ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1553/2021

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la data de 7 februarie 2019 pe rolul secției civile a Tribunalului Cluj, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C. și D., în calitate de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta E. S.A. și intervenientul forțat F., au solicitat: obligarea pârâtei la plata daunelor morale și materiale pentru prejudiciul încercat ca urmare a decesului victimei G., astfel: pentru A. - suma de 1.000.000 de euro cu titlu de daune morale și 23.576,93 RON cu titlu de daune materiale, în calitate de tată al victimei; pentru B. - suma de 1.000.000 de euro cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a victimei; pentru C. - suma de 1.000.000 de euro cu titlu de daune morale, în calitate de soră a victimei; pentru D. - suma de 1.000.000 de euro cu titlu daune morale, în calitate de frate al victimei; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2 % pe zi aplicate sumelor cuvenite reclamanților cu titlu de despăgubiri morale și materiale, calculate începând cu data de 15 decembrie 2018, adică a unsprezecea zi de la data înregistrării cererii de despăgubire la pârâtă și până la data efectivă a plății, conform art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 (avizarea daunei având loc în data de 4 decembrie 2018); obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 și 453 C. proc. civ. cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocațial vor fi solicitate pe cale separată. Prin sentința civilă nr. 211 din data de 17 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a fost declinată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj competența de soluționare a cauzei. Prin sentința civilă nr. 1251 din data de 25 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Specializat Cluj și, în consecință: a fost declinată competența de soluționare a cauzei, având ca obiect pretenții, în favoarea Tribunalului Cluj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență; în temeiul art. 134 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pentru soluționarea conflictului negativ de competență. Prin sentința civilă nr. 96 din data de 9 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de apel Cluj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost stabilită în favoarea Tribunalului Cluj, competența materială de soluționare a cauzei. La data de 20 septembrie 2019, dosarul a fost reînregistrat pe rolul secției civile a Tribunalului Cluj, sub număr x/2019*. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă: Prin sentința civilă nr. 160 din data de 25 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A., B., C. și D. împotriva pârâtei E. S.A. și a intervenientului forțat F.. Pârâta E. S.A. a fost obligată la plata către reclamanți a următoarelor sume de bani, după cum urmează: reclamantului A., suma de 40.000 euro, cu titlu de daune morale; reclamantei B., suma de 40.000 euro, cu titlu de daune morale; reclamantei C., suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale; reclamantului D., suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului A. suma de 23.576,93 RON cu titlu de daune materiale. A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 15 decembrie 2018 și până la plata efectivă a întregii sume datorate. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă: Prin decizia civilă nr. 197/A din data de 13 octombrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A., B., C. și D. și de pârâta E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 160 din data de 25 martie 2020 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2019, pe care a menținut-o. I.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 197/A din data de 13 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs pârâta E. S.A. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Cluj. I.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimații-reclamanți A., B., C. și D. au invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport de prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și de împrejurarea că hotărârea atacată a fost pronunțată în materia asigurărilor într-un dosar înregistrat la data de 7 februarie 2019, după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin concluziile scrise înregistrate la data de 16 iunie 2021, recurenta-pârâtă E. S.A. a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului, susținând că o calificare a prezentului litigiu ca fiind unul circumscris materiei asigurărilor contravine soluției definitive prin care a fost soluționat în cauză conflictul negativ de competență, stabilindu-se în mod definitiv (intrând în autoritate de lucru judecat) faptul că în litigiul de față se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale, fără a se pune în discuție raportul de asigurare dintre societatea de asigurare și asiguratul său, ci exclusiv întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intervenientului forțat. Totodată, pe fondul recursului, a solicitat respingerea apărărilor formulate de către părțile adverse și admiterea căii de atac. I.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă: În cauză nu a fost derulată procedura de filtru, data inițială a dosarului (7 februarie 2019) fiind ulterioară datei de 21 decembrie 2018, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, lege prin care au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. referitoare la procedura de filtru. Prin rezoluția din data de 10 mai 2021, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., s-a stabilit termen la data de 22 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului. La acest termen de judecată, Înalta Curte a dat cuvântul părților asupra recursului și a excepției inadmisibilității căii de atac, invocate în cauză, și a reținut pricina în pronunțare; având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 396 alin. (1) C. proc. civ., a amânat pronunțarea la data de 28 iunie 2021. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând recursul, cu prioritate, prin prisma excepției inadmisibilității căii de atac, invocate prin întâmpinare de către intimații-reclamanți, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, Înalta Curte reține următoarele: Instanța de judecată a fost sesizată cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală formulată de reclamanții A., B., C. și D., în calitate de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta E. S.A. și intervenientul forțat F.. Prin toate capetele de cerere, ce constituie obiectul acțiunii, reclamanții, în calitate de rude ale victimei unui accident de circulație, au înțeles să solicite instanței de judecată obligarea pârâtei E. S.A. la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma accidentului descris în cererea de chemare în judecată. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții au precizat că polița de răspundere civilă obligatorie seria x/07/R7/YD nr. x emisă la data de 20 noiembrie 2015 pentru autoturismul x, având numărul de înmatriculare x, implicat în accident, valabilă la data producerii acestuia (21 februarie 2016) este încheiată la E. S.A. Totodată, reclamanții au arătat că, așa cum s-a reținut în decizia Curții Constituționale nr. 77 din data de 11 februarie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 268 din data de 11 aprilie 2014), în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat prin care asiguratorul, corelativ încasării primelor de asigurare, acordă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate terțelor persoane păgubite prin accidente de vehicule, iar stabilirea și acordarea despăgubirilor se realizează în baza contractului de asigurare, fie prin procedura administrativă instituită prin normele Autorității de Supraveghere Financiară, fie prin hotărâre judecătorească. Așadar, prezentul litigiu este unul născut în materia asigurărilor, fiind vorba despre un litigiu izvorât dintr-un raport de asigurare, în considerarea unui contract de asigurare valabil încheiat și a producerii riscului asigurat, constând în săvârșirea unei fapte ilicite delictuale de către persoana care are calitatea de asigurat. Nu pot fi primite apărările recurentei-pârâte potrivit cărora, raportat la cele statuate prin hotărârea prin care a fost soluționat conflictul negativ de competență ivit în cauză, prezentul litigiu nu poate fi calificat ca făcând parte din categoria celor din materia asigurărilor. Astfel, prin sentința civilă nr. 96 din data de 9 septembrie 2019, stabilind că, în speță, competența de soluționare aparține Tribunalului Cluj și nu Tribunalului Specializat Cluj, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a reținut că, în raportul juridic dedus judecății, calitatea de profesionist a pârâtei nu prezintă relevanță juridică, pretențiile reclamanțiilor fiind fundamentate pe elementele răspunderii civile delictuale care decurg din fapta ilicită imputată, iar între părțile în litigiu nu există un raport care să vizeze activitatea economică sau întreprinderea uneia dintre părți. Ca atare, ceea ce a statuat, cu autoritate de lucru judecat, curtea de apel este că prezentul litigiu este întemeiat pe instituția răspunderii civile delictuale, iar competența Tribunalului Specializat Cluj nu poate fi atrasă de calitatea de profesionist a uneia dintre părți, instanța competentă a soluționa pricina trebuind a fi stabilită având în vedere obiectul acesteia și nu prin raportare la calitatea părților. Or, în astfel de litigii, care consacră principiul protecției terțului păgubit, instanțele sunt învestite cu stabilirea răspunderii civile delictuale, de către un terț față de contractul de asigurare RCA, în care autorul faptei a avut calitatea de parte. Prin decizia nr. 13 din data de 18 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1309 din data de 30 decembrie 2020, s-a statuat că, în cauzele de tipul celei de față, instanțele sunt învestite distinct de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală, diferența constând în chestiunea privind existența și întinderea răspunderii asiguratorului RCA, materia asigurărilor fiind individualizată în mod expres de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, normă care prevede exceptarea hotărârilor pronunțate în această materie de la exercitarea recursului. Astfel, s-a reținut că: "Asigurarea obligatorie aduce în discuție, din chiar momentul încheierii contractului de asigurare, răspunderea civilă a deținătorului de vehicul, răspundere ce se poate declanșa în contextul participării sale la traficul rutier. De aceea, stabilirea ulterioară a răspunderii sale civile delictuale, generată de fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier, reprezintă o condiție, iar nu finalitatea ori singurul scop urmărit de părți în litigiile de tipul celor enumerate în sesizarea de recurs în interesul legii. Plata făcută de asigurător este o consecință a executării contractului de asigurare pe care l-a încheiat cu asiguratul său, cu precizarea că terțul beneficiar este o persoană necunoscută la momentul încheierii contractului, care se va individualiza la data producerii accidentului. Dacă nu ar exista contractul de asigurare, terțul nu ar putea invoca în favoarea sa acțiunea directă prevăzută de art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 (pentru contractele încheiate sub imperiul acestei legi) sau de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 (pentru contractele încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi, care a abrogat Legea nr. 136/1995)". Prin urmare, nu se poate reține că o calificare a prezentului litigiu ca făcând parte din materia asigurărilor ar contrazice cele statuate cu autoritate de lucru judecat de către curtea de apel, în sensul că nu se pune în discuție raportul de asigurare dintre societatea de asigurare și asiguratul său, ci exclusiv întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Aceasta, întrucât, o atare calificare determină tocmai verificarea îndeplinirii cerințelor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a celui care a produs accidentului, pentru a se stabili obligația de plată a pârâtei, societatea de asigurări la care acesta are încheiată poliția de asigurare. În plus, materia răspunderii civile delictuale cuprinde o plajă largă de litigii, în cadrul cărora cele din domeniul asigurărilor reprezintă o categorie distinct delimitată de lege. Ca atare, nu se poate aprecia că o calificare a prezentului litigiu ca făcând parte din materia asigurărilor ar reprezenta o încălcare a autorității de lucru judecat a celor statuate în soluționarea conflictului negativ de competență născut în cauză, care nu a avut în vedere materia asigurărilor în care litigiul se încadrează, ci s-a raportat la împrejurarea că în speță competența nu poate fi atrasă de calitatea de profesionist a uneia dintre părți. Astfel, având în vedere că prezentul recurs este îndreptat împotriva deciziei curții de apel pronunțate într-un litigiu de asigurări, inițiat după data de 21 decembrie 2018, Înalta Curte reține dispozițiile art. 483 alin. (2) Cod procedură, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1074/2018, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanței de fond, respectiv 7 februarie 2019, potrivit cărora "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului". Prin urmare, hotărârile judecătorești pronunțate în materia asigurărilor nu sunt supuse recursului, urmare a modificării legislative introduse prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018. Așadar, începând cu data intrării în vigoare a modificărilor aduse C. proc. civ. prin acest act normativ - 21 decembrie 2018 - în materiile prevăzută expres de alin. (2) al art. 483, inclusiv în litigiile din materia asigurărilor, calea de atac a recursului este suprimată, noile reguli de procedură aplicându-se doar cererilor de chemare în judecată introduse ulterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 310/2018, având în vedere că art. 24 și art. 25 C. proc. civ. statuează că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, în timp ce procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse legii sub care au fost inițiate. Față de dispozițiile legale mai sus evocate, se constată că pentru litigiile având ca obiect cereri în materia asigurărilor au fost instituite două grade de jurisdicție, respectiv fond și apel. Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs". Astfel, decizia civilă nr. 197A din data de 13 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin care a fost respins apelul îndreptat împotriva soluției instanței de fond într-un litigiu din materia asigurărilor, nu este supusă căii de atac a recursului, fiind definitivă, în sensul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Se mai reține că, în raport de dispozițiile art. 457 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora "Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege", menționarea în dispozitivul deciziei atacate a faptului că părțile au deschisă calea de atac a recursului nu are niciun efect asupra admisibilității căii de atac, neputându-se crea părților un drept nerecunoscut de lege. Legalitatea căilor de atac este prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. și presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare atât a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii, motiv pentru care apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale, în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. În concluzie, constatând că, în speță, hotărârea pronunțată în apel nu putea fi atacată cu recurs deoarece legiuitorul a suprimat expres această cale de atac în privința litigiilor izvorâte din contracte de asigurare, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 197/A din data de 13 octombrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,