ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 602/2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 26 iunie 2017, sub nr. x/2017, A., B., C., D., E. și F. i-au chemat în judecată pe pârâta G. S.A. și intervenientul forțat H., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciile suferite prin decesul lui I., astfel:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1381, art. 1390-1392 C. civ., art. 49-50 și art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, art. 24 și art. 26 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Prin sentința civilă nr. 4878 din 19 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâta G. S.A. la plata următoarelor sume: 500.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamanta A.; 4.313,97 RON, cu titlu de daune materiale și 250.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamantul B.; 250.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamantul C.; 150.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamantul D.; sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamanta E.; 206,92 RON, cu titlu de daune materiale și 350.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamantul F..

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate reclamanților A., B., D. și F. și respingerea ca nefondată a acțiunii formulate de reclamanții C. și E., iar, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale acordate acestora din urmă.

Prin decizia civilă nr. 1441 din 19 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă G. S.A. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata următoarelor sume, cu titlu de daune morale: 150.000 RON către reclamanta A.; 25.000 RON către reclamantul B.; 10.000 RON către reclamantul C.; 25.000 RON către reclamantul D.; 5.000 RON către reclamanta E. și 50.000 RON către reclamantul F.; a păstrat dispozițiile sentinței atacate cu privire la cuantumul daunelor materiale.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au relatat istoricul litigiului, după care au susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de casare, autorii căii de atac au susținut, în sinteză, că din motivarea hotărârii atacate nu transpare raționamentul pentru care daunele morale acordate de prima instanță au fost diminuate în apel.

După evocarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel trebuia să realizeze o examinare proprie a pricinii, fiind obligată să facă o apreciere proprie a probelor administrate în fața primei instanțe.

Astfel, autorii recursului au subliniat că instanța de apel nu a evaluat situația părților ori situația de fapt dedusă judecății, nefăcând nicio referire la probele administrate în cauză.

În continuare, aceleași părți au arătat că instanța de apel nu a analizat argumentele invocate de părți și nici probele administrate în cauză.

Autorii recursului au mai susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 476 C. proc. civ., întrucât nu a expus considerentele pentru care a înlăturat cererile și susținerile părților.

Aceleași părți au învederat că instanța de apel nu a evaluat pentru fiecare reclamant în parte prejudiciile suferite de aceștia, limitându-se la a aprecia că despăgubirile acordate de prima instanță se impun a fi reduse.

Astfel, recurenții-reclamanți au subliniat că instanța de apel nu a expus motivele pentru care daunele morale acordate mamei victimei decedate nu ar respecta în niciun fel rațiunea legii.

Aceleași părți au învederat că instanța de apel nu făcut nicio referire la motivele pentru care a apreciat că se impune reducerea daunelor morale acordate bunicului matern, bunicii paterne și fratelui vitreg a victimei decedate.

Totodată, recurenții-reclamanți au susținut că și în privința lui F. instanța de apel nu a analizat situația acestuia dintr-o perspectivă proprie, prin raportare la probele administrate în cauză.

În acest sens, au arătat că instanța de apel s-a rezumat la a aprecia că suma de 50.000 RON este una potrivită, în contextul speței, prin raportare la durerea fizică și psihică cauzată acestei părți.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în sinteză, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În concret, au arătat că acest text de lege instituie obligativitatea acordării daunelor morale, în caz de deces și vătămări corporale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În continuare, aceleași părți au menționat că instanța de apel nu a ținut seama, sub nicio formă, de jurisprudența similară din România când a diminuat despăgubirile acordate de prima instanță.

Autorii recursului au mai învederat că despăgubirile trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu prejudiciul suferit, în sensul asigurării unei juste compensații pentru suferințele cauzate.

În final, recurenții-reclamanți au conchis că reducerea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor legale și a principiilor anterior evocate.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 11 decembrie 2018, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 24 septembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2020, Înalta Curte a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, pe care l-a admis în principiu.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Autorii recursului susțin, în esență, că hotărârea nu respectă exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a evaluat pentru fiecare reclamant în parte prejudiciile suferite de aceștia, limitându-se la a aprecia că despăgubirile acordate de prima instanță se impun a fi reduse.

Criticile anterior evocate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că instanța de apel a dispus reducerea daunelor morale acordate de prima instanță, fără însă a examina situația concretă a fiecărui reclamant în parte.

Astfel, instanța de apel s-a rezumat la a reține că sumele acordate de prima instanță cu titlu de daune morale nu respectă anumite criterii, după care a apreciat că aspectele observate corect de prima instanță țin de necesitatea diferențierii sumelor acordate între mamă și tată (regretele tatălui pornesc dintr-o alegere/culpă personală, iar nu direct din accident, întrucât nu accidentul l-a lipsit în cei 18 ani anteriori acestuia de posibilitatea de a avea relații mai strânse cu fiul său), precum și între bunicul matern, cu care victima efectiv conviețuise și bunica paternă cu care avea o relație cel mult sporadică.

Or, aceste aprecieri au caracter general, nefiind apte de a explica și nici fundamenta soluția de reducere a daunelor morale acordate de prima instanță.

De asemenea, au caracter general și aprecierile făcute cu privire la situația reclamantului F., instanța de apel neindicând probele la care s-a raportat pentru evaluarea prejudiciului suferit de această parte.

De altfel, instanța de apel nu a indicat probele pe care le-a avut în vedere nici cu privire la evaluarea prejudiciilor suferite de ceilalți reclamanți.

Or, neexaminarea situației concrete a fiecărui reclamant în parte, dublată de neindicarea probelor la care s-a raportat instanța de apel, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În acest context, instanța supremă reține că hotărârea recurată nu respectă exigențele motivării impune de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ.

Nefiind cercetată în apel situația de fapt a fiecărui reclamant în parte, nu poate fi examinată legalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E. și F. împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E. și F. împotriva deciziei civile nr. 1441 din 19 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2020.