ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2570/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 3 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 146.926 euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune materiale produse prin eroarea judiciară constând în arestarea sa preventivă și condamnarea sa nelegală la pedeapsa cu închisoarea de 3 ani și 4 luni, așa cum reiese din decizia definitivă de achitare nr. 989 din data de 6 iulie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, având ca obiect cerere de revizuire; obligarea pârâtului la plata sumei în cuantum de 1.200.000 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale produse prin aceeași eroare judiciară adăugându-se dobândă legală, de la data rămânerii definitive a sentinței și până la data plății efective; includerea perioadei cuprinse între data de 18 mai 2002-15 februarie 2008 în calculul vechimii în muncă, potrivit art. 540 alin. (4) C. proc. pen. și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin precizarea depusă la 23 martie 2019 reclamantul, ca urmare a solicitării instanței de judecată, consemnată în încheierea de ședință din 16 martie 2018, a înțeles să clarifice pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel: În principal, a arătat că, în speță, cererea de chemare în judecată se întemeiază integral pe dispozițiile art. 538 C. proc. pen. care stabilește dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, sens în care a apreciat că nu este aplicabilă decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii nr. 15 din data de 18 septembrie 2017. În subsidiar, în cazul în care instanța respinge cererea principală și apreciază că, raportat la elementele privind starea de fapt, în speță sunt incidente și dispozițiile art. 539 C. proc. pen., și-a precizat acțiunea astfel: a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 22.957 euro și la daune morale în cuantum de 300.000 de euro reprezentând prejudiciul ce ia fost cauzat în perioada cuprinsă între 18 mai 2002 - 1 iulie 2003 în care a fost arestat preventiv; a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 123.969 euro și la daune morale în cuantum de 900.000 de euro pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat după pronunțarea hotărârii de condamnare, sentința penală 130 din data de 1 iulie 2003 din dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Teleorman, și până la achitarea sa, respectiv data de 6 iulie 2017. II.

Sentințele pronunțate de Tribunalul Cluj, secția civilă Prin sentința civilă nr. 553 din data de 15 noiembrie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a daunelor materiale, în cuantum de 370.122,81 RON, și a daunelor morale, în cuantum de 50.000 de euro, echivalent în RON la momentul plății, pentru perioada de detenție, ca urmare a condamnării penale. A obligat pe pârât la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 9.063 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Prin sentința civilă nr. 191 pronunțată la data de 29 mai 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 553 din data de 15 noiembrie 2019, formulată de reclamantul A., și a dispus completarea sentinței, în sensul că a fost admis capătul de cerere referitor la vechimea în muncă, pe care l-a admis în parte cu consecința recunoașterii în favoarea reclamantului a vechimii în muncă stabilite potrivit legii pentru perioada încarcerării efective, ca urmare a condamnării penale. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 62 A din data de 16 martie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 553 din data de 15 noiembrie 2019 pronunțate de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 508.803 RON, cu titlu de daune materiale și suma de 75.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva aceleiași sentințe. Au fost păstrate restul dispozițiilor din sentință. Au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, obiect al dosarului conexat nr. x/2018, împotriva sentinței civile nr. 191 din data de 29 mai 2020 pronunțate de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins cererea reclamantului A. referitoare la recunoașterea vechimii în muncă. Au fost păstrate restul dispozițiilor din sentință și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată parțiale, în apel. II.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 2287 din data de 17 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă: a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 62/A din data de 16 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă; a casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare în privința cererii reclamantului referitoare la recunoașterea vechimii în muncă; a menținut restul dispozițiilor deciziei recurate; a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva aceleiași decizii; a obligat pe recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamantul A. a sumei de 17.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. II.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 343/A din data de 23 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 191 din data de 29 mai 2020 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 553 din data de 15 noiembrie 2019. II. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 343A din data de 23 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs reclamantul A.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 2 februarie 2024, sub nr. x/2018*, și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs). Prin rezoluția din data de 15 februarie 2024, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Prin aceeași rezoluție s-a reținut că prezenta cale de atac este scutită de la plata taxei judiciare de timbru. II.1 Motivele de recurs Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și admiterea cererii sale referitoare la recunoașterea vechimii în muncă și pentru perioada arestului preventiv (18 mai 2002 - 1 iulie 2003), cu păstrarea restului dispozițiilor deciziei recurate și obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs. După expunerea succintă a situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză de către instanțele de judecată recurentul a susținut, în esență, faptul că Tribunalul Cluj i-a recunoscut vechimea în muncă doar parțial pentru perioada detenției efective 1 iulie 2003 - 15 februarie 2008 în timp ce acesta este îndreptățit la recunoașterea vechimii în muncă și pentru perioada în care a fost arestat preventiv 18 mai 2022-01 iulie 2003). Prin motivele de recurs subsumate de recurent în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat efectul devolutiv al apelului în sensul că nu a analizat susținerile sale formulate în primă instanță și în apel referitoare la vechimea în muncă și nici nu a respectat indicațiile din recursul analizat de Înalta Curte de Casație și Justiție. A învederat instanței de recurs că în prima cerere de apel la pagina 10, a solicitat, în principal, să se constate că acțiunea este întemeiată integral pe prevederile art. 538 C. proc. pen., astfel încât nu sunt incidente în speță dispozițiile deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 15 din data de 18 septembrie 2017 - aceste aspecte se regăsesc și în precizarea pe care a făcut-o la cererea de chemare în judecată și unde a arătat că în principal își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 538 C. proc. pen. și, în subsidiar, pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen. Cele două temeiuri legale sunt diferite și au condiții de aplicabilitate diferite, iar decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă doar la alin. (2) al art. 539 și nu la art. 538. Dispozițiile art. 538 C. proc. pen. au fost indicate atât pentru susținerea argumentelor ce vizau daunele dar și pentru considerarea ca vechime în muncă a perioadei de arest și de detenție, în coroborare cu dispozițiile art. 540 alin. (4) din același cod. La fond, instanța a admis cererea sa pe dispozițiile art. 538 C. proc. pen., iar, prin sentința de completare a dispozitivului, deși se arată că sunt incidente dispozițiile art. 538 C. proc. pen., considerându-se vechime în muncă perioada detenției, pentru perioada arestului este apreciată ca fiind incidență decizia nr. 15/2017. Cu privire la aceste considerente, recurentul a arătat că nu a defalcat temeiurile juridice în ceea ce privește perioada arestului și cea a detenției, ci a solicitat să se constate că este aplicabil art. 538 C. proc. pen. pentru ambele perioade, iar în rejudecare, instanța s-a mărginit la a prelua argumentele din sentința de completare, referitoare la aplicabilitatea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la perioada arestării preventive, lăsând neanalizate argumentele sale cum că această decizie pronunțată în interesul legii nu este aplicabilă față de precizarea sa de acțiune, în sensul că își întemeiază, în principal, pretențiile pe dispozițiile art. 538 C. proc. pen. În mod greșit și nelegal instanța de fond a aplicat prevederile deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 15 din data de 18 septembrie 2017 și a cercetat doar pretențiile care vizează perioada ulterioară arestului preventiv, apreciind că pretențiile referitoare la perioada arestării preventive sunt neîntemeiate în lipsa pronunțării unei hotărâri penale care să statueze asupra caracterului nelegal al arestării. În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța a omis să analizeze aplicabilitatea dispozițiilor art. 538 C. proc. pen. și pentru perioada arestului preventiv, în contextul în care recurentul a demonstrat că prevederile art. 540 C. proc. pen. îi sunt aplicabile, deoarece, la data arestării sale preventive (18 mai 2002), era asigurat în sistemul public de pensii, achitându-și contribuțiile atât timp cât a fost posibil până în luna aprilie 2002. În acest sens a făcut precizarea că pentru luna aprilie 2002 scadența contribuțiilor era 25 mai 2002 dată la care recurentul-reclamant a fost în imposibilitate obiectivă de a mai face vreo plată sau de a desfășura o muncă deoarece era deja arestat preventiv. În ceea ce privește calitatea sa de asigurat de la momentul arestării, recurentul a susținut că, în cauză, nu are relevanță faptul că, 5 ani mai târziu, a formulat declarație de retragere a asigurării. În susținerea recursului său recurentul a invocat și prevederile art. 6 alin. (1) pct. I lit. d) și pct. IV, art. 16 și art. 45 din Legea nr. 263/2010 statuează că stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuția la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator și asigurat, sau, după caz, s-a datorat și plătit de către asigurați. În acest sens recurentul a susținut că vechimea în muncă reglementată de art. 540 C. proc. pen. nu poate fi analizată prin prisma dispozițiilor pct. 37 din Norma de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 deoarece este firesc ca o persoană privată de libertate, arestată sau în executarea unei pedepse privative de libertate să nu poată achita aceste contribuții datorită imposibilității obiective de a desfășura în continuare munca pe care o presta la momentul arestării sale. În acest context, recurentul a învederat faptul că persoana în cauză poate achita contribuția, iar situația în care aceasta se află nu echivalează cu situația contribuabilului care, deși muncește, nu achită contribuția, iar numai acestei din urmă situații i se aplică dispozițiile normei mai sus menționate. Persoana care muncea la momentul arestării, arestată și condamnată dintr-o eroare judiciară, și în favoarea căreia, în urma rejudecării, se pronunță o hotărâre de achitare are dreptul la echivalarea pagubei suferite în virtutea dispozițiilor art. 540 alin. (4) C. proc. pen. paguba de a nu putea desfășura munca pe care o exercita la momentul arestării este reparată prin considerarea perioadei arestului și a detenției ca perioadă în care aceasta a muncit și se adaugă la vechimea în muncă; prin urmare, paguba de a nu putea munci se alătură pagubei morale (pentru care se acordă daunele morale) și pagubei materiale (pentru care se acorda daune materiale) aceasta trebuind a fi reparată mai ales dacă celelalte două sunt admise, verificarea constând doar în a analiza dacă persoana arestată desfășura în mod legal o muncă, fapt care a fost dovedit. Pe cale de consecință, recurentul a concluzionat că instanța de apel, în rejudecare, în mod greșit și superficial, a făcut aplicarea dispozițiilor legale ce privesc stagiul de cotizare, aceste norme neputând fi aplicate cu privire la o persoană care este privată de libertate. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. II.2. Apărările formulate în cauză. În termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că niciuna dintre criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare invocate. Astfel, a apreciat că instanța de apel, în mod corect, a respins apelul declarat de reclamant, reținând că, potrivit art. 37 din Legea nr. 19/2000, cu modificările ulterioare, în ipoteza asiguraților prevăzuți la art. 5 alin. (1) pct. IV și V alin. (2), stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat și plătit contribuția la bugetul asigurărilor sociale de stat, în cauză nefiind îndeplinită această condiție. Totodată, a arătat că, în privința stagiului de cotizare, Norma de aplicare, din data de 4 mai 2001, a prevederilor Legii nr. 19/2000, cu modificările ulterioare, precizează în mod neechivoc, în cadrul pct. 37 că, în sistemul public, stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor în care s-a plătit contribuția la bugetul asigurărilor sociale de stat, atât de asigurat, cât și de angajator sau, după caz, numai de asigurat, în situațiile prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. IV și V și alin. (2) din lege. A precizat că, potrivit pct. 38 din Normă, realizarea completă a stagiului de cotizare se face numai în condițiile achitării integrale a contribuției de asigurări sociale datorate atât de asigurat, cât și de angajator. Ca atare, a apreciat că, având în vedere că în cauză nu s-a probat achitarea contribuției de asigurări sociale datorate de asigurat, mai mult, prin declarația de retragere, s-a confirmat că, începând cu data de 1 aprilie 2002, reclamantul nu s-a mai încadrat în categoria persoanelor care au avut obligația legală de a depune declarație de asigurare, nu se poate enunța concluzia conform căreia noțiunea de vechime în muncă poate fi asimilată, în această situație, unui stagiu de cotizare. II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. Prin încheierea din data de 17.09.2024 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul formulat de reclamantul A. și a stabilit termen de judecată pentru data de 19 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 191 pronunțată de Tribunalul Cluj la data de 29 mai 2020, s-a admis cererea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a completat sentința civilă nr. 553/15.11.2019 pronunțată de către Tribunalul Cluj în dosar nr. x/2018, în sensul admiterii în parte a petitului referitor la vechimea în muncă, prin recunoașterea în favoarea reclamantului a vechimii în muncă stabilită potrivit legii pentru perioada încarcerării efective, ca urmare a condamnării penale. Împotriva sentinței civile nr. 191 din 29 mai 2020 pronunțate de Tribunalul Cluj au formulat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj. Împotriva sentinței civile nr. 553 din 15.11.2019 pronunțate de Tribunalul Cluj a formulat apel reclamantul A. și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj. Prin decizia civilă nr. 62A din 16.03.2021 pronunțată în apel în primul ciclu procesual, instanța de apel a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva sentinței civile nr. 191 din 29 mai 2020 pronunțate de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins cererea reclamantului A. referitoare la recunoașterea vechimii în muncă. Prin aceeași decizie a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 553 din data de 15 noiembrie 2019 pronunțate de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosarul nr. x/2018 și a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva aceleiași sentințe. Prin decizia civilă nr. 2287 din data de 17 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. și a casat, în parte, decizia civilă nr. 62/A din data de 16 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a trimis cauza spre rejudecare în privința cererii reclamantului referitoare la recunoașterea vechimii în muncă. Prin decizia civilă nr. 343A din data de 23 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în rejudecare după casarea cu trimitere s-a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 191 din 29.05.2020 pronunțată de Tribunalul Cluj, în contextul în care acesta nu a formulat apel împotriva acestei sentințe și fără a se dispune cu privire la apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, motiv pentru care hotărârea apelată, prin care a fost admis în parte capătul de cerere referitor la vechimea în muncă, nu a fost modificată. Având în vedere faptul că intimații-pârâți nu au formulat recurs împotriva deciziei mai sus menționate referitor la neanalizarea apelurilor lor de către instanța de apel în cel de-al doilea ciclu procesual, Înalta Curte, fiind investită doar cu recursul recurentului-reclamant, va proceda la analizarea căii de atac prin prisma soluției pronunțate de instanța de apel, fiind ținută de respectarea principiului non reformatio in pejus reglementat de art. 481 C. proc. civ. Prin primul motiv de recurs reclamantul a susținut, în esență, încălcarea de către instanța de apel a efectului devolutiv în sensul că trebuiau să fie analizate criticile din prima cerere de apel referitoare la vechimea în muncă precum și respectarea indicațiilor deciziei de casare. De asemenea a susținut că acțiunea sa a fost întemeiată pe dispozițiile art. 538 C. proc. pen. și doar în subsidiar pe dispozițiile art. 539 din același cod, solicitând aplicarea art. 538 pentru ambele perioade, cea a arestului preventiv și cea a detenției, motiv pentru care instanța de apel în mod greșit a reținut aplicabilitatea deciziei nr. 15/18.09.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii. A mai arătat recurentul că prin decizia de casare s-a dispus ca în rejudecare să se facă verificări dacă vechimea în muncă poate fi asimilată unui stagiu de cotizare. Criticile, ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate. Referitor la susținerea privind nerespectarea de către instanța de apel a deciziei de casare, Înalta Curte reține că recurentul nu a adus o critică concretă deciziei recurate cu privire la acest aspect ci doar a afirmat că îndrumările Înaltei Curți au fost în sensul de a face verificări dacă vechimea în muncă poate fi asimilată unui stagiu de cotizare. Recurentul nu realizează o argumentație efectivă, prin care să arate, în mod efectiv, în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel, motiv pentru care acestea nu îmbracă forma unor critici de nelegalitate pentru a putea fi incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 501 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În cauză, prin decizia de casare nr. 2287/17 noiembrie 2022 Înalta Curte a dispus că se impune reluarea judecății în apel pentru a se verifica dacă noțiunea de vechime în muncă poate fi asimilată, în această situație, unui stagiu de cotizare și dacă, în acest caz, textul de lege poate fi aplicat și altor persoane asigurate obligatoriu în sistemul public de pensii, evident, cu respectarea obligației de achitare a contribuțiilor de asigurări sociale. În rejudecare, instanța de apel a procedat la administrare de probe suplimentare în vedere stabiliri situației de fapt respectiv înscrisurile depuse de către reclamant precum și relațiile comunicate de Casa de Pensii Cluj solicitate de instanță, în baza cărora a stabilit că, în cauza dedusă judecății nu s-a probat achitarea contribuției de asigurări sociale datorate de asigurat. Prin declarația de retragere, s-a confirmat că, începând cu data de 01.04.2002, reclamantul nu s-a mai încadrat în categoria persoanelor care au avut obligația legală de a depune declarație de asigurare. Față de aceste considerente, instanța de apel a respectat decizia de casare, reținând că, în speță, nu se poate enunța concluzia conform căreia noțiunea de vechime în muncă poate fi asimilată, în această situație, unui stagiu de cotizare. Prin urmare, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 501 C. proc. civ. respectând îndrumările deciziei de casare pronunțate în cauză, recursul fiind nefondat cu privire la acest aspect. Referitor la criticile privind încălcarea efectului devolutiv și neanalizarea de către instanța de apel a criticilor din prima cerere de apel, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat cererea reclamantului prin care s-a solicitat recunoașterea vechimii în muncă inclusiv pentru perioada în care a fost arestat preventiv, pentru care s-a stabilit că nu îi poate fi recunoscută vechimea în lipsa stagiului de cotizare. Nemulțumirea părții față de concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la neîndeplinirea condițiilor legale necesare recunoașterii vechimii în muncă, concluzie dedusă în urma analizării și interpretării aspectelor de fapt ale cauzei și a probelor administrate nu echivalează cu greșita aplicare a legii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. În ceea ce privește motivul de recurs privind temeiul legal al cererii de chemare în judecată și cel în baza căruia a fost pronunțată decizia recurată, Înalta Curte reține că acesta nu poate fi primit în contextul în care aceste chestiuni au fost soluționate prin decizia de casare din primul ciclu procesual. Prin cererea de chemare în judecată recurentul-reclamant a solicitat recunoașterea vechimii în muncă pentru perioada 18.05.2002-15.02.2008 în temeiul art. 540 alin. (4) C. proc. pen. Prin precizarea de acțiune înregistrată la data de 23.03.2018, reclamantul a înțeles să clarifice pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată, astfel: în principal, a subliniat faptul că cererea de chemare în judecată se întemeiază integral pe dispozițiile art. 538 C. proc. pen., care stabilește dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, iar în subsidiar, în cazul în care instanța respinge cererea principală și apreciază că raportat la elementele privind starea de fapt, în speță sunt incidente și dispozițiile art. 539 C. proc. pen. Recurentul nu a făcut nicio precizare referitoare la capătul de cerere privind vechimea în muncă. Aspectele privind normele legale incidente în cauză au fost tranșate definitiv prin decizia nr. 2287 din 17 noiembrie 2022 pronunțată în cauză prin care s-a dispus casarea și trimiterea prezentei cauze spre rejudecare, Înalta Curte reținând, cu autoritate de lucru judecat că instanța de apel a avut în vedere că în rejudecarea cauzei s-a pronunțat în favoarea reclamantului o hotărâre definitivă de achitare, că acesta în cursul procesului penal a fost nelegal privat de libertate, motiv pentru care Înalta Curte a reținut că instanța de apel a avut în vedere și s-a raportat implicit la dispozițiile art. 539 C. proc. pen., care prevăd că "are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal a fost privata de libertate". De asemenea, prin aceeași decizie sus menționată, s-a stabilit că "Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la situația rezultată din cauza penală, finalizată printr-o hotărâre definitivă de achitare, în condițiile în care reclamantul în procesul penal a fost nelegal privat de libertate (...) Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 538 - 539 C. proc. pen., motiv pentru care sunt nefondate susținerile legate de incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.." Dispozițiile art. 501 C. proc. civ. instituie regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul și presupune că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuție respectivele chestiuni deja dezlegate și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs. Jurisprudența instanței supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parțiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat și respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea. Prin urmare, nu pot fi avute în considerare criticile recurentului referitoare la greșita reținere a incidenței dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. în contextul în care s-a reținut legalitatea aplicării acestora cu autoritate de lucru judecat de către instanța de recurs. Totodată, Înalta Curte reține că soluția instanței de apel privind vechimea în muncă nu a fost pronunțată în baza dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. și nici nu au fost avute în vedere aspectele reținute prin Decizia nr. 15/18.09.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, paragraful citat de către recurent în memoriul de recurs de la pagina 2 a hotărârii recurate referitoare la decizia mai sus menționată, nu reprezintă motivarea soluției pronunțate în rejudecarea apelului ci instanța de apel a enumerat soluțiile pronunțate în cauză, printre care și soluția instanței de fond referitoare la perioada arestării preventive. Cum, prin decizia de casare, Înalta Curte a dispus reluarea judecății în apel pentru a se verifica dacă noțiunea de vechime în muncă poate fi asimilată, în cauză unui stagiu de cotizare față de dispozițiile Legii nr. 19/2000 ce nu a fost avută în vedere în primul ciclu procesual, în rejudecare, prin decizia recurată, instanța de apel a procedat, în mod corect, la analiza sentinței apelate în limitele casării dispuse de instanța de recurs. Prin urmare, contrar celor susținute de recurent, instanța de apel nu era obligată să analizeze susținerile apelantului referitoare la inaplicabilitatea deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. ci aceasta a procedat la rejudecarea apelului în limitele deciziei de casare, pornind de la textul de lege indicat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, respectiv art. 540 alin. (4) C. proc. pen., fiind analizată solicitarea recurentului prin prisma normelor de drept material ce reglementează vechimea în muncă și stagiul de cotizare în sistemul public de pensii în coroborare cu norma de procedură penală anterior menționată. Pentru aceleași considerente nu pot fi primite nici susținerile recurentului prin care s-a arătat că instanța de apel s-a mărginit la a prelua argumentele din sentința de completare fără a analiza argumentele recurentului. Deși se pot încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deoarece vizează nemotivarea deciziei recurate, criticile sunt nefondate raportat la argumentele enunțate anterior conform cărora instanța de apel și-a întemeiat în mod legal soluția pe dispozițiile legale incidente în cauză fără a se rezuma la considerentele sentinței civile pronunțate în primă instanță și cu respectarea limitelor casării. În ceea ce privește criticile aduse de recurent sentinței pronunțate în primă instanță, Înalta Curte amintește că obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunțată în apel și nu hotărârea primei instanțe. Având în vedere că în recurs se realizează un examen al legalității hotărârii curții de apel, reclamantul avea obligația, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze la considerentele deciziei pronunțate în apel ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susținut, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor legale prin nerecunoașterea vechimii în muncă pentru perioada în care a fost arestat preventiv în contextul în care la data arestării sale, 18.05.2002, acesta era asigurat în sistemul public de pensii, achitându-și contribuțiile până în luna aprilie 2002, scadența acestei luni fiind data de 25 a lunii următoare. Astfel la data de 25.05.2002, era deja arestat preventiv fiind în imposibilitatea obiectivă de a mai efectua vreo plată sau de desfășura o muncă în contextul privării sale de libertate. Criticile sunt nefondate. Deși pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu pot fi primite, în contextul în care, raportat la situația de fapt stabilită de instanța de apel, în baza probelor administrate în cauză, a rezultat faptul că la data la care a fost încarcerat recurentul-reclamant nu era încadrat în muncă. Având în vedere faptul că instanța de recurs nu poate analiza starea de fapt reținută în cauză, concordanța acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului fiind atributul exclusiv al instanței de fond, respectiv apel, Înalta Curte va proceda la analiza motivelor de recurs prin raportare la situația de fapt stabilită de instanța de apel. În cauză, prin sentința civilă nr. 191/2020 Tribunalul Cluj a recunoscut vechimea în muncă reclamantului doar pentru perioada executării pedepsei privative de libertate, 01.07.2003 - 15.02.2008, nu și pentru perioada în care reclamantul a fost arestat preventiv, 18.05.2002 - 01.07.2003. Pornind de la îndrumările instanței de recurs, instanța de apel, în baza probelor administrate a reținut că reclamantul a prestat muncă în calitate de liber profesionist în baza unui contract de prestări servicii. Conform adresei nr. x din 24.10.2023 emisă de Casa Județeană de Pensii Cluj, reclamantul a figurat în evidență cu declarația de asigurare nr. 16304/1.04.2001, care a fost retrasă începând cu data de 1.04.2002 astfel că pentru luna aprilie aferentă anului 2002, numitul A. nu a datorat contribuții de asigurări sociale. În esență, reclamantul, prin cererea din 01.04.2009, a solicitat retragerea declarației de asigurare, începând cu data de 1.04.2002 iar privarea de libertate a acestuia a început cu data de 18.05.2002, ulterior lunii în care a fost retrasă declarația de asigurare de către recurent. Art. 8. alin. (1) din Legea nr. 19/2000 dispune că stagiul de cotizare este constituit din perioadele în care persoanele au plătit contribuții de asigurări sociale în sistemul public din România, precum și în alte țări, în condițiile stabilite prin acordurile sau convențiile internaționale la care România este parte. Din prevederile legale rezultă că vechimea în muncă și stagiul de cotizare sunt prevăzute expres de lege, fiind indisolubil legate de contribuția la asigurările sociale de stat, astfel cum s-a reținut și prin decizia de casare. Or, în cauză, din probele administrate a rezultatul faptul că, la data încarcerării sale, 18.05.2002, reclamantul nu datora contribuții de asigurări sociale la sistemul public de pensii. Mențiunea că persoanelor îndreptățite la repararea pagubei li se calculează ca vechime în muncă și timpul cât au fost private de libertate, constituie o dispoziție specială de asimilare a acestei perioade cu perioadele ce constituie stagiu de cotizare la sistemul public de pensii, motiv pentru care, pentru recunoașterea ca vechime în muncă trebuie îndeplinită condiția esențială prevăzută de art. 540 alin. (4) C. proc. pen. și anume aceea ca la momentul privării de libertate, persoanele în cauză trebuie să fie încadrate în muncă. Or, instanța de apel a reținut că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă ipoteza menționată în textul art. 540 alin. (4) C. proc. pen. în sensul că la data arestării reclamantul să fi fost încadrat în muncă. Pentru aceleași considerente sunt nefondate și susținerile recurentului referitoare la imposibilitatea analizării vechimii în muncă prevăzută de art. 540 C. proc. pen. prin prisma condițiilor prevăzute de punctul 37 din Norma de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 deoarece este firesc ca o persoană privată de libertate să nu poată achita aceste contribuții datorită imposibilității obiective de privare de libertate. Norma de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 prevede la punctul 37 că în sistemul public stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor în care s-a plătit contribuția la bugetul asigurărilor sociale de stat atât de asigurat, cât și de angajator sau, după caz, numai de asigurat, în situațiile prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. IV și V și alin. (2) din lege. Pct. 38 din aceeași normă prevede că stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor în care s-a plătit contribuția la bugetul asigurărilor sociale de stat. Art. 61 din Legea nr. 19/2000 prevede la alin. (1) că "persoanele prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. IV și V care au cel puțin vârsta de 18 ani sunt obligate să se asigure pe baza declarației de asigurare. Declarația de asigurare se depune în termen de 30 de zile de la data încadrării în situația respectivă la casa teritorială de pensii din raza de domiciliu sau de reședință. Venitul lunar asigurat este cel stabilit prin declarația de asigurare." Totodată, conform pct. 10 din norma de aplicare a Legii nr. 19/2000 sunt obligate să depună declarație de asigurare persoanele care realizează venituri ca urmare a încadrării în una sau mai multe dintre situațiile prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. IV din lege, indiferent de nivelul veniturilor realizate anual iar în categoria «persoane autorizate să desfășoare activități independente», prevăzută la art. 5 alin. (1) pct. IV lit. d) din lege, se încadrează persoanele care exercită profesiuni libere, printre care și expert contabil, calitate pe care o avea reclamantul din prezenta cauză, astfel cum a fost reținută de instanța de apel. Or, această declarație a fost retrasă de către recurent prin cererea din data de 01.04.2009 cu efect din data de 01.04.2002. Contrar susținerilor din memoriul de recurs retragerea declarației are relevanță în cauză deoarece începând cu data retragerii, 01.04.2002, recurentul nu a mai nu a datorat și nici achitat contribuții de asigurări sociale astfel că, la momentul arestării sale, 18.05.2002, recurentul nu mai presta nicio activitate din muncă. De altfel, recurentul a susținut în cadrul concluziilor orale faptul că a procedat la retragerea declarației pentru a evita executarea silită a debitelor aferente respectivei declarații, aspect care confirmă neplata contribuțiilor de asigurări sociale începând cu data de 01.04.2002 și implicit și la data privării sale de libertate din 18.05.2002. Nu pot fi primite nici susținerile reclamantului conform cărora drepturile de asigurări sociale trebuiau achitate până la data de 25 mai 2002, dată la care era deja arestat și era în imposibilitatea de a le achita. Data scadenței nu are nicio relevanță în cauză din moment ce contribuția aferentă veniturilor obținute de recurent în luna aprilie 2002 trebuiau achitate, teoretic, din aceste venituri, pentru că se presupune că acesta a obținut venituri până la data de arestării sale. Mai mult decât atât reclamantul trebuia să facă dovada veniturilor sale impozabile și pentru perioada 01.05.2002 până la data încarcerării sale, respectiv 18.05.2002. Or, retragerea declarației începând cu luna aprilie 2002 echivalează cu lipsa veniturilor din muncă a recurentului începând cu data de 01.04.2002, inclusiv la momentul încarcerării sale. Prin urmare, cum reclamantul nu a făcut dovada că a fost titularul vreunui contract de muncă, de prestări servicii sau de colaborare cu vreo societate comerciala, nu era posibilă recunoașterea ca vechime în munca a perioadei în care recurentul a fost arestat preventiv, deoarece ar însemna să fie validată juridic obținerea de venituri neimpozabile, inclusiv pe planul dreptului fiscal și recunoașterea unor drepturi pe care legea nu le prevede. Pentru aceleași considerente nu pot fi primite nici susținerile recurentului potrivit cărora este îndreptățit la repararea pagubei prin prisma dispozițiilor art. 540 alin. (4) C. proc. pen. deoarece în cauză s-a dovedit faptul că acesta nu desfășura o activitate de muncă. De asemenea, trebuie precizat și faptul că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 6 alin. (1) pct. I lit. d) și pct. IV, art. 16 și art. 45 din Legea nr. 263/2010 invocate de recurent prin memoriul de recurs în susținerea calității sale de asigurat în sistemul public de pensii având în vedere faptul că Înalta Curte prin decizia de casare a dispus rejudecarea apelului pentru verificarea aplicabilității dispozițiile Legii nr. 19/2000 în contextul în care instanța de apel reținuse că Legea nr. 263/2010 nu era în vigoare în perioada dedusă analizei. Rezultă, prin urmare, că în cauză au fost corect interpretate și aplicate dispozițiile legale incidente în cauză, recursul urmând a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.