ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1316/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 21.11.2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanții: A., B., reprezentată legal prin A. (mamă), C., D., E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâta K. S.A. și cu intervenientul forțat L., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- pentru A., soția victimei decedate - suma de 27.490 RON, cu titlu de daune materiale și suma de 800.000 RON, cu titlu de daune morale;

- pentru B., fiica victimei decedate - suma de 84.577,35 RON, cu titlu de daune materiale (prestație periodică) și suma de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale;

- pentru C., tatăl victimei decedate - suma de 900.000 RON, cu titlu de daune morale;

- pentru D., mama victimei decedate - suma de 900.000 RON, cu titlu de daune morale;

- pentru E., fratele victimei decedate - suma de 350.000 RON, cu titlu de daune morale;

- pentru F., sora victimei decedate - suma de 350.000 RON, cu titlu de daune morale;

- pentru G., sora victimei decedate - suma de 350.000 RON, cu titlu de daune morale;

- pentru H., sora victimei decedate - suma de 350.000 RON, cu titlu de daune morale;

- pentru I., sora victimei decedate - suma de 350.000 RON, cu titlu de daune morale:

- pentru J., fratele victimei decedate - suma de 350.000 RON, cu titlu de daune morale;

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1381, art. 1390 și urm. C. civ., Legea nr. 136/1995, Norma ASF nr. 23/2014.

Prin sentința civilă nr. 356 din 17.02.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de către Tribunalul București, secția a VI a civilă, s-au dispus următoarele: S-a admis în parte acțiunea privind pe reclamanții A., B., prin reprezentant legal A., C., D., E., F., G., H., I. și J., în contradictoriu cu pârâta K. S.A., și intervenientul L..

A fost obligată pârâta să plătească reclamantelor, A. și B., câte 80.000 RON cu titlu de daune morale. A obligat pârâta să plătească reclamanților, C. și D., câte 50.000 RON cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta să plătească reclamanților: N., F., G., H. I. și J., câte 7.000 RON cu titlu de daune morale.

S-au respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire, începând cu a 11-a zi de la data primirii hotărârii definitive.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, prin care au solicitat, în principal, schimbarea, în tot, a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată, iar în subsidiar, schimbarea, în parte, a hotărârii apelate, în sensul majorării cuantumului daunelor solicitate.

Prin decizia civilă nr. 2108 din 26 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că:

A obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 84.577,35 RON, cu titlu de daune materiale (prestație periodică).

A obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant penalități de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere la sumele acordate de către prima instanță cu titlu de daune materiale și morale, începând cu 16.05.2018 și până la data plății efective.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii, pârâta K. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare sub aspectul modului de soluționare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităților de întârziere, relativ la momentul de la care s-a dispus obligarea recurentei la plata penalităților de întârziere.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia atacată a fost dată cu greșita aplicare a normelor instituite prin dispozițiile art. 2213 C. civ., Legii nr. 136/1996 și Normei ASF nr. 23/2014 privind reglementarea asigurărilor obligatorii.

În concret, recurenta apreciază că instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale aplicabile speței, respectiv art. 37, art. 38 și art. 44 din Norma ASF nr. 23/2014 și s-a raportat greșit la dispozițiile art. 2210 alin. (1) C. civ., articolul aplicabil fiind art. 2213 C. civ.

Arată că instanța de apel s-ar fi aflat într-o eroare când a stabilit data de la care se aplică penalitățile de întârziere, neobservând că la dosar se afla înscrisul ce face dovada înaintării către reclamanți a ofertelor de despăgubire, la data de 16.05.2018.

Susține că despăgubirea pe care asigurătorul o poate acorda trebuie să fie stabilită în conformitate cu legislația specifică asigurărilor, în concordanță cu principiul "specialia generalibus derogant" instituit prin dispozițiile art. 2213 C. civ., în care se prevedere că, "asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale".

Textele evocate de instanța de apel, art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, este adevărat că reglementează situația despăgubirilor datorate de asigurător, dar în situația vizată de art. 54 din Legea nr. 136/1995, și anume aceea a stabilirii despăgubirii pe cale amiabilă.

Arată că, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 44 din Norma ASF nr. 23/2014, legiuitorul a instituit:

TEZA 1 - principiul consacrat este acela al stabilirii pe cale amiabila a despăgubirilor datorate, în baza înțelegerii implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul își îndeplinește obligațiile asumate prin modalitățile instituite de către norma de aplicarea a legii; are obligația să achite în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (art. 37 alin. (4) Norma ASF nr. 23/2014), iar în cazul neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite de comun acord trebuie să plătească penalități de întârziere în cuantum de 0,2% zi întârziere (art. 38 Norma 23/2014);

TEZA 2 - se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirilor se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asiguratorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauza dedusă judecații, despăgubirea reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea RCA, a fost stabilită în cadrul acestui proces, mai precis în cadrul judecării apelului, context în care consideră că penalitățile de întârziere nu pot fi aplicate decât de la data la care recurentei i-a fost comunicată hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma pe care este obligată să o achite.

Arată că numai de la momentul la care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamanților, aceasta se transformă în creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație căreia îi pot fi aplicate dispozițiile art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Prin urmare, la 16.05.2018, creanța nu era nici certă, nici lichidă și nici exigibilă pentru ca reclamanților să li se acorde penalități începând cu această dată.

Cuantumul daunelor, atât materiale, cât și morale, fiind stabilit în mod definitiv de către instanța de apel la data pronunțării deciziei recurate, rezultă că penalitățile de întârziere prevăzute în legea specială, care sunt prevăzute ca o sancțiune aplicabilă asigurătorului pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor fie asumate prin tranzacție, fie stabilite de instanță, încep să curgă de la data neexecutării culpabile, adică din a-11 zi de la comunicare, conform art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014.

În concluzie, arată că, atât timp cât părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă, incidentă în cauză devine cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit căreia obligația asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți la 02.02.2022 și intimatului-intervenient la 07.02.2022 .

Nu s-a formulat întâmpinare.

La 15 martie 2022, recurenta-pârâtă K. S.A. a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, având în vedere faptul că, prin sentința nr. 507/09.02.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București a dispus deschiderea procedurii insolvenței societății de K. S.A.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 8 noiembrie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a dispus comunicarea acestuia către părți, cu posibilitatea de a depune un punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă a formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 21 martie 2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a prorogat discutarea cererii de suspendare a judecății cauzei în temeiul dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, formulată de recurenta-pârâtă, stabilind termen de judecată în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La 23 mai 2023, intimații-reclamanți au depus concluzii scrise.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor de recurs invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-pârâtă critică soluția instanței de apel de obligare a sa la plata penalităților de întârziere începând cu data de 16.05.2018, apreciind că a fost dată cu greșita aplicare a normelor instituite prin dispozițiile art. 2213 C. civ., ale Legii nr. 136/1995 și ale Normei ASF nr. 23/2014.

Astfel, recurenta-pârâtă invocă faptul că, instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale aplicabile speței, respectiv art. 37, art. 38 și art. 44 din Norma ASF nr. 23/2014 și s-a raportat greșit la dispozițiile art. 2210 alin. (1) C. civ., articolul aplicabil fiind art. 2213 C. civ.

Criticile, subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în prezent abrogată, și Norma ASF nr. 23/2014 sunt incidente în speță în raport de data încheierii poliței de asigurare. Art. 43 din lege prevede că despăgubirea se stabilește și se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului, potrivit dispozițiilor art. 49, fără a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba ori prin hotărâre judecătorească. În conformitate cu art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil. Totodată, potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995, "Despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați".

În același sens, art. 44 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, în baza poliței RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul "Constatare amiabilă de accident" ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum și a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească.

Art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede următoarele:

"(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfășura investigații privind producerea accidentului, în termenul prevăzut la alin. (1), în condițiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice competente, aflate în curs de desfășurare. (4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească."

Sancțiunea pentru nerespectarea acestor obligații este prevăzută la art. 38 din același ordin sub forma penalizărilor de întârziere, astfel:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Din dispozițiile art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 decurg mai multe obligații ale asigurătorului, printre care și aceea de a răspunde cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat sau obligația de a notifica în scris, cu confirmare de primire, părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

În urma administrării probatoriului, pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, instanța de apel a reținut că asigurătorul nu și-a îndeplinit această obligație legală, respectiv nu a notificat în scris nici acordarea despăgubirilor și nici refuzul de a aproba în parte sau în totalitate despăgubirile solicitate, deși a primit cererea de despăgubire din partea reclamanților la 04.05.2018.

Singura condiție care atrage aplicarea penalizărilor de întârziere este aceea că asigurătorul este obligat să reacționeze în scris, în termenul legal de cel mult trei luni de la înaintarea cererilor de despăgubire, prin avizarea favorabilă sau nefavorabilă a pretențiilor, aspect reținut în mod expres și de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul deciziei nr. 86/2017, pct. 62, "În esență, se sancționează nesoluționarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum și neplata despăgubirilor în termenele definite de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât și atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri".

Cum recurenta-pârâtă nu a respectat condițiile impuse de dispozițiile art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, în mod judicios instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 38 din același act normativ, raportat la data la care dosarul de daună a fost complet, respectiv de la data înregistrării cererii de despăgubire de către reclamanți la asigurătorul-recurent.

Art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, invocat de către recurentă, nu este incident în cauză. Potrivit acestei prevederi, "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Aplicabilitatea celei de a doua teze a acestui text de lege intervine în cazul în care solicitantul se adresează în mod direct instanței de judecată, fără a notifica în prealabil asigurătorul, fapt care nu poate fi reținut în cauză, caz în care penalizările de întârziere se stabilesc în condițiile art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014. De asemenea, este incidentă această ipoteză și în situația în care, deși asiguratorul și-a îndeplinit obligațiile în cursul procedurii amiabile, părțile nu au ajuns la un acord.

Astfel, este știut faptul că daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației de către debitor. Prin dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecința prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din C. civ., constând în inexistența obligației creditorului de a face dovada existenței și întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 2213 din C. civ., potrivit cărora asigurările obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale, câtă vreme Norma ASF este un act normativ emis în executarea unei legi speciale, aceasta se bucură de forța juridică corespunzătoare, dispoziția cuprinsă în art. 38 având un caracter special derogatoriu de la regimul dobânzii legale.

Instanța supremă reține că, deși recurenta a invocat faptul că instanța de apel s-a raportat greșit la dispozițiile art. 2210 alin. (1) C. civ., aceasta nu a adus niciun argument în sprijinul criticii sale, cu atât mai mult cu cât posibilitatea completării normei speciale în materia asigurărilor cu dreptul comun, reprezentat de C. civ., este expres prevăzută în art. 69

1

din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului, iar împrejurarea că potrivit art. 2213 din C. civ., asigurările obligatorii sunt reglementate prin legi speciale, nu constituie, de principiu, un impediment pentru completarea cadrului legal în materia analizată cu dispozițiile dreptului comun.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă K. S.A., prin lichidator judiciar O.., împotriva deciziei civile nr. 2108 din 26 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă K. S.A., prin lichidator judiciar O.., împotriva deciziei civile nr. 2108 din 26 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2023.