dezincriminarea faptelor pentru care reclamantul a fost condamnat și să constate ca executate pedepsele principale, cu închisoarea, și cele accesorii decât dacă, în prealabil, constata nelegalitatea privării de libertate a condamnatului. În mod greșit și cu depășirea cadrului legal trasat de dispozițiile art. 539 C. proc. pen., instanța de apel (civilă) a analizat ea însăși caracterul legal/nelegal al privării de libertate, câtă vreme norma de drept menționată trasează în sarcina instanței civile doar competența constatării îndeplinirii condițiilor impuse de acest articol pentru atragerea răspunderii patrimoniale obiective a statului, iar nu sarcina substituirii instanței penale în analiza caracterului legal/nelegal al privării de libertate. În situația în care s-ar aprecia, totuși, că o astfel de analiză se impunea, recurentul susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile legale în materie întrucât, contrar celor reținute de aceasta, izvorul nelegalității executării pedepsei, ulterior dezincriminării faptei pentru care a fost condamnat, nu este dat de faptul că instanța de executare și-a încălcat obligația de a face aplicarea, din oficiu, a legii penale de dezincriminare, ci chiar de efectul direct al legii dezincriminare a faptei, astfel cum acesta este reglementat de art. 4 din C. pen. Ceea a nesocotit în analiza sa instanța de apel a fost faptul că, dacă în mod formal temeiul executării unei pedepse privative de libertate este reprezentat de existența unei hotărâri de condamnare, în mod substanțial, executarea unei pedepse trebuie să aibă ca temei existența unei infracțiuni constatate prin respectiva hotărâre și trebuie să respecte plenitudinea de garanții prevăzute de C. pen. și de C. proc. pen. pe toată durata executării pedepsei. Principiul aplicării legii penale mai favorabile, consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituție și dezvoltat prin art. 3 din C. pen., constituie una din aceste garanții, alături de principiul legalității pedepsei, consacrat prin dispozițiile C. pen. și ale art. 1 din Legea nr. 254/2013. Pentru asigurarea acestor garanții pe tot parcursul executării pedepsei, a fost consacrat mecanismul instituit prin dispozițiile art. 4 din C. pen., care face posibil ca, executarea unei pedepse pentru o faptă săvârșită sub legea veche și care nu mai este prevăzută ca atare sub legea nouă, încetează ca efect direct și nemijlocit al intrării în vigoare a legii noi. Argumentul instanței de apel în sensul că decizia Curții Constituționale nr. 651/25.10.2018 (prin care s-a stabilit că art. 4 C. pen. se aplică inclusiv când dezincriminarea faptei intervine nu numai prin lege, dar și când se realizează printr-o decizie a Curții Constituționale ce constată neconstituționalitatea totală sau parțială a unei norme de incriminare) a fost publicată în Monitorul Oficial și a devenit obligatorie la data de 20.12.2018, ulterior liberării condiționate a reclamantului, este străin de soluționarea prezentului litigiu, cât timp aspectele privind efectele deciziei Curții Constituționale nr. 405, prin care s-a dezincriminat fapta de abuz în serviciu, au fost deja analizate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în contestația întemeiată pe art. 595 C. proc. pen. promovată de recurent și admisă prin decizia nr. 868/31.10.2018. Decizia Curții Constituționale nr. 651/25.10.2018 este o decizie interpretativă prin care, fără a invalida dispozițiile legale analizate, Curtea atribuie normelor criticate o anumită semnificație, un sens care le-ar face compatibile cu Constituția, și nu consacră cu titlu de noutate juridică, așa cum lasă de înțeles instanța de apel, posibilitatea dezincriminării unei fapte printr-o decizie a sa întrucât altfel nici nu ar fi fost posibil ca, cu două luni anterior publicării acesteia în Monitorul Oficial, Înalta Curte să admită contestația la executare întemeiată pe art. 595 C. proc. pen. pe care a formulat-o. Față de cele arătate, soluția pronunțată de instanța de apel este consecința aplicării eronate a dispozițiilor art. 15 din Constituție, a art. 3 și 4 din C. pen., a art. 539 și 595 din C. proc. pen., a art. 1 din Legea nr. 254/2013. În mod nelegal instanța de apel a apreciat și că instanța de executare nu avea, ex officio, obligația de a pune în aplicare legea de dezincriminare, întrucât aceasta (Curtea de Apel Craiova) nu ar fi putut avea cunoștință deplină asupra datelor de fapt din speța condamnatului, fiind de datoria acestuia să o sesizeze. Argumentul este contrazis de recurent care susține că tocmai instanța de executare este cea care avea deplină cunoștință asupra datelor de fapt din speța sa, ca instanță care a pronunțat condamnarea lui la pedeapsa închisorii de 3 ani, și care, chiar cunoscând aceste împrejurări de fapt, este cea care i-a și respins în judecata de primă instanță contestația la executare. Evocând și dispozițiile art. 595 C. proc. pen., recurentul afirmă că nu pot fi avute în vedere considerentele instanței de apel prin care a reținut inexistența obligației instanței de executare de a pune în aplicare, din oficiu, legea de dezincriminare. Această statuare a instanței de apel este contrazisă, de altfel, atât de normele legale în materie, cât și de practica Curții Constituționale. Recurentul mai arată că, în ipoteza admiterii prezentului recurs, menține toate apărările formulate în calea de atac a apelului având ca obiect cuantificarea daunelor materiale și morale, referitor la care instanța de apel, raportat la soluția pronunțată, a reținut că nu se mai impun a fi analizate. Precizează recurentul că în cuantificarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit prin privarea nelegală de libertate trebuie să se țină seama de toate consecințele asupra persoanei, ce derivă dintr-o multitudine de factori, respectiv distrugerea imaginii publice, înlăturarea posibilității de mai ocupa o funcție publică, forțarea la un regim de viață insalubru și inadecvat unei ființe umane, etc.

Apărările formulate în cauză Recursul a fost comunicat intimatului-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Craiova la data de 27.11.2020, iar termenul de 30 de zile de la comunicare, pentru formularea întâmpinării s-a împlinit la data de 28.12.2020. La data de 09.12.2020, în termen legal, intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că, în mod legal, instanța de apel a constatat că hotărârea penală prin care s-a soluționat incidentul la executare legat de dezincriminarea faptei de abuz în serviciu prin decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 este decizia nr. 868/31.10.2018 a Înaltei Curți, pronunțată în contestația la executare formulată de reclamant, hotărâre care, însă, dispune numai pentru viitor, cu privire la restul de pedeapsă principală, la pedeapsa accesorie rămase de executat după liberarea condiționată și la pedeapsa complementară aplicată, în considerentele acesteia neregăsindu-se argumente din care să se poată deduce efectele deciziei Curții Constituționale asupra pedepsei executate de reclamant până la momentul liberării sale condiționate. De asemenea, în mod corect instanța de apel a reținut că momentul începerii curgerii termenului de prescripție prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen. este momentul pronunțării deciziei anterior menționate. Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Craiova a fost comunicată recurentului-reclamant A. la data de 14.12.2020 . La data de 21.12.2020, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Craiova, solicitând înlăturarea apărărilor formulate în cadrul actului procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Recursul a fost comunicat intimatului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la data de 02.12.2020, iar termenul de 30 de zile de la comunicare, pentru formularea întâmpinării, s-a împlinit la data de 04.01.2021 (zi lucrătoare de luni, prin prorogarea prevăzută de art. 181 alin. (2) C. proc. civ.). La data de 24.12.2020, în termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, care a fost comunicată recurentului-reclamant A. la data de 04.01.2021 . Intimatul a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (1), art. 634 alin. (1) pct. 4 și art. 457 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, intimatul a solicitat respingerea recursului și a arătat că hotărârea instanței de apel este motivată și argumentată potrivit legii și nu conține considerente contradictorii. A mai arătat intimatul-pârât că instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză nu este îndeplinită condiția unei detenții nelegale pentru a putea fi antrenată răspunderea statului în temeiul art. 539 C. proc. pen.. Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la această întâmpinare. La data de 06.01.2021, intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Referitor la pretinsul caracter inadmisibil al recursului, intimatul-pârât arată că, raportat la decizia nr. 54/14.09.2020 pronunțată în dosar nr. x/2020 de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, calea de atac este admisibilă. Referitor la pretinsul caracter contradictoriu al hotărârii recurate, arată că acesta este un motiv de recurs invocat pur formal, hotărârea supusă reformării neavând un asemenea caracter. Referitor la momentul împlinirii termenului de prescripție, instanțele anterioare au avut un punct de vedere corect și unitar, în sensul că acesta trebuie raportat la actul instanței penale prin care se pot soluționa incidentele legate de executare, în speță momentul pronunțării deciziei nr. 868/31.10.2018 a Înaltei Curți. Referitor la pretinsa încălcare sau greșită aplicare a unor norme de drept material, intimatul arată că instanța de apel a reținut în mod corect că hotărârea penală prin care s-a soluționat incidentul la executare legat de dezincriminarea faptei de abuz în serviciu prin decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 nu s-a pronunțat asupra caracterului legal sau nelegal al detenției reclamantului, situație față de care nu este îndeplinită condiția esențială reglementată de art. 539 C. pen., respectiv aceea ca privarea de libertatea să fi fost nelegală. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Asupra admisibilității căii de atac a recursului exercitat în cauză împotriva deciziei instanței de apel, excepție ridicată prin întâmpinarea formulată de intimatul Statul român, Înalta Curte a statuat la termenul de dezbatere a căii de atac, apreciind asupra caracterului neîntemeiat al acesteia pentru argumentele expuse în practicaua prezentei decizii. Analizând pe fond recursul formulat în cauză, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său întemeiat, în limitele celor ce se vor arăta în continuare. În mod nefondat se pretinde o nelegalitate a deciziei instanței de apel în considerarea motivelor sale contradictorii utilizate, pe de o parte, în respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune - atunci când instanța s-a raportat la decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ ca fiind actul procesual de natura celor menționate în cuprinsul art. 541 (2) C. proc. civ..pen., prin care se constată caracterul nelegal al privării de libertate, iar pe de altă parte, în soluționarea pe fond a acțiunii când, cu referire la același act procesual, reține că în cuprinsul său nu există o statuare asupra caracterului nelegal al privării de libertate a reclamantului în intervalul 8 iulie 2016 (data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 405/15.06.2016) - 17 ianuarie 2018 (data punerii în libertate a reclamantului prin liberarea sa condiționată). Analiza instanței de apel nu este contradictorie întrucât în verificarea condițiilor de promovare a acțiunii dedusă judecății, în care se înscrie și respectarea termenului special de prescripție a dreptului la acțiune instituit prin dispozițiile art. 541 (2) C. proc. civ..pen., aceasta avea a se raporta, în primul rând, la actele procesuale indicate de reclamant ca fiind cele ce determină caracterul nelegal al privării de libertate pretinse. Or, prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii materiale a statului în temeiul art. 539 C. proc. civ..pen. pentru privarea nelegală de libertate suferită în perioada 8 iulie 2016 - 17 ianuarie 2018, constatată prin decizia nr. 868/2018 a ÎCCJ pronunțată în soluționarea contestației sale la executare. În plus, rezultând din circumstanțele cazului că ceea ce se pretinde este survenirea unei privări nelegale de libertate pe durata executării pedepsei închisorii, instanța de apel a arătat în mod corect că are a se raporta, în determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 541 (2) C. proc. pen., la actul instanței penale prin care se pot soluționa incidentele legate de executare, acesta fiind, generic, hotărârea de soluționare a contestației la executare (potrivit art. 597-599 C. proc. civ..pen.), iar, cu referire concretă la situația reclamantului, decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ prin care a fost admisă contestația sa la executare, fără ca aceasta să presupună și o verificare în conținut a respectivului act procesual la acest moment. De aceea, raportarea pe care instanța de apel o realizează pentru verificarea termenului special de introducere a acțiunii, la decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ, ca act procesual ce corespunde celor enunțate în cuprinsul art. 541 (2) C. proc. civ..pen., nu contravine în niciun fel statuărilor sale ulterioare, realizate cu prilejul evaluării fondului cauzei, în legătură cu conținutul sau valoarea sa juridică. Nelegalitatea deciziei atacate se relevă, însă, în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a celor cuprinse în art. 539 C. proc. civ..pen., în art. 4 C. pen. și art. 15 din Constituția României. Astfel, pornind de la conținutul art. 539 C. proc. civ..pen., instanța de apel a statuat corect faptul că, pentru a avea deschis dreptul la despăgubiri pe acest temei împotriva statului, este necesar ca în cazul reclamantului să existe o privare nelegală de libertate și ca această nelegală privare de libertate să fi fost constatată prin "ordonanța procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei", astfel cum prevede alin. (2) al normei ce dă temeiul legal al demersului juridic inițiat de parte. În raport de situația concretă a reclamantului, care invocă o privare nelegală în cursul executării pedepsei, cu trimitere la paragraful 42 al deciziei de recurs în interesul legii nr. 15/2017 a ÎCCJ, instanța de apel a identificat ca fiind contestația la executare procedura în cadrul căreia se poate analiza caracterul nelegal al privării de libertate în faza executării hotărârii penale de condamnare. Totuși, aceasta a concluzionat că niciuna din cele două condiții nu se regăsește în cauza reclamantului, pe de o parte întrucât decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ de soluționare a contestației la executare nu statuează (și) asupra caracterului nelegal al privării de libertate invocată de acesta, iar pe de altă parte întrucât, potrivit propriei analize a instanței de apel, privarea de libertate a reclamantului pe perioada 8 iulie 2016 - 17 ianuarie 2018 nu a fost nelegală, ci a avut un temei legal reprezentat de sentința penală nr. 96/3.06.2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 89A/10.03.2016 a ÎCCJ. Concluzia instanței de apel nu este decât rezultatul unei analize și aplicări formale a dispozițiilor art. 539 și 595 din C. proc. civ..pen., a celor ale art. 4 din C. pen. și art. 15 din Constituția României, a principiilor fundamentale ale dreptului penal la actele procesuale și la situația personală de care se prevalează reclamantul în dovedirea pretențiilor sale. Contrar celor reținute de instanța de apel, Înalta Curte constată că în speță există unul din actele evocate în cuprinsul art. 539 alin. (2) C. proc. civ. de stabilire a privării nelegale de libertate, act reprezentat de decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ prin care a fost admisă contestația la executare formulată de reclamant și, în baza art. 595 C. proc. civ..pen. raportat la art. 4 din C. pen., au fost constatate ca dezincriminate faptele de instigare la abuz în serviciu în formă calificată și continuată prevăzute de art. 47 rap. la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., pentru săvârșirea cărora acesta fusese condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare prin sentința penală nr. 96/3.06.2015 a Curții de Apel Craiova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 89A/10.03.2016 a ÎCCJ. Drept urmare, s-a constatat că pedeapsa principală de 3 ani închisoare și pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. au fost executate și s-a dispus încetarea executării pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., precum și a tuturor consecințelor penale ale sentinței penale nr. 96/3.06.2015 a Curții de Apel Craiova. Chiar dacă nu conține statuări exprese în privința nelegalei privări de libertate a reclamantului pe durata de timp cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficiul a deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale (7.08.2016) și data punerii sale în libertate prin liberare condiționată (17 ianuarie 2018), hotărârea în cauză dezvoltă raționamentul care face incontestabilă o atare concluzie, ce se degajă implicit din statuările acestei instanțe penale. Potrivit deciziei nr. 868 din 31.10.2018 a ÎCCJ, "întrucât nici în considerentele hotărârii de condamnare și nici prin decizia instanței de apel nu s-a reținut încălcarea de către persoanele instigate de A. a vreunei dispoziții din legislația primară, ci a unor acte cu valoare juridică inferioară legilor și ordonanțelor de guvern", s-a apreciat că ipoteza dedusă judecății (în contestația la executare penală) se încadrează în modalitatea de comitere a infracțiunii în privința căreia se reținuse anterior că a intervenit dezincriminarea, ca efect al Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale (care a constatat că dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește cu încălcarea legii"). Întrucât a stabilit că fapta imputată reclamantului prin hotărârea de condamnare nu mai este prevăzută de legea penală, consecință a dezincriminării sale, instanța ce a pronunțat decizia menționată a dat curs cererii reclamantului de a face aplicare în cazul său dispozițiilor art. 4 din C. pen., reținând totodată că Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale produce efecte juridice de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, conform art. 147 din Constituție, în toate cauzele penale aflate pe rolul organelor judiciare, indiferent de faza sau etapa procesuală în care se află. În alte cuvinte, decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ constituie chiar actul jurisdicțional - a cărui necesitate a invocat-o instanța de apel în cazul dezincriminării parțiale a infracțiunii de abuz în serviciu intervenită prin Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 - pe calea căruia, reanalizându-se situația particulară a reclamantului și a faptelor care au dus la condamnarea sa, în raport de distincțiile și limitele constituționale ale aceste infracțiuni, astfel cum au fost trasate prin decizia Curții Constituționale, s-a stabilit că fapta imputată acestuia prin hotărârea de condamnare nu mai este prevăzută de legea penală, începând cu data publicării respectivei decizii în Monitorul Oficial. Art. 4 din C. pen. și art. 595 alin. (1) din C. proc. pen. nu sunt decât mecanismele prin care se asigură efectivitatea principiilor fundamentale care guvernează dreptul penal, cel al legalității incriminării (nullum crimen sine lege), al legalității pedepselor (nulla poena sine lege) consacrat prin art. 23 (12) din Constituție și al retroactivității legii penale mai favorabile, consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituție. Cazul tipic de retroactivitate obligatorie a legii penale este acela al legii prin care se dezincriminează o faptă prevăzută ca infracțiune până la acel moment, situație căreia i-a fost asimilată, în privința efectelor, și aceea în care, printr-o deciziei a Curții Constituționale se constată neconstituționalitatea totală sau parțială a unei norme de incriminare (în acest sens, decizia nr. 6/2017 a ÎCCJ - completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală și Decizia Curții Constituționale nr. 651/2018). Potrivit art. 4 din C. pen. "Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi." Rezumate, consecințele legii de dezincriminare constau în aceea că, dacă nu s-a pornit încă procesul penal, el nu va mai fi pornit, iar dacă procesul se află în curs, el va înceta de îndată, organele judiciare competente urmând să pronunțe, după caz, o soluție de clasare, scoatere de sub urmărire penală sau de achitare. Când pentru fapta dezincriminată a fost pronunțată o hotărâre definitivă de condamnare, pedeapsa sau pedepsele aplicate nu se mai execută, după cum nu se mai execută măsurile educative sau cele de siguranță. Dezincriminarea produce efecte chiar și atunci când intervenirea sa are loc după ce pedepsele aplicate au fost executate în întregime, art. 4 din C. pen. stabilind că se înlătură toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la fapta dezincriminată (cum ar fi posibilitatea ca existența condamnării pentru acea faptă să constituie primul termen al recidivei ori un antecedent penal care să influențeze pedeapsa ce ar urma să se aplice fostului condamnat pentru noua infracțiune săvârșită). Practic, dezincriminarea (abolitio criminis) echivalează cu o reabilitare de drept a fostului condamnat care se bucură, din momentul apariției legii dezincriminatoare, de toate drepturile, fără nici un fel de incapacități sau decăderi decurgând din condamnare. Or, actul procesual al organului penal (în cazul pendinte al instanței judecătorești penale) la care trimit art. 539 alin. (2) C. proc. civ..pen. și paragraful 42 al deciziei de recurs în interesul legii nr. 15/2017 a ÎCCJ - care reține, prin aplicarea directă a dispozițiilor art. 4 din C. pen., a beneficiului dezincriminării produsă prin efectul Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 în cazul reclamantului, pentru faptele pentru care acesta fusese condamnat la pedeapsa închisorii pe o durată de 3 ani, începând cu data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României (respectiv 8.07.2016), este chiar decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ de soluționare prin admitere a contestației sale la executare. În lumina celor mai sus arătate, cât privește consecințele legii de dezincriminare, se înțelege că începând cu 8.07.2016 - data publicării amintitei decizii în Monitorul Oficial - a dispărut fundamentul legal al incriminării faptelor reținute ca fiind săvârșite de către reclamant prin sentința penală nr. 96/2015 a Curții de Apel Craiova și decizia penală nr. 89/2016 a ÎCCJ și, totodată, a dispărut fundamentul legal al pedepselor aplicate acestuia pentru săvârșirea lor. Urmarea directă și imediată ce decurge din această împrejurare este aceea că, începând cu 8.07.2016 ar fi trebuit să înceteze pentru reclamant executarea tuturor pedepselor care i-au fost aplicate prin hotărâre de condamnare și, de asemenea că, în măsura în care executarea acestora a continuat după acest moment, privarea reclamantului a fost una lipsită de o bază legală, concluzie care este separată și independentă de situația declanșării ori nu (și) a mecanismului procesual instituit prin dispozițiile art. 595 C. proc. civ..pen. menit a face aplicarea art. 4 din C. pen. Aceste consecințe decurg din principiul fundamental al dreptului penal privind legalitatea incriminării și executării pedepsei și sunt urmarea directă a recunoașterii prin decizia nr. 868/31.10.2018 a ÎCCJ a aplicării față de reclamant a dispozițiilor art. 4 din C. pen. în raport cu Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016, începând cu data publicării acesteia în Monitorul Oficial (8.07.2016). Strâns legată de principiul legalității incriminării și executării pedepsei, dezincriminarea faptei penale produce acele consecințe prevăzute de lege, funcție de data survenirii acesteia și de stadiul procesual al faptei investigate (după cum dezincriminarea intervine înainte de începerea procesului, în cursul acestuia, în timpul executării pedepsei ori după executare), consecințele neputând fi diferite, așa cum reține în decizia sa instanța de apel, în raport de momentul aleatoriu al declanșării procedurii de punere în aplicare a legii de dezincriminare prin mecanismul instituit de art. 595 C. proc. pen. Astfel spus, beneficiile dezincriminării nu pot fi doar cele "pentru viitor" la care se referă decizia nr. 868/2018 a ÎCCJ, dat fiind elementul conjunctural al promovării contestației la executare ulterior liberării condiționate a reclamantului, ci acestea sunt cele pe care legea le recunoaște începând cu data - recunoscută expres prin aceeași hotărâre de soluționare a contestației la executare ca fiind cea a publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 405/2016 (7.08.2016) - producerii dezincriminării. A admite o altă interpretare asupra tuturor acestor situații, respectiv cea a instanței de apel, înseamnă a menține și recunoaște în continuare efecte decurgând din condamnarea reclamantului dispusă prin sentința penală nr. 96/3.06.2015, în contra dispozițiilor art. 4 din C. pen. și a dezlegărilor cu putere de lucru judecat ale deciziei nr. 868/2018 a ÎCCJ, care a recunoscut incidența acestora raportat la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, în cazul reclamantului. În același registru se înscrie și aprecierea instanței de apel în sensul că hotărârea de condamnare a reclamantului a oferit o bază legală privării de libertate a acestuia pe perioada de după publicarea Deciziei nr. 405/2016 în Monitorul Oficial (8.07.2016) și până la liberarea condiționată a acestuia (17.01.2018), de vreme ce hotărârea în cauză nu a fost desființată prin exercitarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, iar partea nu a uzat de procedura instituită prin dispozițiile art. 595 C. proc. pen.. imediat după data publicării deciziei în Monitorul Oficial. Atare teză nu poate fi primită întrucât, din nou în contra dispozițiilor art. 4 din C. pen., instanța de apel deplasează nepermis momentul producerii efectelor legii de dezincriminare la un altul decât cel prevăzut al producerii acestora - "intrarea în vigoare a legii noi" (în sensul art. 4 C. pen.), legându-l de mecanismul procesual al aplicării legii de dezincriminare, reglementat prin dispozițiile art. 595 C. proc. civ..pen. și condiționându-l de declanșarea acestuia. Tot astfel, atare interpretări, nesocotesc aspectul că dezincriminarea și regulile aplicabile acesteia, indiferent că este dată de legea nouă penală ori de o decizie a Curții Constituționale, nu sunt decât reflexe ale principiilor legalității incriminării și executării pedepselor. Prin urmare, în situația dezincriminării unei fapte penale pentru săvârșirea căreia condamnatul se află în executarea pedepsei, hotărârea penală de condamnare nu poate să ofere decât în mod formal un temei al executării, însă nu și unul substanțial, hotărârii înseși lipsindu-i fundamentul legal al faptei incriminate și al pedepsei aplicate de la data dezincriminării. În concluzie, doar într-o judecată formală și fără observarea atentă a regulilor și principiilor care guvernează dreptul penal, instanța de apel a respins acțiunea reclamantului apreciind că în cauză lipsește atât actul organului penal care să constate caracterul nelegal al privării de libertate, dar și o stare de privare nelegală de libertate a acestuia pe perioada de timp invocată. În realitate, actul organului penal în sensul art. 539 (2) C. pen. este decizia nr. 868/2018 a ÎCCJ care, admițând că în cazul reclamantului își produce efecte Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale de dezincriminare a faptei de abuz în serviciu pentru care fusese condamnat acesta prin sentința penală nr. 96/3.06.2015 a Curții de Apel Craiova, a făcut aplicare dispozițiilor art. 4 din C. pen. și a dispus înlăturarea tuturor consecințelor penale ale acesteia. Totodată, decizia instanței penale a admis că efectele dezincriminării se produc de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, respectiv 8.07.2016, ceea ce, în aplicarea aceluiași art. 4 din C. pen. semnifică, implicit, lipsa oricărei baze legale a executării pedepsei închisorii de către reclamant pe durata de timp cuprinsă între 8.07.2016 - 17.01.2018 (data punerii în libertate a reclamantului prin librare condiționată). Înalta Curte reține, astfel după cum în mod legitim a susținut și reclamantul în memoriul său de recurs, că izvorul nelegalității executării pedepsei, ulterior dezincriminării faptei pentru care el a fost condamnat, nu stă atât în încălcarea de către instanța de executare a obligației de a face aplicarea din oficiu legii penale de dezincriminare, cât mai degrabă în efectul direct al legii de dezincriminare, astfel cum este descris prin art. 4 din C. pen. Aceasta se traduce în lipsa oricărei baze legale a incriminării faptei pentru care a fost condamnat reclamantul și a lipsei oricărei baze legale a executării pedepsei aplicate, care a continuat dincolo de data de 8.07.2016, în pofida existenței formale a hotărârii de condamnare. Această executare a pedepsei care a continuat și după data de 08.07.2016, fiind lipsită de fundamentul existenței unei legi de incriminare a faptei sancționate și a pedepsei aplicate, este de natură să deschidă reclamantului dreptul la reparație materială împotriva Statului român, în condițiile art. 539 C. proc. civ., a cărui răspundere este în acest caz una obiectivă. Pentru motivele arătate și în temeiul art. 488 (1) pct. 8 corelat cu art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat și va casa decizia instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor formulate în raport de dezlegările date prin prezenta hotărâre. Înalta Curte reține că soluția de casare a deciziei din apel este totală și ea privește atât soluția, cât și considerentele, astfel că nu se mai impune examinarea acelor critici din recursul reclamantului prin care se urmărea înlăturarea considerentelor curții de apel ce răspundeau unora din criticile apelului său relative la neluarea în considerare a prejudiciilor de imagine și a celor decurgând din condițiile precare de detenție, refacerea judecății în apel urmând să se realizeze sub toate aspectele ridicate prin cererile de apel (mai puțin în ceea ce privește soluționarea excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului material la acțiune, elemente dezlegate prin decizia de apel și necontestate de nicio parte în calea de atac a recursului), pornindu-se de la dezlegările date prin prezenta decizie. PENTRU ACESTE MOTIVE,