ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2288/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 24 iunie 2019 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea pârâtei la plata sumei de 213.305 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând echivalentul taxei judiciare de timbru achitate la 23 martie 2018; obligarea pârâtei la plata sumei de 121.260 RON, reprezentând contravaloarea a 30.000 USD, achitați cu titlu de onorariu de succes și a căror justificare nu se regăsește în activitatea profesională a societății pârâte; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pentru ambele sume, începând cu data înregistrării prezentei acțiuni și până la plata efectivă a sumelor datorate; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Pârâta B. a formulat cerere de chemare în garanție a societății C. S.A., solicitând în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, obligarea chematei în garanție la plata către pârâtă a sumelor cu care aceasta a căzut în pretenții, precum și obligarea chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 545 din 7 noiembrie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj. Tribunalul Specializat Cluj, prin sentința civilă nr. 352 din 3 martie 2020, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Cluj, secția a II a civilă pentru soluționarea conflictului negativ de competență. Prin sentința civilă nr. 76 din 28 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II a civilă, a fost stabilită competența de soluționarea a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. și chemata în garanție C. S.A., în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă.

Sentința Tribunalului Cluj, secția civilă Prin sentința civilă nr. 336 din 20 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B., în contradictoriu cu chemata în garanție C. S.A..

Decizia Curții de Apel Cluj, secția I civilă Prin decizia nr. 348 din 10 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 336 din 20 mai 2021 a Tribunalului Cluj și a tuturor încheierilor pronunțate în dosarul nr. x/2019.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a ignorat dispozițiile de drept material și a analizat cauza strict sub aspectul stării de fapt pe care a interpretat-o în favoarea părții intimate. Arată că sunt incidente și dispozițiile pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. întrucât în considerentele hotărârii nu au fost analizate și motivele invocate de partea reclamantă în susținerea cererii. Învederează că instanța de apel a apreciat ca legală și temeinică soluția primei instanțe de a fi utilizat ca probe înscrisurile ce reprezintă corespondența profesională dintre avocat și client, având în vedere situația de excepție prevăzută de art. 8 alin. (3) teza a II a din hotărârea UNBR nr. 64/2011 privind Statutul profesiei de avocat, motivat de faptul că se regăsește situația unei contestații privind onorariile convenite. Afirmă că această interpretare a instanței este eronată, în condițiile în care contestația privind onorariile convenite este cea prevăzută de art. 132 din Hotărârea UNBR nr. 64/2011, soluționată de decanul Baroului. Susține că instanța de apel a indicat un text de lege de excepție referitor la contestația privind onorariile cuvenite, exclusiv pentru necesități stricte pentru apărarea sa, însă această sintagmă nu are legătură cu acțiunea dedusă judecății. Arată că înscrisurile depuse de intimată nu puteau fi admise în probațiune și avute în vedere la soluționarea cauzei, conform art. 10 alin. (4) din hotărârea UNBR nr. 64/2011. Recurentul învederează că cererea de chemare în judecată viza exercitarea activității profesionale în baza contractului de asistență juridică, o formă specială de mandat, reglementată de Legea nr. 51/1995, iar instanțele de fond au apreciat greșit mandatul încredințat unor profesioniști. Susține că, potrivit art. 1480 C. civ., se impunea a fi analizată diligența cerută în executarea obligațiilor, în raport de situația specială prevăzută de alin. (2), iar obligațiile la care se face referire la acest alineat trebuiau raportate la dispozițiile art. 40 alin. (2) 1 din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora avocatul este obligat să depună toată diligența pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale clienților și să uzeze de mijloacele prevăzute de lege, pe care le consideră favorabile acestora. Afirmă că, astfel, avocatul avea obligația de a găsi soluția favorabilă clientului său. În continuarea susținerilor, recurentul expune situația de fapt, arătând că, în speță, se încheiase o tranzacție judiciară și un acord de mediere, scopul acestui acord fiind tocmai recuperarea taxei judiciare de timbru, nefiind specificat faptul că hotărârea se va pronunța în baza renunțării la drept. Afirmă că avocatul diligent ar fi procedat la depunerea declarației de renunțare la drept și ar fi solicitat instanței să pronunțe o hotărâre de expedient în baza tranzacției judiciare, urmând a se dispune restituirea taxei judicare de timbru în baza acordului de mediere. Susține recurentul că, prin respingerea probei testimoniale cu martorul D. a cărui mărturie era imperios necesară pentru a confirma un eventual acord cu privire la o hotărâre de expedient, instanțele au adus atingere dreptului la un proces echitabil al reclamantului. În ceea ce privește onorariul de succes, arată că la data facturării și încasării acestuia nu exista temei legal pentru plata respectivă, acesta fiind efectuată în condițiile în care avocații au condiționat prezența lor la termenul de judecată din 20 septembrie 2018, iar acest aspect putea fi probat cu martori, probă respinsă însă de instanțele de judecată. Învederează că actul adițional la contractul de asistență juridică, care nu schimbă condițiile inițiale de încasare a onorariului de succes, a fost încheiat după terminarea procesului, fără ca reclamantul să fi încasat suma prevăzută în tranzacție, plata onorariului astfel efectuată fiind una nedatorată.

Apărările formulate în cauză Intimata B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea, în parte, a recursului având în vedere că parte din criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinare, intimata E. S.A. a invocat excepția nulității recursului întrucât criticile recurentei nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 27 aprilie 2022, a fost fixat termen de judecată la 6 octombrie 2022, pentru soluționare recursului, cauza fiind amânată pentru ședința de astăzi, 17 noiembrie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în condițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte reține următoarele: Dispozițiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor, iar dispozițiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din același act normativ prevăd, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri. Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalității hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate ale hotărârii pronunțate de instanța a cărei hotărâre se atacă și încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul de legalitate. În măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menționate în art. 488 C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate. Înalta Curte reține că, deși se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs nu au fost formulate critici concrete asupra raționamentului curții de apel care a determinat soluția de respingere a apelului reclamantului împotriva sentinței atacate și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin decizia recurată, partea rezumându-se a prezenta aspecte ce țin de situația de fapt a speței, critici vizând administrarea probelor, invocând formal încălcarea prevederilor art. 1480 C. civ. Pentru a putea conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a unor dispoziții legale pretins încălcate, astfel cum a procedat recurentul în cadrul memoriului de recurs, întrucât condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor imputate instanței. Înalta Curte constată că aserțiunile cuprinse în memoriul de recurs nu vizează aspecte de nelegalitate a deciziei de apel, în sensul celor pretinse de recurent prin invocarea ipotezei descrise de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul încearcă să demonstreze în recurs faptul că instanțele de fond au apreciat greșit mandatul încredințat unor profesioniști, susținând că avocatul avea obligația de a găsi soluția favorabilă clientului său, sens în care arată că, potrivit art. 1480 C. civ., se impunea a fi analizată diligența cerută în executarea obligațiilor, în raport de situația specială prevăzută de alin. (2), în timp ce obligațiile la care se face referire la acest alineat trebuiau raportate la dispozițiile art. 40 alin. (2) 1 din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora avocatul este obligat să depună toată diligența pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale clienților și să uzeze de mijloacele prevăzute de lege, pe care le consideră favorabile acestora. Or, asemenea obiecții nu reflectă un caz de încălcare a legii, respectiv a art. 1480 C. civ., ci vizează stabilirea situației de fapt prin analizarea, în contextul formulării tuturor apărărilor, dacă societatea de avocatură pârâtă a acționat în limitele mandatului primit de la reclamant, ceea ce excedează verificărilor ce pot fi efectuate în recurs, cale de atac de reformare prin intermediul căreia se declanșează exclusiv un control de legalitate a hotărârii în limita motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Se mai reține că stabilirea situației de fapt în raport de probele administrate constituie apanajul instanțelor de fond, iar instanța de recurs poate exercita doar un control de legalitate a hotărârii atacate și nu unul de temeinicie, care să conducă la schimbarea situației de fapt și reaprecierea probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare, cum tinde recurentul prin motivele de recurs. Nu în ultimul rând, trebuie menționat că susținerile evocate în memoriul de recurs preiau în mare parte motivele de apel, recurentul nespecificând în mod concret care sunt pretinsele greșeli proprii instanței de control judiciar anterioare, care să poată fi supuse controlului de legalitate specific recursului. Nu pot face obiectul controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs, nereprezentând critici de nelegalitate a hotărârii recurate, aspectele invocate de către recurent privind nemotivarea deciziei recurate. Astfel, susținând că hotărârea instanței de apel este nemotivată întrucât nu au fost analizate și motivele invocate de partea reclamantă în susținerea cererii, în realitate își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată în decizia recurată și reia criticile formulate în fața instanței de apel cu privire la încuviințarea înscrisurilor reprezentate de corespondența dintre avocat și client. Înalta Curte reține că aceste critici tind a supune aprecierii instanței de recurs înscrisurile administrate în cadrul probatoriului, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. În ceea ce privește criticile privind probele administrate, se reține că nu poate fi cenzurată în recurs concludența și utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință. Ca atare, critica recurentului vizând neîncuviințarea probei cu martori pe care o socotește concludentă și utilă, vizează temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanței de recurs, diferite celei a instanței de apel. În continuare, în expunerea argumentelor în susținerea cererii de recurs, recurentul reclamant a invocat faptul că a fost încheiat și un acord de mediere tocmai pentru recuperarea taxei judiciare de timbru, iar plata onorariului de succes este una nedatorată întrucât actul adițional al contractului de asistență juridică a fost încheiat după finalizarea procesului, fără ca reclamantul să fi încasat suma prevăzută în tranzacție. Înalta Curte constată că aceste chestiuni vizează aspecte ce țin de situația de fapt, și ca atare, excedează analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului. Pentru argumentele expuse, se constată că susținerile recurentului reclamant nu se grefează pe motivele de nelegalitate invocate, art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., și nu se identifică, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nici motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu. Pe cale de consecință, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 348A din 10 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.