ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2239/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 12 februarie 2020, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro reprezentând împrumut acordat, scadent și nerambursat până la data introducerii cererii. A mai solicitat plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 6.458.52 RON, datorată de pârâtul B. în baza contractului de împrumut din 04.08.2018, cu începere de la data punerii în întârziere (data somației 27.11.2019) și până la data formulării prezentei cereri (11.02.2020), dobânda legală penalizatoare calculată în continuare până la data achitării efective a debitului principal și cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxe de timbru, onorarii avocațiale, cheltuieli de deplasare).

În cauză, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București. Pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în pretenții și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu conform înscrisurilor justificative ce vor fi atașate dosarului cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1187/2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția necompetentei teritoriale și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentința civilă nr. 188 din 22 martie 2021, Tribunalul Cluj, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel principal reclamanta și apel incident pârâtul, care a vizat o parte din considerentele sentinței.

Prin decizia civilă nr. 68/A din 16 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, cu opinie majoritară, a admis apelul incident, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a înlăturat considerentele din sentința apelată, privind existența contractului de împrumut între părți din data de 04.08.2018, restituit la data de 06.08.2018. A respins apelul reclamantei și a dispus obligarea acesteia la plata, în favoarea intimatului pârât, a sumei de 3.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., invocând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în susținerea căruia pretinde că decizia, în opinia majoritară, a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în materia încheierii contractelor - art. 1178 și urm. C. civ., interpretării contractelor - art. 1266 și urm. C. civ. și, nu în ultimul rând, efectelor contractului de împrumut - art. 2158 și urm. C. civ.

Recurenta critică hotărârea instanței de apel, în opinia majoritară, atât în ceea ce privește soluția de respingere a apelului propriu, cât și în ceea ce privește soluția de admitere a apelului incident declarat de pârât.

Apreciază că regula în materia încheierii contractelor o reprezintă încheierea valabilă, prin simplu acord de voință al părților, indiferent de forma în care acesta se exprimă.

Din analiza dispozițiilor art. 2158 alin. (1) C. civ. rezultă că încheierea valabilă a contractului de împrumut presupune, în mod cumulativ, existența acordului de voințe al părților în sens de negotium și predarea de către împrumutător a bunului împrumutat (în cazul de față a sumei de bani) către împrumutat.

Având în vedere că legea nu prevede pentru contractul de împrumut forma scrisă ca o condiție de validitate, per a contrario, contractul de împrumut se poate încheia prin simplul acord de voințe al părților.

Or, în cauza de față, este necontestat faptul că reclamanta a remis pârâtului, prin transfer bancar, la data de 04.08.2018, suma de 100.000 euro prin două ordine de plată, fiecare pentru suma de 50.000 euro, anume ordinul de plată x, la ora 22:53 și, respectiv, ordinul de plată y, la ora 22:55. De asemenea, este necontestată mențiunea înscrisă în mod identic pe cele două ordine de plată menționate anterior, anume "de dat înapoi, împrumut’’. Pârâtul a acceptat pur și simplu suma transferată, fără să facă la momentul încasării vreo referire cu privire la titlul cu care a înțeles să o accepte, necontestând niciuna dintre mențiunile efectuate de parte pe documentul de transfer.

Mai susține recurenta că regula în materia interpretării contractelor încheiate între părți este cea înscrisă în art. 1266 C. civ. Din interpretarea gramaticală a mențiunii efectuate de reclamantă pe ordinele de plată "de dat înapoi, împrumut’’, rezultă că aceasta a transferat suma de bani în considerarea existentei unui contract de împrumut, cu privire la care se considera parte. Așadar, apreciază că manifestarea sa de voință este expresă, clară și neechivocă în sensul că transferul sumelor de bani către pârâtul B. avea drept cauză juridică existența unui contract de împrumut.

La rândul său, intimatul pârât, nu doar că a acceptat pur și simplu suma transferată, dar nu a formulat nicio obiecțiune cu privire la cauza juridică a transferului, astfel cum aceasta fusese indicată, respectiv împrumut, de restituit. Mai mult decât atât, în măsura în care pârâtul nu ar fi acceptat suma acordată cu titlu de împrumut, avea posibilitatea să o restituie lucru care, în mod evident, nu s-a întâmplat.

Prin urmare, nu se poate vorbi, astfel cum se reține în decizie, doar despre un simplu transfer de bani, ca operațiune materială de remitere a unei sume de bani, ci despre un transfer de bani însoțit de o mențiune clară și neechivocă a cauzei sale juridice "de dat înapoi, împrumut’’.

Susține recurenta că transferul de bani și considerațiile înscrise pe ordinele de plată reprezintă un tot unitar, neputând fi interpretate individual. Cauza juridică a transferului și a acceptării de către pârât a sumei transferate este, în lipsa unei probe contrare, cea înscrisă expres, anume acordarea unui împrumut.

Extrasul de cont ce conține, pe lângă dovada transferului efectiv al sumei împrumutate și referirile la cauza juridică a acestui transfer, reprezintă în sens larg un instrumentum pentru contractul de împrumut.

Pe cale de consecință, este neîndoielnic faptul că, atât reclamanta prin manifestarea sa de voință, clară și neechivocă, cât și pârâtul, prin acceptarea pură și simplă a transferului și a titlului cu care acesta a fost efectuat, au considerat că între părți există raporturi juridice specifice contractului de împrumut. Astfel, chiar dacă nu există o dovada clasică a existenței contractului de împrumut, în sens de instrumentum, este de necontestat, din interpretarea voinței concordante a părților, că între acestea există un contract de împrumut pentru suma de 100.000 euro.

Practica statornicită între părți și confirmată de susținerile pârâtului, atât anterioare litigiului, cât și în cursul acestuia, a fost aceea că părțile menționau expres pe instrumentele de plată cauza juridică a transferurilor efectuate.

Arată recurenta că instanța de apel a interpretat, cu încălcarea dispozițiilor art. 1266 și urm. C. civ., voința expresă, clară și neechivocă a părților, în sensul că a ignorat încheierea între acestea a unui contract de împrumut.

În măsura în care se va aprecia că mențiunea "de dat înapoi, împrumut’’ acceptată ca atare nu face, prin ea însăși dovada, în sens de instrumentum, a existenței contractului de împrumut, la interpretarea voinței concordante a părților, solicită a se avea în vedere și dispozițiile art. 310 alin. (2) C. proc. civ.

În cazul de față extrasul de cont care emană de la o instituție bancară face dovada că transferurile bancare efectuate de reclamantă conțin mențiunea "de dat înapoi, împrumut ’’ adică o referire scrisă cu privire la raportul juridic dintre părți.

Or, începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții, astfel cum prevăd dispozițiile art. 310 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia atacată, instanța de apel s-a limitat să constate caracterul echivoc "în ceea ce privește stabilirea creditorului și a debitorului obligației de plată’’ fără însă a interpreta conduita ulterioară a părților cu privire la raporturile juridice dintre ele.

Din analiza conduitei acestora rezultă că pârâtul nu a făcut dovada existenței unui alt raport juridic care să justifice efectuarea de către reclamantă a transferului sumei de 100.000 euro, a acordării acestui împrumut și/sau existența oricăror venituri care ar fi făcut posibilă acordarea sumei în cauză.

Consideră recurenta că, în cauza de față, prezumția, ca mijloc de probă, este admisibilă. Faptele cunoscute și certe sunt reprezentate de efectuarea unor transferuri de bani însoțite de mențiunea "de dat înapoi, împrumut’’ urmate de acceptarea lor pură și simplă din partea pârâtului. Principiul de cauzalitate dintre faptele cunoscute și cele necunoscute rezultă din relația celor două părți, atât anterior efectuării transferului, cât și ulterior acestui moment, astfel cum aceasta este relevată de probele administrate în cauză și la care s-a făcut referire în decizie, în opinia minoritară.

Nu în ultimul rând, în măsura în care plățile ar fi fost efectuate de reclamantă cu titlul de preț pentru servicii așa cum susține pârâtul, acesta din urmă ar fi putut prezenta documente justificative pentru a răsturna prezumția existentei contractului de împrumut, constând în contracte de prestări servicii, facturi fiscale emise, declarații fiscale privind veniturile realizate în acest sens, precum și alte documente care atestă desfășurarea unor astfel de activități pentru terții beneficiari.

Concluzionând, decizia a încălcat normele juridice de drept material în materia interpretării contractelor în sensul că a nesocotit modalitatea de stabilire a voinței concordante a părților întrucât nu a ținut seama de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul a invocat în principal excepțiile netimbrării, tardivității (asupra cărora a revenit, în raport cu actele dosarului), precum și nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la excepția de nulitate, intimatul apreciază că, prin cererea de recurs formulată, recurenta face o trecere în revistă a cererii de chemare în judecată, a soluției pronunțată de către prima instanță, a soluției pronunțată în calea de atac a apelului și a motivării instanței de apel, susținând apoi că decizia pronunțată de către instanța de apel, cu opinie majoritară, a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în materia încheierii contractelor - art. 1178 și urm. C. civ., ale interpretării contractelor - art. 1266 și urm. C. civ. și ale art. 2158 și urm. C. civ.

O simplă analiză a motivelor expuse în cererea de recurs relevă în mod neechivoc faptul că acestea vizează în realitate netemeinicia soluției adoptate de către instanța de apel, modalitatea în care a fost valorificat ansamblul probator în stabilirea stării de fapt relevante.

Criticile aduse de către recurentă nu sunt apte a fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situațiile în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pretinsa aplicare greșită a prevederilor art. 1178 și urm., art. 1266 și urm. și ale art. 2158 și urm. C. civ., astfel cum a fost motivată în cererea de recurs, nu poate fi încadrată în acest motiv de nelegalitate, deoarece pe calea deschisă de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere încălcarea legii de drept substanțial care poate îmbrăca mai multe forme, respectiv, fie aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, fie extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia prin prisma raportului normă specială-normă generală, fie textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită (inclusiv în cazul în care norma juridică este susceptibilă de interpretare, iar interpretarea nu este cea justă), fie încălcarea unor principii generale de drept.

Or, criticile vizează, în realitate, starea de fapt astfel cum a fost reținută de către prima instanță și instanța de apel din probațiunea administrată, iar nu reale critici de aplicare a normelor de drept substanțial la starea de fapt, astfel încât motivele invocate de către recurentă nu pot fi calificate motive de nelegalitate printre cele expres și limitativ prevăzute de lege.

În subsidiar solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Consideră că decizia pronunțată de către instanța de apel are la bază o interpretare corectă a probelor administrate în cauză și o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente. În mod temeinic și legal, instanța de apel a reținut faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada contractelor de împrumut pretins încheiate cu subsemnatul intimat. Starea de fapt reiterată de către recurentă prin cererea de recurs formulată nu este susținută de nicio probă administrată în cauză.

Contrar susținerilor recurentei, nicio probă administrată nu face dovada încheierii între părți a unui contract de împrumut, a eventualelor sume care s-ar fi acordat cu titlu de împrumut, a duratei eventualului împrumut sau a scadenței obligației de restituire.

Totodată, în mod corect instanța de apel a reținut faptul că dovada contractului de împrumut trebuia făcută de recurentă în condițiile art. 309 C. proc. civ., aceasta trebuind să dovedească atât acordul de voință, cât si remiterea materială a bunului împrumutat.

În mod evident, extrasele bancare aflate la dosarul cauzei nu prezintă puterea doveditoare a unui înscris sub semnătură privată. Extrasele de cont nu fac dovada contractelor de împrumut pretins încheiate între părți, ci doar dovedesc existenta unor transferuri bancare realizate între acestea.

Cu vădită rea-credință recurenta-reclamantă încearcă să sugereze o anumită imputație a plăților, dând o interpretare proprie, atât dispozițiilor legale în materie, cât și cronologiei tranzacțiilor dintre părți, susținând în acțiunea introductivă și în cererea de apel, fără vreo probă, existența unei convenții cu privire la imputația plății.

Pentru a putea vorbi de o imputație a plăților trebuie dovedită mai întâi de toate existența unor datorii cu privire la care ar putea interveni o imputație a plății. Or. recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi acordat vreun împrumut, în ce cuantum și care ar fi scadența acestuia.

Așa cum a arătat și dovedit deja, între păți nu au existat raporturi contractuale având la bază acordarea de împrumuturi ci dimpotrivă, recurenta a achitat serviciile prestate în calitate de antrenor.

Intimatul a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare conform documentelor justificative atașate la dosarul cauzei.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a prezentat argumente pentru respingerea excepțiilor netimbrării, tardivității și nulității recursului, iar, pe fond, a combătut apărările intimatului, afirmând în final că recursul este întemeiat și se impune a fi admis cu consecința casării hotărârii de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile formulate, astfel cum au putut fi ele identificate, ținând seama pe de o parte, de rigorile procedurale ale căii extraordinare de atac a recursului și pe de altă parte, de maniera nesistematizată și neprocedurală ale redactării lor, cu referire deopotrivă, la soluția pronunțată (în opinie majoritară) și la opinia minoritară exprimată în cauză (prin reluarea considerentelor acesteia), precum și la multiple elemente de fapt și de probatorii ale pricinii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.

- Este lipsită de fundament critica recurentei conform căreia, în soluționarea cauzei, ar fi fost nesocotite dispozițiile referitoare la încheierea contractului (art. 1.178 C. civ.), interpretarea acestuia după voința concordantă a părților (art. 1.266 C. civ.) și respectiv, noțiunea contractului de împrumut de consumație (art. 2.158 C. civ.).

Astfel, susținând, cu trimitere la textele legale menționate, că încheierea valabilă a contractului de împrumut presupune acordul de voință al părților și remiterea bunului, cu luarea în considerate a voinței concordante a acestora, recurenta-reclamantă ignoră statuările instanțelor fondului care, evaluând probele administrate, au constatat că în cauză nu s-a demonstrat existența unui asemenea acord de voință, concordant, care să permită concluzia unor raporturi juridice între părți, specifice celor dintre împrumutător și împrumutat.

Aceasta, în contextul în care s-a reținut că, pentru dovedirea pretinselor contracte, reclamanta s-a prevalat doar de existența unor înscrisuri constând în extrase de cont, care atestă efectuarea de transferuri bancare ale unor sume către pârât (precum și rambursarea acestor sume de către pârât), fără să rezulte neîndoielnic titlul cu care au fost făcute și fără administrarea niciunei alte probe (care să demonstreze existența unui acord de voință corespunzător împrumutului de consumație), deși se invocase imposibilitatea preconstituirii înscrisurilor doveditoare, dată fiind relația de prietenie dintre părți.

Or, deși forma scrisă în situația contractului de împrumut de consumație (mutuum) nu este o condiție de validitate, așa cum arată recurenta, în același timp, dovedirea unei asemenea convenții, atunci când valoarea ei depășește 250 RON, nu poate fi realizată decât prin înscrisul constatator (instrumentum în sensul art. 309 alin. (2) C. proc. civ.) care, dată fiind natura actului juridic (negotium iuris) trebuie să poarte suplimentar formalitatea "bun și aprobat" din partea celui care se obligă la restituire (conform art. 275 alin. (1) C. proc. civ.).

De asemenea, deși se prevalează de dispozițiile art. 1.266 C. civ., referitoare la interpretarea contractului după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, recurenta nesocotește faptul că, potrivit instanțelor fondului care au stabilit situația de fapt a pricinii, o asemenea voință concordantă nu a fost demonstrată, în contextul în care pârâtul a negat constant existența unor astfel de împrumuturi, susținând, dimpotrivă, că toate transferurile bancare au fost realizate de reclamantă în considerarea colaborării profesionale a părților (participarea pârâtului la turnee internaționale de tenis, în calitate de antrenor, cu remunerarea serviciilor prestate).

Pentru a se pretinde o nesocotire a regulilor de interpretare a contractelor după voința concordantă a părților și ca atare, incidența dispozițiilor art. 1.266 C. civ., recurenta-reclamantă trebuia să facă mai întâi dovada existenței unei astfel de voințe, care să fi fost denaturată prin interpretarea ulterioară, situație premisă care lipsește însă în cauză.

Accepțiunea deformată, denaturată dată normei de către recurent rezultă, o dată în plus, din modalitatea în care, în conținutul memoriului de recurs se arată că din perspectiva recurentei "manifestarea sa de voință este expresă, clară și neechivocă în sensul că transferul sumelor de bani avea drept cauză juridică existența unui contract de împrumut", ceea ce înseamnă o abordare și interpretare unilaterală a voinței acesteia, iar nu una comună și concordantă, în contra textului de lege de care se prevalează.

La fel, invocând nesocotirea dispozițiilor art. 1.270 C. civ., referitoare la forța obligatorie a contractului, recurenta-reclamantă ignoră faptul că pentru a se produce asemenea efecte - a căror încălcare să o poată pretinde - este necesar să dovedească, în prealabil, că părțile au avut o asemenea relație contractuală, care le-a creat drepturi și obligații reciproce.

Inversând raționamentul juridic, recurenta se situează, prin critica formulată, în sfera efectelor contractului, fără a demonstra însă, ca situație premisă, perfectarea unui contract de către părți.

- În același sens, susținerea că mențiunea existentă pe două dintre extrasele de cont "de dat înapoi, împrumut" nu ar avea caracter echivoc, astfel cum a reținut instanța de apel (întrucât nu se poate stabili în mod clar, fără dubiu, cine are calitatea de creditor și cine pe aceea de debitor) date fiind practicile statornicite dintre părți - ceea ce ar face incidentă regula de interpretare prevăzută de art. 1.266 alin. (2) C. civ. - nesocotește ceea ce a statuat instanța devolutivă de control judiciar în legătură cu aceste pretinse practici și mențiunile inserate pe extrasele de cont.

Pe acest aspect, s-a reținut că în susținerile reclamantei există o vădită neconcordanță, câtă vreme aceasta a pretins că toate transferurile realizate către pârât la datele de 27.06.2018, 1.07.2018, 23.07.2018 și 4.08.2018 ar reprezenta împrumuturi, deși la detaliile plății chiar aceasta a menționat că transferurile de bani (cu excepția celor din 4.08.2018) sunt "pentru C. și bilete de avion" și pentru "antrenor, activități la turnee", astfel încât nu a rezultat o explicație plauzibilă pentru care doar mențiunea referitoare la transferul din 4.08.2018 ar fi fost sinceră, în timp ce pentru toate celelalte transferuri, detaliile plății ar fi fost indicate nereal.

Ca atare, față de aceste elemente ale pricinii, susținerea existenței unei "practici statornicite între părți", consecventă și ignorată în interpretarea dată voinței juridice a acestora de către instanța de apel este una fără suport, care, dimpotrivă, reevaluează poziția părților în raporturile lor juridice contrar probelor administrate în fața instanțelor anterioare.

De asemenea, comportamentul ulterior (criteriu de interpretare prevăzut de aceeași dispoziție legală) transferului respectivelor sume de bani nu a fost unul de recunoaștere a naturii operațiuni pretinse de reclamantă (împrumut) ci, dimpotrivă, de contestare și de afirmare a unei alte afectațiuni a sumelor, legată de serviciile profesionale prestate de către pârât.

- Este de asemenea, neîntemeiată critica vizând nesocotirea dispozițiilor art. 310 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la existența unui început de dovadă scrisă, constând în extrasele bancare, ce ar fi putut fi completate cu alte mijloace de probă, inclusiv prezumții.

Critica nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte, întrucât exigențele textului, de care se prevalează recurenta, presupun ca înscrisul, chiar nesemnat fiind de persoana căreia i se opune, să fi fost întocmit în fața unui funcționar competent care să ateste că declarațiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană, situație căreia, în mod evident, nu i se poate subsuma aceea a extraselor bancare (unde cel care transferă sumele de bani poate efectua orice mențiune, necenzurabilă, prin natura actului pe care este inserată, atestărilor vreunui funcționar).

Pe de altă parte, reclamanta nu a invocat în fața instanțelor de fond existența unui început de dovadă scrisă care să poată fi completat cu alte mijloace de probă (critica din recurs grefându-se, în realitate, pe considerentele opiniei separate ale deciziei din apel), ci imposibilitatea morală a preconstituirii înscrisului doveditor, date fiind relațiile de prietenie dintre părți.

Or, pe acest din urmă aspect, supus verificării instanțelor anterioare, decizia din apel reține că reclamanta nu a propus probe în completare - admisibile în condițiile art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ. - prevalându-se doar de răspunsul pârâtului la somația de plată, care nu a putut fi considerat o recunoaștere a raporturilor juridice afirmate de reclamantă câtă vreme acesta dimpotrivă, a negat existența unui asemenea contract de împrumut.

Susținerea recurentei, conform căreia intimatul-pârât nu a făcut dovada existenței unui alt raport juridic care să justifice efectuarea de către reclamantă a transferului respectivelor sume (în contextul în care pârâtul a susținut că era vorba despre contravaloarea serviciilor profesionale prestate) nu face decât să inverseze sarcina probațiunii, în contra dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., conform cărora obligația dovedirii pretențiilor revine părții care le formulează și afirmă, iar nu celui care se apără în proces.

În realitate, criticile formulate de recurentă, deși pun în discuție forța obligatorie a contractului, interpretarea acestuia, efectele pe care le produce contractul de împrumut de consumație sunt străine, în cea mai mare parte, dezlegărilor din decizia atacată, care statuează asupra nedovedirii contractelor de împrumut în relația dintre părți, în condițiile în care, în raport cu dispozițiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 275 alin. (1) C. proc. civ., nu a fost prezentat un înscris constatator, care să poarte formalitatea ("bun și aprobat") prescrisă de lege, iar invocata imposibilitate morală de preconstituire a acestuia nu a fost completată cu mijloace de probă apte să demonstreze realitatea afirmată a raporturilor juridice dintre părți.

Pentru toate considerentele expuse, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecință.

Văzând și dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât, constând în onorariu de avocat și cheltuielile de deplasare aferente acestei faze procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 68/A din 16 februarie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 7823,79 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.