ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1923/2020

Ședința publică din data de 1 octombrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile prezente și având în vedere dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și C., să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 36.481 RON, reprezentând daune materiale, și la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale, ca urmare a evenimentului din data de 18.12.2014, sume la care se adaugă dobânda legală de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3850/21.04.2016, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat, în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă, competența de soluționare a litigiului, în raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, sub același număr de dosar.

La termenul din data de 16 iunie 2016, tribunalul, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale.

Prin sentința nr. 340/16.06.2016, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și C., în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, sub nr. x/2015*.

Prin sentința civilă nr. 544 din 29.11.2017, Tribunalul Cluj, secția I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâților S.C. B. S.R.L. și C. și, în consecință, au fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantului suma de 35.546,32 RON, reprezentând despăgubiri materiale, și echivalentul în RON la data plății a sumei de 30.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la dată plății efective.

Au fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantului suma de 1771,38 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții S.C. D. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.) și C..

Prin decizia civilă nr. 149 A din 3 octombrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, toate apelurile exercitate în cauză, precum și cererile apelanților de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs principal pârâta S.C. D. S.R.L. și recurs provocat pârâtul C..

4.1. Recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, și, procedând la rejudecarea cauzei în fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de A., pe cale de excepție, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, iar, pe fond, ca neîntemeiată.

In cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

- Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material referitoare la antrenarea răspunderii civile pentru fapta proprie și a răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului.

Astfel, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că răspunderea societății, în calitate de comitent, nu poate fi înlăturată, din cauză că victima, reclamantul din prezenta cauză, nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască că pârâtul, în calitate de prepus, a săvârșit faptele imputate, fără nicio legătură cu atribuțiile sau scopul funcției sale.

Or, în cauză, reclamantul a recunoscut că faptele ilicite pe care le impută pârâtului au fost săvârșite, fără ca societatea angajatoare să știe, reclamantul confirmând, practic, ipoteza reglementată de art. 1373 alin. (3) C. civ.

- Pârâții din prezenta cauză nu au calitate procesuală pasivă, întrucât, între persoanele care au determinat lipsirea de libertate a reclamantului și cele de la care acesta pretinde repararea prejudiciilor materiale și morale ce i-au fost astfel pricinuite, nu există identitate. Astfel, prejudiciile materiale și morale a căror reparare o solicită reclamantul reprezintă consecința încălcării dreptului subiectiv nepatrimonial la libertate, consacrat de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituția României.

- Faptele ilicite imputate pârâtului C., respectiv abaterea de la traseul cursei și acceptul de a transporta, în remorca autocamionului, terțe persoane ce doreau să ajungă din Marea Britanie în Franța, în calitate de prepus al pârâtei, nu au nicio legătură cu antrenarea unei răspunderi delictuale a acestuia, fiind vorba de încălcări ale unor obligații contractuale, în măsură să atragă doar răspunderea disciplinară și, eventual, patrimonială a acestuia, la solicitarea pârâtei, în calitate de angajator și beneficiar al atribuțiilor de serviciu încălcate.

- În ceea ce privește existența raportului de cauzalitate, argumentația instanței de apel a fost una sumară și cu un caracter general, fără nicio referire concretă la circumstanțele cauzei. Probatoriul administrat în cauză a confirmat că faptele imputate pârâtului C. nu sunt de natură să determine arestarea reclamantului și nici să cauzeze acestuia prejudiciile materiale și morale, a căror reparare a fost solicitată.

- Greșita interpretare a stării de fapt, cu referire la buna-credință a reclamantului, a determinat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1373 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului său.

4.2. Prin recursul provocat, recurentul pârât C. a solicitat, în temeiul art. 491 C. proc. civ., admiterea în parte a recursului, casarea în întregime a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, casarea hotărârii și diminuarea cuantumului despăgubirii acordate în cauză.

Recurentul a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:

- Instanța de apel nu a analizat excepția nulității absolute a fișei postului și a instructajului datat din 03.01.2014 și nu a administrat probe în vederea soluționării acesteia. Trecând peste natura juridică a nulității absolute și nesocotind dispozițiile legale care reglementează regimul juridic al acestei nulități și faptul că excepția de nulitate poate fi invocată oricând în cursul judecății, curtea de apel a respins solicitarea sa de efectuare a expertizei grafoscopice, pentru a se dovedi că semnătura de pe cele două acte nu-i aparține, apreciind, în mod greșit, că este decăzut din dreptul de a solicita o asemenea probă, direct prin cererea de apel. Sancțiunea care intervine pentru lipsa semnăturii este nulitatea celor două acte, iar obligațiile de serviciu ale pârâtului au fost doar cele enumerate în cuprinsul contractului de muncă.

- În stabilirea culpei pârâtului, instanța de apel trebuia să se raporteze doar la dispozițiile din contractul individual de muncă, fără a lua în considerare prevederile din cele două documente, fișa postului și instructajul din 3.01.2014. În raport de situația de fapt pe care a expus-o pe larg și care nu se impune a fi reiterată, recurentul a considerat că nu se face vinovat de producerea prejudiciului suferit de reclamant.

- S-a criticat, de asemenea, cuantumul despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciului material și moral, considerându-se că, relativ la gradul relativ scăzut de lezare a valorilor sociale ocrotite și ținând seama de intensitatea redusă a atingerii acestor valori, produse ca urmare a reținerii și arestării reclamatului (timp de 2 luni), este evident că, între despăgubirile acordate de instanță cu titlu de daune morale și atingerile aduse, nu există un raport rezonabil de proporționalitate.

Intimatul reclamant A. a formulat întâmpinare, invocând, în principal, excepțiile inadmisibilității și nulității recursului provocat declarat de recurentul pârât C. și, în subsidiar, respingerea recursului provocat, ca nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta S.C. D. S.R.L., intimatul reclamant a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurentul pârât C., prin întâmpinarea formulată la recursul societății pârâte, a solicitat admiterea în parte a recursului și casarea în întregime a deciziei pronunțate de instanța de apel, cu consecința respingerii în întregime a acțiunii formulate de către reclamantul A., pe cale de excepție, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, întrucât, de producerea prejudiciului moral a cărui dezdăunare o pretinde reclamantul, nu el este vinovat ci, dimpotrivă, autoritățile statului englez care, fără a avea probe sau măcar indicii suficiente, a procedat la reținerea și arestarea atât a sa, în calitate de făptuitor, cât și a reclamantului, în calitate de complice la săvârșirea unei infracțiuni, care, în cele din urmă, nu a putut fi dovedită, întrucât nu a existat.

A apreciat, în acest context, că eventualul prejudiciu produs reclamantului, prin reținerea și arestarea de către autoritățile statului englez, trebuie catalogat ca o încălcare a dispozițiilor art. 5 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar, potrivit punctului 5 al Convenției, "orice persoana care este victima unei arestări sau a unei dețineri, în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații".

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, invocat de către societatea D. S.R.L., a apreciat că acesta este neîntemeiat, astfel că, în ipoteza în care instanța va trece peste motivul de nelegalitate invocat, cât și peste motivele sale de recurs, răspunderea comitentului pentru faptele prepusului nu va putea fi înlăturată.

Recurenta S.C. D. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul pârât, susținând că situația de fapt reținută de instanța de apel nu a fost contestată, în cauză, de către acesta; că excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată în speță, reprezintă o veritabilă excepție, și nu o apărare de fond; că reprezintă o premieră faptul că repararea prejudiciului pentru prejudiciul constând în lipsirea de libertate, produsă în cursul unei anchete penale, este solicitată de la o persoană fizică, și nu de la statul pe teritoriul căruia au acționat organele judiciare ce au dispus măsurile procesuale privative de libertate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 30 martie 2020, completul de filtru a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 491 raportate la dispozițiile art. 473 C. proc. civ., pentru exercitarea recursului provocat; că, prin motivele de recurs, pârâtul a invocat critici vizând interpretarea greșită de către instanța de apel a unor dispoziții de drept material - art. 1250 C. civ., care pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și, în consecință, a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâții S.C. D. S.R.L. și C. împotriva deciziei civile nr. 149 A din 3 octombrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2015 și a fixat termen de judecată a recursului la 17 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

Asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L.:

Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, neincidența răspunderii civile a comitentului pentru fapta prepusului, considerând că, în speță, pot fi în discuție încălcări ale unor obligații contractuale, în măsură să atragă doar răspunderea disciplinară și, eventual, patrimonială a pârâtului C., la solicitarea societății pârâte, în calitate de angajator și beneficiar al atribuțiilor de serviciu încălcate și că recurenții pârâți chemați în judecată, de la care se pretinde repararea prejudiciilor materiale și morale, pentru faptele de lipsire de libertate a reclamantului, nu au calitate procesuală pasivă.

Sub un prim aspect, evaluând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs reține că ambii recurenți susțin că faptele ce le-ar fi imputate sunt cele de lipsire de libertate a reclamantului, susțineri ce vor fi combătute prin considerentele comune ce vor fi expuse:

Situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele fondului, necombătută în litigiu și necesar a fi expusă, în esență, pentru a putea fi analizată maniera în care au fost cenzurate condițiile răspunderii civile delictuale, în cauza dedusă judecății, relevă următoarele:

În cursul lunii decembrie 2014, intimatul reclamant A., care se afla în Anglia, a solicitat recurentei pârâte B. S.R.L. să-i pună la dispoziție un camion de transport marfă, pentru a transporta, pe ruta Anglia - România, utilajele agricole pe care le-a achiziționat din Anglia.

Reclamantul a comunicat șoferului C., angajatul pârâtei, că are acceptul firmei pentru a se deplasa spre țară, cu camionul pus la dispoziție pentru transportul utilajelor. Deplasarea a început în data de 18 decembrie 2014, iar în data de 19 decembrie 2014, conform înscrisurilor depuse de autoritățile britanice, reclamantul și pârâtul au fost arestați, întrucât, în urma descinderii la fața locului, poliția a constatat că, în camion, șoferul transporta cinci persoane care au declarat că au statutul de imigranți și doresc să ajungă în Franța.

Reclamantul a fost încarcerat timp de două luni, apoi, eliberat condiționat, sub stricta monitorizare a poliției, în data de 19.02.2015, cu plata unei cauțiuni de 1.000 lire, impunându-i-se mai multe obligații, timp de 4 luni, cum ar fi aceea de a domicilia la o anumită adresă, de a se prezenta la secția de poliție, de trei ori pe săptămână, de a nu contacta direct sau indirect niciun martor, purtarea unei brățări de monitorizare și nu a putut participa, în aceste condiții, la înmormântarea tatălui său.

În data de 11.06.2015, Curtea Coroanei din Snaresbrook a dispus scoaterea de sub acuzare a reclamantului, acuzat de complicitate la acțiuni de imigrare ilegală în statele membre ale UE.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților S.C. D. S.R.L. și C. la plata sumei de 36.481 RON despăgubiri materiale și 100.000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a evenimentului din data de 18.12.2014, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1373 alin. (1) și art. 1357 C. civ.

Analizând conținutul cererii de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective și obiective ale judecării cauzei, și identificând cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), este evident că reclamantul nu impută pârâților o faptă de reținere sau arestare nelegală, ce ar atrage incidența art. 5 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate și siguranță, cu consecința aplicabilității art. 5 par. 5 al Convenției, care reglementează dreptul la reparații a unei persoane ce este victima unei arestări sau a unei dețineri, în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, de către autoritățile statale, în custodia cărora s-ar fi aflat.

Din interpretarea art. 5 par. 1 al Convenției, rezultă că privarea de libertate incriminată de aceste dispoziții normative este privită, de regulă, ca rezultat direct al activității unei autorități statale, iar nu a unei persoane private. Există însă situații în care este posibil ca privarea de libertate să fie atât rezultatul al activității acestor autorități, cât și unor persoane particulare, într-o asemenea ipoteză, urmând a fi examinată întinderea participării autorităților statale la privarea de libertate discutată, spre a se trage concluziile ce se impun cu privire la o eventuală responsabilitate a statului pe terenul art. 5.

În cauză, însă, nu suntem în ipoteza unei "privări de libertate", ce ar putea fi imputată unor particulari, persoane fizice sau juridice, ci a unei arestări preventive a reclamantului de către autoritățile britanice competente, sub aspectul participării la săvârșirea infracțiunii de trafic ilegal de persoane, determinată de faptele cu caracter ilicit ale pârâtului C. de a transporta ilegal imigranți, în remorca autocamionului pe care-l conducea și pentru care reclamantul plătise, în cu totul alt scop, fapte ce antrenează, conform statuărilor juste ale instanțelor fondului, răspunderea civilă delictuală a pârâților, în raport cu reclamantul, iar nu o răspundere disciplinară a pârâtului, cu a cărei analiză instanțele nu au fost învestite, care este distinctă și nu poate exclude răspunderea civilă delictuală, în raport cu victima prejudiciului, pretins în prezentul litigiu.

Astfel, ceea ce denunță reclamantul și constituie cauza cererii de chemare în judecată având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale sunt faptele pârâtului C. care, în calitate de șofer al societății S.C. D. S.R.L., a transportat ilegal imigranți aflați pe teritoriul statului britanic, în cadrul unui transport solicitat de reclamant, ce a determinat arestarea sa preventivă de către autoritățile competente, cu toate consecințele, pe plan material și moral, ce au decurs din acestea, care, în circumstanțele particulare ale cauzei constituie, în ansamblul lor, însuși prejudiciul pretins și dovedit.

În consecință, raportat la motivul de recurs prin care se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a prepusului și răspunderea comitentului pentru faptele ilicite ale prepusului, analiza acestei răspunderi nu se va realiza, în litigiul dedus judecății, prin raportare la arestarea reclamantului, ci prin raportare la faptele pe care acesta le impută pârâtului C., și care a acționat ca prepus al comitentului, S.C. D. S.R.L..

În acest context procesual, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., atât din perspectiva expusă, cât și pentru considerentele ce vor urma:

Răspunderea delictuală a comitentului pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale prepușilor săi este reglementată de dispozițiile art. 1373 alin. (1) C. civ., potrivit cărora:

"Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate".

În sensul dispozițiilor art. 1376 alin. (2) din C. civ., "comitentul este cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia."

În sensul tezei a II-a din acest articol, rezultă că prepusul este cel care, aflat sub directa supraveghere și control a comitentului, îndeplinește anumite funcții sau însărcinări din partea acestuia, pentru comitent sau o altă persoană.

În prezent, elementul esențial pentru definirea raportului de prepușenie îl reprezintă nu atât subordonarea prepusului, ci faptul că acesta a acționat sub autoritatea și în interesul comitentului, în beneficiul acestuia și cu mijloacele furnizate de el.

Pentru a fi angajată răspunderea comitentului, în conformitate cu art. 1373 alin. (1) din C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie, cât și întrunirea a două condiții speciale, care se adaugă și se grefează pe acestea, și anume: - existența unui raport de prepușenie între autorul faptei ilicite și prejudiciabile, în calitate de prepus, și persoana răspunzătoare, în calitate de comitent; - faptele prepușilor să aibă legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor ce i-au fost încredințate.

Noul C. civ., prin dispozițiile alin. (2) al art. 1373, stabilește următoarele elemente caracteristice ale raportului de prepușenie: - este stabilit în virtutea unui contract sau în temeiul legii (contractul de muncă a fost considerat izvorul principal al raportului de prepușenie); activitatea comitentului constă în exercitarea direcției, supravegherii și controlului prepusului; prepusul îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul comitentului sau al altuia.

Fundamentul răspunderii comitentului, în concepția actualului C. civ., este ideea sau obligația de garanție, aceasta fiind o răspundere obiectivă. Rezultă că răspunderea comitentului este angajată independent de culpabilitatea sa, dacă victima dovedește existența unui prejudiciu cauzat de prepus, în legătură cu funcțiile ce i-au fost încredințate, în toate situațiile, pe temei obiectiv, chiar dacă comitentul nu a fost implicat, direct și nemijlocit, în producerea prejudiciului.

Raportând aceste principii la speța dedusă judecății, rezultă că aceste condiții sunt îndeplinite în cauză, astfel cum, în mod legal, au apreciat instanțele fondului, conform contractului de muncă nr. 24 din 19.03.2010, în baza căruia pârâtul C. a fost angajatul recurentei S.C. D. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.) astfel că, la data incidentului, condiția existenței raportului de prepușenie între S.C. D. S.R.L și pârâtul C., era îndeplinită.

Condiția săvârșirii faptei, în legătură cu atribuțiile de serviciu, este, de asemenea, îndeplinită în cauză.

Astfel, această condiție este îndeplinită întotdeauna când prepusul a săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă acționând în interesul comitentului sau la ordinul său, în interesul altuia, în limitele stricte ale atribuțiilor care alcătuiesc conținutul funcției sale, cu respectarea instrucțiunilor și dispozițiilor pe care i le-a dat comitentul.

De asemenea, condiția este întrunită și atunci când prepusul a acționat prin deviere de la funcția sa, prin depășirea atribuțiilor care intră în conținutul funcției și chiar prin exercițiul abuziv al acesteia, cu condiția ca fapta săvârșită să aibă legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate (art. 1373 alin. (1) partea finală din C. proc. civ.) sau să fi existat cel puțin aparența că prepusul a acționat, în momentul săvârșirii faptei prejudiciabile, în legătură cu atribuțiile și scopul funcțiilor respective în interesul comitentului (art. 1373 alin. (3) C. civ.). Legătura dintre fapta prepusului și atribuțiile sau scopul funcțiilor sale poate fi de timp, de loc sau de mijloace folosite (e.g. era în timpul serviciului, la locul de muncă sau se folosea de un bun al comitentului pentru îndeplinirea atribuțiilor funcției).

Raportat la condiția de exonerare a răspunderii comitentului, prevăzută de dispozițiile art. 1373 alin. (3) C. civ., instanța de recurs apreciază că aceasta nu este îndeplinită în prezenta cauză. Astfel, în interpretarea dispozițiilor art. 1373 alin. (3) C. civ., răspunderea comitentului este înlăturată doar în cazul în care se dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Or, aceste cerințe nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât textul normativ enunțat nu impune, așa cum pretinde recurenta pârâtă, prin argumentele expuse în conținutul motivelor de recurs, întemeiate pe răspunsul la interogatoriu al reclamantului, inexistența acordului său la săvârșirea faptei ilicite, ca o cauză exoneratoare de răspundere, ci doar ca victima să fi putut cunoaște, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, ceea ce nu s-a demonstrat în speță.

De asemenea, câtă vreme răspunderea comitentului este o ipoteză de răspundere directă și autonomă, justificată de necesitatea restabilirii echilibrului distrus prin comiterea unei fapte prejudiciabile, iar nu pentru sancționarea vinovăției celui responsabil, pentru a obține despăgubirile, victima trebuie să facă dovada prejudiciului pe care l-a suportat și a faptului că acesta a fost cauzat de un prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate, elemente de natură obiectivă, fiind astfel înlăturată sarcina dificilă a dovedirii culpei făptuitorului.

În același context, analizând critica prin care se invocă greșita interpretare a stării de fapt, cu referire la buna-credință a reclamantului, care ar fi determinat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1373 C. civ., instanța de recurs reține că, în actuala structură a recursului, ce poate fi exercitat doar pentru motivele de nelegalitate reglementate exhaustiv de dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., instanța de recurs nu poate face reaprecieri asupra situației de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele fondului. Cum buna - credință reprezintă o atitudine subiectivă, ce presupune evaluări ale probelor administrate în cauză, instanța de recurs nu poate da acestei critici semnificația unei critici de nelegalitate.

Evaluând critica prin care recurenta pârâtă invocă faptul că, în ceea ce privește existența raportului de cauzalitate, argumentația instanței de apel a fost una sumară și cu caracter general, fără nicio referire concretă la circumstanțele cauzei, întemeiată pe împrejurarea că probatoriul administrat în cauză a confirmat că faptele imputate pârâtului C. nu sunt de natură să determine arestarea reclamantului și nici să cauzeze acestuia prejudiciile materiale și morale, a căror reparare a fost solicitată, instanța de recurs reține că aceasta se bazează pe aceeași denaturare a alegațiilor reclamantului și are caracter formal, câtă vreme nu este fundamentată pe argumente de nelegalitate.

În plus, se poate observa că instanța de apel a expus argumentele de fapt și de drept pentru care a considerat îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale pentru faptele proprii ale prepusului și cele ale răspunderii comitentului pentru faptele ilicite ale prepusului său, fiind respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ., neputându-se decela un viciu de nelegalitate, constând în nemotivarea hotărârii recurate, care să atragă incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Asupra recursului declarat de recurentul-pârât C.:

Analizând critica prin care se susține că instanța de apel nu a analizat excepția nulității absolute a fișei postului și a instructajului din 03.01.2014 și nu a administrat probe în vederea soluționării acesteia, instanța de recurs reține caracterul nefondat al acesteia.

Sub un prim aspect, se constată că acest aspect a fost examinat de instanța de apel care, la termenul de judecată din 3 octombrie 2018, a respins, în baza art. 301 și 304 C. proc. civ., cererea în probațiune formulată de pârâtul persoană fizică, prin care acesta contesta semnătura de pe fișa postului și instructajul din 3.01.2014, constatând că partea este decăzută din dreptul de a solicita compararea de scripte și înscrierea în fals, nerespectând termenul impus de aceste dispoziții legale.

Dintr-o altă perspectivă, instanța de recurs reține că, invocând nulitatea absolută a acestor două înscrisuri, pentru absența semnăturii, fără a justifica cum este atrasă incidența în cauză, în cadrul procesual obiectiv al răspunderii civile delictuale, a dispozițiilor art. 1250 C. civ. (al căror conținut se citește după cum urmează: contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general), ce se referă la cauzele de nulitate absolută a contractelor, recurentul-pârât solicită, în esență, reaprecierea unor înscrisuri, ca mijloace de probă, nu ca negotium, și înlăturarea lor din ansamblul probator al cauzei, înscrisuri care au fost coroborate de instanțele fondului pentru stabilirea circumstanțelor factuale ale cauzei, ceea ce este inadmisibil în recurs.

Sub aspectul criticii, prin care se invocă absența culpei pârâtului, din perspectiva faptului că nu se face vinovat de arestarea nelegală a reclamantului, instanța de recurs reamintește că acestui motiv de recurs i s-a răspuns în considerentele enunțate supra, în cadrul analizei recursului exercitat de recurenta S.C. D. S.R.L., ce nu se mai impun a fi reluate.

Mai mult, în ceea ce privește răspunderea civilă pentru fapta proprie, constând în nerespectarea traseului și permisiunea acordată unor imigranți de a se urca în remorca autoutilitarei aparținând societății pârâte, pentru a le asigura transportul ilegal din Marea Britanie în Franța, instanța de recurs reține că recurentul pârât C. nu invocă argumente de nelegalitate ale deciziei recurate care să poată fi cenzurate în recurs, limitându-se la a relua argumentele privind derularea faptelor și analiza înscrisurilor ce reglementează raportul de muncă dintre angajat și angajator, critici de netemeinicie ce nu pot determina reformarea soluției dispuse în cauză.

Examinând motivul de recurs prin care se critică cuantumul daunelor acordate pentru repararea prejudiciului material și moral, cu consecințe asupra proporționalității reparației dispuse în cauza dedusă judecății, instanța de recurs apreciază că aceasta este o critică de netemeinicie ce ar atrage o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu administrat în cauză, care nu poate fi examinată în prezentul recurs, fiind incompatibilă cu natura acestuia, de cale extraordinară de atac.

În plus, se poate observa că, în absența unor criterii legale de cuantificare a prejudiciilor morale, obligația care le revine instanțelor de judecată, pe terenul dreptului la un proces echitabil, garantat atât de normele convenționale, cât și de normele interne, este aceea de a analiza circumstanțele particulare ale cauzei deduse judecății, pentru a stabili un raport rezonabil și echitabil de proporționalitate între valorile lezate și despăgubirile pretinse, precum și de a expune motivele suficiente și pertinente ce au determinat dimensionarea despăgubirilor acordate, cerințe care sunt întrunite în cauza dedusă judecății.

Pentru argumentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 8 și 6 C. proc. civ. și nici alte motive de ordine publică pe care instanța să le fi invocat ex officio, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâtul S.C. D. S.R.L. (fosta B. SRL), precum și recursul provocat formulat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 149A din 3 octombrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

În temeiul art. 494 coroborat cu art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenții-pârâți S.C. D. S.R.L. (fosta B. SRL) și C. la plata sumei de 3.199,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant A., dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâtul S.C. D. S.R.L. (fosta B. SRL), precum și recursul provocat formulat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 149A din 3 octombrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă pe recurenții-pârâți S.C. D. S.R.L. (fosta B. SRL) și C. la plata sumei de 3.199,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2020.