ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1266/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă în data de 24 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C., a solicitat obligarea pârâtei la plata: sumei de 60.000 de euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând daune morale; a sumei de 6.387,67 RON, reprezentând daune materiale pricinuite anterior formulării cererii de avizare; a sumei de 3.818,31 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale cauzate ulterior avizării, precum și penalități de 0.2% pentru fiecare zi de întârziere aplicate sumelor cuvenite reclamantei cu titlu de daune morale și materiale, calculate începând cu data de 27 decembrie 2016 și până la data executării efective a obligației de plată. Prin sentința civilă nr. 112 din 07 martie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Specializat Cluj. Tribunalul Specializat Cluj, prin sentința civilă nr. 860 din 10 mai 2019, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus sesizarea Curții de Apel Cluj pentru soluționarea acestuia. Ca urmare a soluționării conflictului negativ de competență de către Curtea de Apel Cluj, prin sentința civilă nr. 46 din 04 iunie 2019, competența de soluționare a cauzei a fost stabilită în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj Prin sentința civilă nr. 227 din 12 iunie 2020, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C., și în consecință: a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 9.014,28 RON, reprezentând daune materiale, și suma de 45.000 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale, penalități de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei reprezentând daunele morale, și suma de 1.284 RON, penalități de întârziere aferente daunelor materiale, calculate începând cu data de 27 decembrie 2016 și până la achitarea efectivă; a respins restul pretențiilor formulate de reclamantă; a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 3.446 RON, reprezentând cheltuieli parțiale de judecată și Statului suma de 8.584,41 RON, reprezentând parte din taxa de timbru de la plata căreia a fost scutită reclamanta, diferența de 1.608,7 RON urmând să rămână în sarcina Statului.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia civilă nr. 91A din 06 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 227 din 12 iunie 2020 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 16.716,04 RON, reprezentând daune materiale, și penalități de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei de 4.824 RON, reprezentând daune materiale, calculate începând cu data de 27 decembrie 2016 și până la achitarea efectivă; a păstrat restul dispozițiilor sentinței; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 1154 din 25 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 91A din 06 aprilie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. A admis recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiași decizii. A casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe de apel, pentru rejudecarea ambelor apeluri, în ceea ce privește cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere. A menținut celelalte dispoziții, care nu contravin acestei decizii.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în rejudecare Prin decizia nr. 393A din 18 octombrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A., precum și apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 227 din 12 iunie 2020 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, exclusiv sub aspectul momentului de la care se acordă penalitățile de întârziere de 0.2 % pe zi, respectiv începând cu a 11-a zi de la data comunicării cu asigurătorul a deciziei civile nr. 1154/25.05.2022 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în cauză. A obligat pe apelanta-reclamantă A. să plătească apelantei-pârâte B. suma de 13.090 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate iar, în rejudecare, modificarea deciziei atacate, cu consecința obligării intimatei la plata penalităților de 0,2% întârziere, începând cu data de 27.12.2016 și până la data plății efective, respectiv 27.12.2021. După prezentarea cadrului factual, recurenta a arătat că, deși instanța, în rejudecare, a constatat că intimata-pârâtă datorează penalitățile de 0,2% prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, a stabilit în mod greșit data de la care se datorează aceste penalități. Potrivit art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014: "(1) în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii". Recurenta a menționat că a avizat producerea evenimentului asigurat în data de 05.09.2016, iar intimata-pârâtă i-a răspuns în data de 27.12.2016, cu o ofertă derizorie în raport cu prejudiciul suferit, fiindu-i propusă drept despăgubire, cu titlu de daune morale, suma de 25.000 RON. A mai susținut că greșita aplicare a legii rezultă și din reținerea, de către instanță, a faptului că intimata-pârâta nu are nicio culpă în plata cu întârziere a despăgubirilor, pentru că articolul citat nu prevede nicio condiție de vinovăție pentru plata penalităților, fiind suficient ca plata să fie efectuată cu întârziere pentru ca aceasta să determine obligarea la plata penalităților de întârziere. A precizat și că atâta timp cât accidentul s-a produs în data de 19.12.2015, iar primele sume de bani au fost depuse în contul executorului judecătoresc de către intimata-pârâtă în data de 17.02.2021, este evident că aceasta datorează penalitățile prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014. În materie de accidente cu consecința vătămării corporale, despăgubirea se acordă pentru compensarea suferințelor morale provocate de accident și se datorează din momentul producerii evenimentului, dată de la care a resimțit suferința pentru leziunile produse. A arătat că, deși a notificat intimata-pârâtă, aceasta nu și-a îndeplinit obligația de a o dezdăuna, iar pentru neîndeplinirea acestor obligații trebuie să plătească penalitățile prevăzute de lege. Instanța de rejudecare, deși a stabilit că aceste penalități trebuie plătite, a apreciat că acestea se datorează doar începând cu a 11-a zi de la data comunicării asigurătorului a deciziei civile nr. 1154/25.05.2022, pronunțată în cauză de instanța de recurs în primul ciclu procesual, fără ca textul de lege să impună această condiție. Conchizând, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința modificării deciziei recurate și acordarea penalităților de întârziere pentru perioada 27.12.2016-27.12.2021.

Procedura derulată la Înalta Curte de Casație și Justiție Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 noiembrie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 17 aprilie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, îl constituie obligarea pârâtei, în calitate de asigurător RCA, la plata daunelor materiale și morale și a penalităților de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere aplicate sumelor cuvenite reclamantei, calculate începând cu data de 27.12.2016 și până la data executării efective a obligației de plată. Judecând în primă instanță, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 9.014,28 RON, reprezentând daune materiale, și suma de 45.000 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale, penalități de 0,2% pe zi de întârziere aferente sumei reprezentând daunele morale și suma de 1.284 RON, penalități de întârziere aferente daunelor materiale, calculate începând cu data de 27 decembrie 2016 și până la achitarea efectivă. Prin decizia pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 16.716,04 RON, reprezentând daune materiale, și penalități de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei de 4.824 RON, reprezentând daune materiale, calculate începând cu data de 27 decembrie 2016 și până la achitarea efectivă. A păstrat restul dispozițiilor sentinței. Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de reclamanta A.; a admis recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 91/A/2021 din 06 aprilie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a casat, în parte, decizia și a trimis cauza spre rejudecarea ambelor apeluri declarate în cauză, sub aspectul penalităților de întârziere de 0,2%. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei. Prin decizia de casare pronunțată, instanța supremă a reținut că situația de fapt a cauzei relevă faptul că, în speță, reclamanta s-a adresat asigurătorului cu cererea în despăgubiri la data de 5.09.2016, indicând suma de 6.387,6 RON cu titlu de daune materiale și suma de 267. 540 RON cu titlu de daune morale, iar pârâta a răspuns acestei cereri la 27.12.2016, cu o ofertă de despăgubire de 25.000 RON, daune morale, iar în privința daunelor materiale a evidențiat necesitatea completării dosarului de daună. A constatat că, în ceea ce privește acordarea penalităților de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, statuările curții de apel sunt rezultatul unei aplicări greșite a dispozițiilor legale incidente, ignorând, în mod nepermis, cerințele cumulative impuse de prevederile art. 38 coroborat cu art. 36, art. 37, art. 45 și art. 46 pct. 3 din Norma ASF nr. 23/2014 din Norma ASF nr. 23/2014. Totodată, a reținut că, în ceea ce privește antrenarea mecanismului sancționator instituit prin art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, așa cum rezultă din interpretarea sistematică a acestei norme, îndeplinirea obligației de a emite oferta de despăgubire în termenul stabilit de art. 37 alin. (1) din Normă are ca situație premisă existența dovezilor în privința răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului și în privința cuantificării prejudiciului, precum și faptul că Norma ASF admite existența situațiilor în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele, împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, stabilind că în astfel de situații despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească (art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014). Înalta Curte a constatat că, deși reclamanta a susținut culpa pârâtei în neinstrumentarea dosarului de daună în intervalul septembrie 2016 (avizarea evenimentului) - 27 decembrie 2016, cel puțin o parte din probatoriile relevante în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului nepatrimonial cauzat reclamantei au fost întocmite/emise ulterior momentului 27 decembrie 2016, fiind evident că, la data avizării daunei, dosarul de daună deschis la sesizarea reclamantei nu putea fi considerat complet în privința tuturor elementelor absolut necesare nașterii obligațiilor prevăzute de art. 37 alin. (1) în sarcina pârâtei. Astfel, prin decizia de casare, s-a reținut cu caracter obligatoriu și autoritate de lucru judecat că, în situația particulară a speței, nu se poate afirma o culpă în îndeplinirea obligației recurentei-pârâte de gestionare a dosarului de daună, cât timp acesta nu era complet, întârzierea culpabilă neputând exista în lipsa îndeplinirii acestei premise, doar ca efect al constituirii dosarului de daună pe baza avizării evenimentului asigurat. Drept urmare, Înalta Curte a constatat că soluția de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2% pentru despăgubirile acordate reclamantei, începând cu data emiterii primei oferte de despăgubire de către pârâtă, este nelegală, având în vedere inexistența unei culpe a pârâtei în gestionarea dosarului de daună și a trimis cauza, spre rejudecare, pe acest aspect. În rejudecarea apelului pârâtei, în limitele astfel trasate de către instanța de recurs și având în vedere dezlegările obligatorii statuate prin decizia de casare, făcând aplicarea art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, curtea de apel a concluzionat că pârâta datorează penalități de întârziere aferente daunelor materiale și morale în favoarea reclamantei, începând din a 11-a zi de la data comunicării către pârâtă a deciziei civile nr. 1154 din 25 mai 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recursul reclamantei a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă criticile concrete de nelegalitate care vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, deși încadrabile în motivul de casare invocat, sunt nefondate. Înalta Curte reamintește că, în raport cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele înaintate instanței a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece cauza trebuie să procedeze în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, hotărârea instanței de control judiciar fiind obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate și la îndrumările enunțate. În cazul concret dedus judecății, instanța de recurs a statuat că dispozițiile art. 38 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-și îndeplinește obligațiile reglementate în mod expres în sarcina sa în termenele prevăzute de art. 37 alin. (1), ceea ce presupune, în toate cazurile, o situație de culpă a acestuia. Totodată, a reținut că, în cazul concret analizat, nu se poate reține o conduită culpabilă a pârâtei înainte de emiterea ofertei de despăgubire din data de 27.12.2016, întrucât dosarul de daună era incomplet. În aceste condiții, întârzierea soluționării nu poate fi considerată imputabilă, deoarece avizarea producerii evenimentului asigurat nu este, prin ea însăși, suficientă pentru a se activa obligația de plată a despăgubirilor în lipsa unui dosar de daună complet. În ceea ce privește prejudiciul material și moral, instanța de recurs a evidențiat că procesul de cuantificare a daunelor a presupus administrarea unui probatoriu complex, atât în faza cercetării penale, cât și în cursul judecății, fiind necesară efectuarea unei noi expertize medico-legale și depunerea unor noi înscrisuri. Prin urmare, la momentul avizării daunei, pârâta nu avea posibilitatea obiectivă de a determina valoarea exactă a prejudiciului suferit de reclamantă. În considerarea acestor argumente, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecarea ambelor apeluri, exclusiv în ceea ce privește criticile părților relative la plata penalităților de întârziere, în raport de cele dezlegate prin decizia de casare. În rejudecare, instanța de apel a reținut că se impun cu autoritate de lucru judecat considerentele instanței de recurs, care au stabilit inexistența unei culpe a pârâtei în gestionarea dosarului de daună anterior emiterii ofertei de despăgubire din 27.12.2016, precum și faptul că stabilirea cuantumului daunelor a fost realizată în urma administrării unui probatoriu complex în cursul procedurii judiciare. Aplicând dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, instanța de apel a concluzionat că penalitățile de întârziere de 0,2% aferente daunelor materiale și morale stabilite definitiv în favoarea reclamantei sunt datorate începând cu a 11-a zi de la data comunicării deciziei civile nr. 1154 din 25 mai 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acest moment a fost considerat ca fiind cel în care cuantumul prejudiciului a fost stabilit în mod definitiv, aspect ce determină exigibilitatea obligației de plată și posibilitatea aplicării penalităților de întârziere în cazul în care plata nu este efectuată în termen. Criticile formulate de recurenta-reclamantă, prin care susține că soluționarea capătului de cerere privind penalitățile de întârziere este eronată, întrucât Norma ASF nu impune condiția vinovăției pentru plata acestora, iar simpla întârziere a plății ar fi suficientă pentru activarea penalităților, contravin dezlegării date de instanța de recurs cu privire la acest aspect. Or, această dezlegare are caracter obligatoriu pentru instanța de rejudecare și nu poate fi ignorată sau reinterpretată. În acest context, susținerile recurentei urmăresc repunerea în discuție a unor aspecte deja clarificate prin decizia de casare, ceea ce contravine principiului autorității de lucru judecat. Astfel, în lipsa unei culpe dovedite a pârâtei în gestionarea dosarului de daună, instanța de apel a constatat, în mod justificat, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea penalităților de întârziere înainte de stabilirea definitivă a cuantumului despăgubirilor. Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirea se plătește de asigurătorul RCA în maxim 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Or, hotărârea definitivă care a stabilit cuantumul daunelor morale și materiale este decizia civilă nr. 1154/25.05.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că, în mod corect, a stabilit Curtea de Apel Cluj că asigurătorul datorează penalitățile de întârziere începând cu a 11-a zi de la data comunicării către pârâtă a deciziei mai sus menționate, soluția fiind în deplină concordanță cu normele legale incidente. Este important de menționat că, ulterior pronunțării deciziei atacate de Curtea de Apel Cluj, la 23 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a pronunțat Decizia nr. 18/2023, care clarifică aspecte esențiale pentru interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 21 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto (RCA) pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, printre care și momentul de la care încep să curgă penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi în cazul nerespectării termenului de 30 de zile de către asigurător pentru soluționarea cererii de despăgubire. Potrivit considerentelor expuse de instanța supremă în Decizia nr. 18/2023, paragraful 97 "Conduita asigurătorului reprezintă factorul hotărâtor în acordarea penalităților de întârziere, astfel că aceasta trebuie să facă obiectul analizei instanței de judecată pentru fiecare caz concret în parte." Drept urmare, decizia pronunțată în procedura de unificare a jurisprudenței nu exclude analiza culpei asigurătorului, ci, dimpotrivă, această dezlegare confirmă că penalitățile de întârziere nu sunt aplicabile automat, ci sunt supuse unei evaluări detaliate a conduitei asigurătorului. Aceasta presupune ca instanța de judecată să analizeze în mod concret circumstanțele fiecărei situații și comportamentul asigurătorului, pentru a stabili dacă au fost respectate termenele legale de soluționare a cererilor de despăgubire. Or, în cauza dedusă judecății, așa cum s-a dezvoltat anterior, în soluționarea recursului în ciclul procesual anterior, pe baza situației de fapt stabilite de instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat jurisdicțional definitiv că nu există culpă din partea asigurătorului, ceea ce exclude aplicarea penalităților începând cu data de 27.12.2016. Având în vedere cele mai sus dezvoltate, Decizia nr. 18/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nu poate avea ca efect modificarea sau ignorarea dezlegărilor obligatorii date prin decizia de casare, concluzie susținută, în principal, tocmai de conținutul acestei decizii, care impune analizarea culpei asigurătorului, de caracterul obligatoriu al hotărârii de casare asupra problemelor de drept dezlegate și de autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs asupra inexistenței culpei asigurătorului. Reiterând, chestiunea litigioasă a inexistenței culpei asigurătorului a fost dezbătută și dezlegată jurisdicțional definitiv în anteriorul ciclu procesual, statuarea instanței de casare bucurându-se de imutabilitate jurisdicțională și impunându-se părților litigante și instanței de rejudecare cu valoare obligatorie și autoritate de lucru judecat, potrivit dispozițiilor art. 501, art. 430 și art. 431 din C. proc. civ. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.