ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 151/2020

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 26 aprilie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâta E., prin corespondent F. S.R.L. și intervenientul forțat G., au solicitat instanței să dispună: obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul încercat prin decesul lui H., astfel: pentru A., tatăl victimei decedate - suma de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale; pentru B., mama victimei decedate - suma de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale și suma de 10.841,54 RON, cu titlu de daune materiale; pentru C., fratele victimei decedate - suma de 500.000 RON, cu titlu de daune morale; obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul încercat de vătămatul reclamant D., și anume suma de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale și suma de 5.839,44 RON, cu titlu de daune materiale.

Prin sentința civilă nr. 1972 din 23 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâta E., prin corespondent F. S.R.L. și intervenientul forțat G. și a obligat pârâta la plata următoarelor sume: către reclamanții A. și B. suma de 10.000 Euro pentru fiecare, cu titlu de daune morale și suma de 10.841,54 RON cu titlu de daune materiale; către reclamantul C. suma de 5.000 Euro cu titlu de daune morale; către reclamantul D. suma de 75.000 Euro cu titlu de daune morale și suma de 5.839,44 RON cu titlu de daune materiale.

Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanții A., B., C., D. și pârâta Societatea E., prin mandatar F. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 2110 din 29 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Societatea E. împotriva sentinței civile nr. 1972 din 23 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamanților, astfel: pentru A. și B. la suma de 7.500 euro, pentru C. la suma de 4.000 euro, pentru D. la 56.250 euro. A fost respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B., C., D. împotriva aceleiași sentințe.

Instanța de apel a reținut culpa concurentă a victimelor, având în vedere că la data producerii accidentului, atât conducătorul auto cât și victimele au consumat băuturi alcoolice.

În ceea ce privește aplicarea Directivei nr. 103/CE/2009 privind asigurarea de răspundere civila auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, invocată de către pârâtă pentru reținerea culpei exclusive, având în vedere că și victimele se aflau sub influența băuturilor alcoolice, raportat și la vârsta acestora la momentul producerii accidentului, Curtea nu a putut face aplicarea clauzei de răspundere a asigurătorului, în condițiile în care, raportat la întreg materialul probator administrat, nu s-a putut aprecia în mod obiectiv asupra faptului că victimele au fost în măsură să evalueze gradul de intoxicare al șoferului.

Raportat la reținerea unei culpe în producerea consecințelor accidentului prin nepurtarea centurii de siguranță, fiind de notorietate riscul și consecințele la care o persoană se supune în această situație, Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi reținută decât în persoana victimei H. având în vedere concluziile actelor de urmărire penale efectuate în dosarul nr. x/2014 care atestă faptul că victima a fost proiectată în afara autoturismului, împrejurare care nu s-ar fi putut produce raportat la dinamica accidentului în ipoteza în care victima ar fi purtat centura de siguranță. În ceea ce privește comportamentul reclamantului D., Curtea a constatat că, nici în faza de urmărire penală, dar nici în fața instanței de fond sau de apel nu s-au administrat probe pe acest aspect, motiv pentru care, cu aplicarea art. 249 C. proc. civ., a respins apărarea asigurătorului pe acest aspect.

În ceea ce privește efectele sentinței penale 784/30.10.2015 în cauza dedusă judecății, Curtea a constatat că aceasta se bucură de putere de lucru judecat cu privire la săvârșirea faptei penale și a vinovăției inculpatului G.. Față de victimele H. și D., întrucât nu împotriva acestora s-a început urmărirea penală sau dispus vreo soluție în cauza penală, mențiunile cuprinse în hotărâre au forța probatorie a unui înscris autentic, motiv pentru care Curtea a înlăturat considerentele sentinței civile 1972/23.05.2017 sub acest aspect.

În consecință, în opinia instanței de apel, contrar celor reținute de prima instanță, la producerea accidentului din 01.12.2013 a reținut culpa victimei H. într-un cuantum de 50% (25% pentru reprezentarea faptului că G. se afla sub influența băuturilor alcoolice și 25% pentru nepurtarea centurii de siguranță) și a reclamantului D. în cuantum de 25%, pentru reprezentarea faptului că G. se afla sub influența băuturilor alcoolice, astfel că apelul formulat de pârâta E. a fost găsit fondat în această privință.

Raportat la aceste concluzii, făcând și aplicarea deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație si Justiție (pronunțata de completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in interpretarea dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ.), Curtea a aplicat procentul de culpă reținut în persoana victimelor la momentul stabilirii despăgubirilor.

Împotriva deciziei civile nr. 2110 din 29 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanții A., B., C., D. și pârâta Societatea E. au declarat recurs.

Recursul reclamanților A., B., C., D.

Recurenții-reclamanții au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și au solicitat admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii atacate.

Recurenții critică decizia atacată susținând ca a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 27 și 28 din Ordinul nr. 14/2011 emis de către CSA și a dispozițiilor cuprinse în Directiva Europeană 103/CE/2009 (art. 12, art. 13 precum și pct. 23 din preambulul Directivei).

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au înțeles să critice hotărârea instanței de fond cât și a instanței de apel față de modalitatea de soluționare a pretențiilor formulate cu titlu de daune morale ca urmare a decesului victimei H., precum și ca urmare a vătămării corporale a victimei D.. Se precizează faptul că victima directă a acestui accident și implicit victimele indirecte sunt terțe persoane în raport de asigurarea de răspundere civilă, astfel că este incident în cauză art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Curtea de Apel București, prin decizia dată, a dispus respingerea apelului formulat de către reclamanți și reținerea în sarcina acestora, conform tezei asumării riscului, un grad de culpă în producerea accidentului. Astfel, prin decizia criticată se reține, în baza dispozițiilor art. 1371 din C. civ., o culpă concurentă a victimelor - motiv de diminuare a cuantumului daunelor acordate în vederea reparării prejudiciului nepatrimonial suferit, însă contrar opiniei instanței de apel, în cauza dedusă judecății nu există o culpă comună a persoanelor prejudiciate, prin decizia penală nr. 412/A fiind stabilită fără urmă de dubiu, vinovăția exclusivă a șoferului care a cauzat prejudiciul.

Potrivit art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., autoritatea hotărârii penale nu se manifestă asupra civilului în mod absolut și în toate cazurile, ci există o întreită limitare și aceasta privește: existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia, aspecte care nu vor mai putea fi puse în discuție pe calea unui proces civil. Sub aceste aspecte se consideră că, greșit instanța de apel a înlăturat reținerea autorității de lucru judecat a hotărârii penale.

Cu privire la reținerea unui grad de culpă în sarcina victimelor motivat de faptul că au cunoscut starea de ebrietate a șoferului, recurenții susțin că legea nu prevede în situația dată excluderea sau diminuarea daunelor pentru victimele care s-au urcat în mașină cu un șofer aflat sub influența băuturilor alcoolice iar legea, doctrina și practica nu admit faptul că victima este prezumată a fi acceptat riscul de a muri sau de a rămâne cu sechele pentru toată viața.

Interdicția statuată în dispozițiile art. 1355 alin. (3) C. civ. se corelează cu dispozițiile legii fundamentale și cu prevederile C. civ. în materia drepturilor inerente persoanei fizice. Articolul 64 și art. 66 din C. civ. stabilesc faptul că nu se poate aduce atingere integrității ființei umane decât în condițiile strict, expres și limitativ prevăzute de lege.

Cu privire la acest aspect se arată că nu există text de lege care să confirme susținerea că ar exista un consimțământ al victimelor, care ar duce automat la exonerarea asigurătorului de la plata despăgubirilor ca urmare a prejudiciului produs prin fapta asiguratului sau.

Din interpretarea textului normativ menționat, se deduce foarte clar că teoria acceptării riscurilor nu își poate produce efecte în situațiile în care prejudiciul cauzat victimei a fost rezultatul unei conduite culpabile a autorului său, respectiv a fost săvârșit cu intenție ori ca urmare a unei culpe grave, ci doar în situațiile în care acesta a fost urmarea neglijenței sau imprudenței autorului său. De asemenea, tot din cuprinsul acestor texte de lege rezultă că această clauză exoneratoare de răspundere își va produce efecte numai în acele situații în care natura prejudiciului este una patrimonială, iar nu una personală.

Față de cele invocate, reiese că în materie delictuală nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ale victimei decât în situațiile limitativ prevăzute de lege.

Directiva Europeană 103/CE/2009 prevede faptul că excluderea pasagerilor de la acordarea daunelor pe motiv că s-ar fi urcat într-o mașină cu un șofer aflat sub influența băuturilor alcoolice este nelegală. În art. 12 alin. (1) se arată că asigurarea acoperă răspunderea ce rezultă că urmare a utilizării unui vehicul pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto.

În acest context, recurenții susțin că nicio reglementare legală, nicio dispoziție legală în materie nu exclude posibilitatea ca reclamanții să fie dezdăunați prin efectul Legii nr. 136/1996, în calitatea lor de persoane prejudiciate.

În ceea ce privește reținerea unui culpe cu privire la nepurtarea centurii de siguranță de către victima decedată, aceasta este nefondată și nelegală deoarece culpa acesteia se putea reține doar dacă se făcea dovada efectivă a unei legături de cauzalitate între deces și nefolosirea centurii. Astfel, nu se poate reține o culpă concurentă a victimei raportat la faptul că aceasta purta sau nu centura de siguranță la momentul impactului. Simpla omisiune de a nu purta centura de siguranță nu este suficientă în construirea unei apărări privitoare la gravitatea și natura consecințelor unui eveniment rutier. Culpa ce revine conducătorului autovehiculului de a conduce cu viteză mare pe un carosabil umed precum și conduita indisciplinată adoptată în trafic de acesta sunt principalele cauze ce au dus la producerea accidentului și, în consecință la rezultatul vătămător înregistrat de părți.

Vinovat exclusiv pentru producerea accidentului este conducătorul autoturismului, legătura de cauzalitate între fapta acestuia și consecințele evenimentului rutier fiind fără dubiu, în lipsa faptei săvârșite de către șofer nu ar fi existat decesul victimei. Doar conduita indisciplinată a acestuia în trafic a fost de natură să conducă la producerea rezultatului realmente vătămător, în mod explicit la producerea riscului asigurat și, în subsidiar, la decesul și vătămarea pasagerilor.

Nu reiese din probe faptul că leziunile au fost produse ca urmare a expulzării din mașină (conform susținerilor asigurătorului și preluate de instanța de apel), ci ele au fost produse ca urmare a impactului pe care mașina l-a avut cu stâlpul de pe marginea drumului, impactul fiind atât de devastator încât mașina a fost ruptă efectiv în două.

Având în vedere cele expuse, recurenții consideră că nu se poate reține în sarcina celor doi pasageri un grad de culpă concurent în producerea accidentului, respectiv în producerea consecințelor vătămătoare și solicită instanței de control judiciar să aibă în vedere că din tot materialul probator în cauză, rezultă că acțiunea intervenientului reprezintă o condiție sine qua non, având o contribuție esențială, fiind cauza principală ce a generat rezultatul și fără de care acesta nu s-ar fi produs.

Recursul pârâtei Societatea E.

Prin memoriul de recurs, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nelegalitatea deciziei atacate este motivată de împrejurarea că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit atât dispozițiile art. 1371 C. civ., cât și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și dispozițiile art. 28 din Norma CSA nr. 14/2011, precum și dispozițiile par. 23 din Directiva nr. 103/CE/2009.

În opinia recurentei, hotărârea recurată este nelegală, deoarece în mod eronat instanța de apel, admițând apelul, a schimbat numai în parte sentința apelată, deși raportat la dispozițiile legale incidente în prezenta cauză, aceasta ar fi trebuit să aibă în vedere existența consimțământului expres al victimelor la săvârșirea faptei care a dus la producerea prejudiciului, devreme ce chiar instanța de apel a reținut că acestea consumaseră anterior împreună cu conducătorul auto cantități mari de alcool, iar ulterior au acceptat să se deplaseze într-un autoturism condus de către o persoană aflată în stare avansată de ebrietate, asumându-și astfel riscul producerii prejudiciului.

În acest sens, recurenta consideră că în prezenta cauză se află în ipoteza în care victimele puteau să evite în tot cauzarea prejudiciului dacă nu acceptau să se deplaseze într-un vehicul condus de către o persoană aflată în stare avansată de ebrietate, asumându-și astfel riscul producerii faptei cauzatoare a prejudiciului, instanța de apel făcând o greșită aplicare a acestei teze.

Mai mult, argumentul pentru care instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile menționate este acela că victimele nu puteau aprecia gradul de intoxicare al conducătorului auto datorită faptului că ele însele se aflau sub influența băuturilor alcoolice, deci invocând în sprijinul victimelor propria lor culpă cu încălcarea unuia din principiile fundamentale ale dreptului civil potrivit căruia nemo auditur propriam turpitudinem alleqans.

Astfel, recurenta înțelege să critice pentru nelegalitate decizia pronunțată, deoarece, contrar celor reținute prin considerentele hotărârii recurate, din interpretarea corectă a dispozițiilor legale susmenționate rezultă în mod clar și neechivoc că asigurătorul nu acordă despăgubiri în cazul în care persoana prejudiciată/victima și-a dat consimțământul la săvârșirea faptei ilicite, acceptând posibilitatea producerii prejudiciului, aceste dispoziții legale reprezentând cazuri particulare ale regulii din materia răspunderii civile delictuale, potrivit cu care fapta victimei însăși înlătură răspunderea civilă a autorului faptei.

Așa cum s-a precizat și prin motivele de apel, ca urmare a asumării în integralitate de către victime a riscului producerii unui accident (rezultat pe care toate cele patru victime trebuiau și puteau să îl prevadă), în mod evident răspunderea civilă delictuală pentru consecințele grave ale evenimentului rutier față de propria persoana aparține chiar victimelor.

În sensul celor menționate, faptul că victimele nu au consimțit la producerea leziunilor care au dus la decesul, respectiv la vătămarea acestora, nu are relevanță deoarece, consimțământul victimei nu trebuie să privească producerea prejudiciului, ci săvârșirea faptei ilicite (în cazul de față conducerea unui vehicul - în care victimele au acceptat să urce - pe drumurile publice într-o stare avansată de ebrietate, faptă care constituie un pericol social major, acesta fiind și motivul pentru care această faptă este prevăzută și sancționată de legiuitor ca infracțiune) care era de natură a produce prejudiciul și, din păcate l-a și produs.

De asemenea, recurenta apreciază că intimații-reclamanți nu sunt îndreptățiți la despăgubiri și în raport de dispozițiile par. 23 din Directiva nr. 103/CE/2009 deoarece aceste dispoziții instituie doar o prezumție relativă, potrivit cu care pasagerul nu este în mod obișnuit în măsură să evalueze gradul de intoxicare a șoferului, motiv pentru care acesta nu poate fi exclus de plano de la beneficiul asigurării.

În acest context, recurenta consideră că hotărârea atacată este nelegală, deoarece din interpretarea per a contrario a acestui text rezultă că în situația în care se dovedește că pasagerii au putut să evalueze gradul de intoxicare a șoferului, iar în situația în care se dovedește (speța de față) că pasagerii au consumat împreună cu șoferul mari cantități de alcool, atât aceștia, cât și șoferul, având o alcoolemie foarte mare, este evident că pentru aceștia nu mai poate opera prezumția că nu au știut că șoferul a consumat alcool și nu au putut evalua gradul de intoxicație alcoolică al acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părți, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 24 octombrie 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului și a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilindu-se termen la 23 ianuarie 2020, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursurile sunt nefondate și vor fi respinse pentru considerentele ce urmează:

Litigiul are ca obiect acțiune în răspundere delictuală întemeiată pe art. 49 din Legea nr. 136/1995 conform căruia asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule.

Recurenții-reclamanți critică decizia atacată susținând că, în mod greșit, s-a reținut o culpă concurentă a victimelor accidentului rutier, deși culpa îi aparține exclusiv șoferului, aceasta fiind stabilită prin decizia penală nr. 412/A, care se bucură de autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, conform art. 22 alin. (1) C. proc. pen.

Critica nu este fondată.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a deciziei penale în cadrul unui dosar civil având ca obiect răspundere civilă delictuală sunt relevante în speță dispozițiile art. 1365 din C. civ., care, stabilind efectele hotărârii penale în privința răspunderii pentru fapta proprie, prevăd că instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Prin decizia penală anterior amintită, instanța a analizat doar vinovăția penală a inculpatului reținând în sarcina acestuia existența infracțiunilor săvârșite, prin urmare decizia are autoritate de lucru judecat doar cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o însă nu și cu privire la gradul de culpă al acesteia sau cu privire la existența unei culpe concurente a victimelor, aceste aspecte intrând în competența de evaluare a instanței civile.

Așadar, în cazul litigiului civil sunt analizate elementele răspunderii civile delictuale și sunt administrate probe pentru dovedirea existenței prejudiciului și a vinovăției autorului faptei ilicite, din perspectiva legii civile, fără ca acest lucru să încalce autoritatea de lucru judecat a deciziei penale.

Potrivit dispozițiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ. în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Această normă legală face posibilă diminuarea obligației autorului faptei ilicite, atunci când acesta apreciază că și victima a contribuit, cu intenție sau din culpă, la cauzarea sau la mărirea prejudiciului. Autorul faptului prejudiciabil va putea fi obligat la dezdăunare numai în raport cu "contribuția" sa la producerea prejudiciului, pentru restul de daună fiind răspunzătoare victima, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii sale concurențiale.

Din interpretarea prevederii legale redate reiese că legiuitorul român a stabilit drept condiție pentru reținerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârșirea de către aceasta a faptei cu o anumită formă a vinovăției, intenție sau culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Aceste aspecte au fost avute în vedere și la pronunțarea Deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curți, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, prin care s-a decis că dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

Motivând soluția reținută în dispozitivul deciziei, Înalta Curte a statuat în considerente că:

"Dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiția ca victima sa săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia; (...) sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din C. civ., și nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. (...)

Așadar, dacă există o vinovăție comună a autorului infracțiunii și a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporțională cu ponderea contribuției sale la producerea prejudiciului."

Hotărârea instanței supreme respectă principiul de drept potrivit căruia răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă, această formă de răspundere fiind mult mai largă decât răspunderea penală, existând o distincție clară între cele două laturi ale cauzei.

Aplicând aceste reguli în privința determinării culpei fiecărui participant, instanța de apel a făcut distincție între culpa conducătorului auto în producerea efectivă a accidentului care a avut drept consecință atragerea răspunderii penale a acestuia și culpa în producerea consecințelor grave ale accidentului, respectiv deces și vătămare corporală, ce aparține victimelor care și-au asumat și acceptat riscul producerii acestor consecințe atunci când au acceptat să se urce într-un autovehicul condus de o persoană aflată în stare de ebrietate, dând dovadă de lipsa de diligență cu privire la viața și siguranța personală.

În aplicarea art. 1371 alin. (1) C. civ., instanța de apel a analizat în mod judicios vinovăția conducătorului auto și a victimelor accidentului rutier reținând și culpa concurentă a victimelor în producerea consecințelor accidentului deoarece din probele administrate în dosarul penal a rezultat că victimele au dat dovadă de iresponsabilitate prin faptul că au acceptat să se urce într-un vehicul condus de o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice și fără a respecta obligația legală de a purta centura de siguranță, conform art. 35 alin. (1) din Oug. nr. 195/2002, care ar fi fost de natură să limiteze consecințele accidentului.

Astfel, în raport de circumstanțele factuale statuate prin decizia pronunțată în dosarul penal și de probele administrate, atât în fața instanței penale dar și civile, instanța de apel a efectuat o corectă determinare a nivelului despăgubirilor cuvenite recurenților-reclamanți, având la bază gradul de culpă reținut.

Contrar susținerilor recurenților art. 1371 alin. (1) este temeiul legal în stabilirea culpei concurente a victimelor și este incident și în situația consecințelor produse în urma accidentelor de circulație, acest text de lege constituind dreptul comun aplicabil ori de câte ori nu există dispoziții speciale.

Art. 1355 alin. (3) C. civ., invocat de recurenții-reclamanți în susținerea teoriei că nu există text de lege care să confirme susținerea că ar exista un consimțământ al victimelor care ar duce automat la exonerarea asigurătorului de la plata despăgubirilor ca urmare a prejudiciului produs prin fapta asiguratului său, prevede că răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii.

În cauza de față textul de lege care poate diminua răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății este art. 1371 alin. (1) C. civ. astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți, ca atare nici această critică nu este fondată.

Este nefondată și critica prin care recurenții susțin faptul că Directiva Europeană 103/CE/2009 par. 23 a fost greșit aplicată în cauză deoarece pasagerii nu pot fi excluși de la acordarea despăgubirilor în nicio situație.

Înalta Curte reține că par. 23 din Directiva menționată are în vedere interzicerea excluderii de plano a pasagerilor de la beneficiul acordării despăgubirilor în caz de accident iar nu acordarea despăgubirilor în orice condiții, cum susțin recurenții.

Prevederile art. 1371 alin. (1) C. civ. și ale art. 28 din Ordinul nr. 14/2011 nu sunt în contradicție cu par. 23 din Directiva Europeană 103/CE/2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, a Parlamentului European, întrucât prin legislația internă nu s-au exclus de la asigurare pasagerii pentru considerentul că au știut că șoferul vehiculului era sub influența alcoolului, ci s-a avut în vedere doar gradul în care culpa acestora concură cu culpa autorului prejudiciului.

Cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 27 și 28 din Ordinul nr. 14/2011 emis de către CSA Înalta Curte reține că recurenții nu au formulat critici concrete prin memoriul de recurs, aceste dispoziții fiind indicate în mod formal.

Prin memoriul de recurs recurenta-pârâtă critică în esență aceleași aspecte ca și recurenții-reclamanți dar dintr-o perspectivă opusă astfel că Înalta Curte va avea în vedere, în analiza recursului acesteia, doar criticile la care nu s-a răspuns deja.

Recurenta-pârâtă susține că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere existența consimțământului expres al victimelor la săvârșirea faptei care a dus la producerea prejudiciului, devreme ce s-a reținut că acestea consumaseră anterior împreună cu conducătorul auto cantități mari de alcool, iar ulterior au acceptat să se deplaseze într-un autoturism condus de către o persoană aflată în stare avansată de ebrietate, asumându-și astfel riscul producerii prejudiciului, ca atare ipoteza care trebuia reținută e aceea în care victimele puteau să evite în tot cauzarea prejudiciului.

Critica este nefondată. Consimțământul reprezintă manifestarea de voință a unei persoane în vederea încheierii ori săvârșirii unui act juridic. Pentru a produce efecte, consimțământul trebuie să fie conștient și liber, neviciat. Manifestarea expresă a consimțământului presupune exprimarea acestuia în mod direct ceea ce exclude posibilitatea de a fi dedus prin intermediul prezumțiilor.

În speță, din probele administrate nu rezultă că victimele și-au exprimat expres consimțământul cu privire la săvârșirea faptei ilicite dimpotrivă exprimarea consimțământul acestora a fost atenuată serios de starea de ebrietate în care s-au aflat la momentul când au urcat în vehicul, acestea neputând aprecia gradul de intoxicare al conducătorului auto, cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța nu a invocat în sprijinul victimelor propria lor culpă, stabilirea gradului culpei fiecărui participant la producerea cazului asigurat făcându-se pe baza probelor administrate atât în fața instanței penale cât și în fața instanței civile.

Sunt nefondate și susținerile prin care recurenta înțelege să critice pentru nelegalitate decizia pronunțată, deoarece, din interpretarea corectă a dispozițiilor legale rezultă în mod clar și neechivoc că asigurătorul nu acordă despăgubiri în cazul în care persoana prejudiciată/victima și-a dat consimțământul la săvârșirea faptei ilicite, deoarece astfel cum s-a arătat, din situația de fapt reținută, nu rezultă existența consimțământului victimelor.

Recurenta-pârâtă apreciază că intimații-reclamanți nu sunt îndreptățiți la despăgubiri și în raport de dispozițiile par. 23 din Directiva nr. 103/CE/2009 deoarece din interpretarea per a contrario a acestui text rezultă că în situația în care se dovedește că pasagerii au putut să evalueze gradul de intoxicare a șoferului, iar în situația în care se dovedește (speța de față) că pasagerii au consumat împreună cu șoferul mari cantități de alcool, atât aceștia, cât și șoferul, având o alcoolemie foarte mare, este evident că pentru aceștia nu mai poate opera prezumția că nu au știut că șoferul a consumat alcool și nu au putut evalua gradul de intoxicație alcoolică al acestuia.

Chestiunea posibilității evaluării de către pasageri a gradului de intoxicare a șoferului este una de apreciere a instanței de fond și se bazează pe întregul material probator administrat, ca atare ea nu poate fi analizată sub aspectul legalității de către instanța de recurs.

Fata de considerente reținute, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., B., C. și D. și de recurenta-pârâtă SOCIETATEA E. împotriva deciziei civile nr. 2110 din 29 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient G..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., B., C. și D. și de recurenta-pârâtă SOCIETATEA E. împotriva deciziei civile nr. 2110 din 29 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient G..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2020.