ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1343/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 28 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. au chemat în judecată pe pârâta ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. și pe intervenientul forțat M., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 49-50 și art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 24 alin. (2) lit. b) și art. 26 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 1386-1387 și art. 1391 alin. (1)-(2) C. civ.

Prin sentința civilă nr. 546/2018 din 28 februarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., în contradictoriu cu pârâta ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. și intervenientul forțat M.; a obligat-o pe pârâtă la plata următoarelor despăgubiri: către reclamantul A. suma de 34.075,05 RON, reprezentând daune materiale și suma de 100.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta B. suma de 100.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamantul C. suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta D. suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta E. suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamantul F. suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta G. suma de 10.122,75 RON, reprezentând daune materiale și suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta H. suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta I. suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale; către reclamanta J. suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale și către reclamanta K. suma de 120.000 RON, reprezentând daune morale.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamanții A., B., C., I., J. și K., cât și pârâta ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A.

Prin decizia civilă nr. 125 din 21 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții-reclamanți A., B., C., I., J. și K. și de apelanta-pârâtă ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. împotriva sentinței primei instanțe.

La 22 martie 2019, reclamanții A., B. și C. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în parte a deciziei atacate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale acordate.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au relatat istoricul litigiului, după care au susținut, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1371 C. civ.

În concret, autorii recursului au arătat că prima instanță a reținut asumarea riscului de către victimă prin simplul fapt că aceasta s-a aflat sub influența băuturilor alcoolice, motiv pentru care a diminuat daunele morale solicitate. Or, acest considerent vine în contradicție cu dispozițiile art. 1371 și art. 1380 C. civ., precum și cu decizia nr. 12/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acest context, recurenții-reclamanți au învederat că nu există nicio probă care să dovedească că victima s-a aflat sub influența băuturilor alcoolice și că aceasta ar fi cauzat accidentul.

După prezentarea în detaliu a suferințelor resimțite în urma deceselor victimelor, recurenții-reclamanți au conchis că instanța de apel nu a evaluat în mod just și echitabil prejudiciul suferit de aceste părți.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 30 aprilie 2019, pârâta ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

La 25 martie 2019, împotriva aceleiași decizii, pârâta ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a relatat istoricul litigiului, după care a susținut că decizia a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la necesitatea adaptării daunelor în funcție de culpa concurentă a victimei.

În concret, autoarea recursului a evocat dispozițiile art. 1371 alin. (1)-(2) C. civ. și art. 28 alin. (1)-(2) din Ordinul C.S.A nr. 14/2011, după care a învederat că instanța de apel trebuia să aibă în vedere culpa concurentă a victimei N. cu ocazia stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate familiei sale. Or, instanța de apel nu s-a raportat la culpa concurentă a victimei, menționând doar că aceasta nu poate fi reținută în cauză.

După evocarea împrejurărilor în care s-a produs accidentul rutier, recurenta-pârâtă a învederat că instanța civilă nu era ținută de ordonanța de clasare, prin care s-a reținut nevinovăția șoferilor implicați în accidentul rutier, conform art. 1365 C. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă a subliniat că, din perspectiva dispozițiilor art. 1371 C. civ. și art. 28 din Ordinul C.S.A nr. 14/2011, instanța de apel nu a valorificat în plan civil fapta ilicită a victimei N. care, circulând în mod ilegal sub influența alcoolului, nu a putut controla autovehiculul și a contribuit la producerea accidentului.

În plus, aceeași parte a învederat că instanța avea obligația să analizeze cauza dedusă judecății prin prisma regulilor răspunderii civile delictuale, care impun și verificarea condiției legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel nu a analizat fiecare element al lanțului cauzal care a dus la producerea accidentului și nu a stabilit în mod concret ce anume a contribuit la nașterea prejudiciului. Astfel, din moment ce mai mulți factori au condus la nașterea prejudiciului, instanța de apel trebuia să dea eficiență fiecărui factor și să stabilească contribuția acestora la producerea sa.

Totodată, autoarea recursului a învederat că, și în situația în care nu s-ar reține că victima N. a cauzat accidentul, conduita sa nu putea rămâne fără efecte în planul stabilirii despăgubirilor pretinse de reclamanții rude ale victimei, întrucât a existat o culpă concurentă a victimei.

Recurenta-pârâtă a susținut că despăgubirile se acordă în funcție de criteriile prevăzute de art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011. În acest sens, a arătat că, deși a invocat în cauză hotărâri judecătorești pronunțate în cauze similare, instanța de apel nu ținut cont de aceste hotărâri cu ocazia stabilirii cuantumului daunelor morale.

Subsecvent acestui aspect, autoarea recursului a învederat că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, însă criteriile care stau la baza stabilirii cuantumului acestui tip de daune sunt obiective și pot forma obiectul controlului judiciar din recurs.

După evocarea considerentelor unor decizii pronunțate în cauze similare, recurenta-pârâtă a subliniat că se impune cenzurarea daunelor morale acordate, prin raportare la jurisprudența națională și la principiul echității.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că decizia recurată este nemotivată.

În concret, autoarea căii de atac a subliniat că instanța de apel nu a indicat probele care au condus la pronunțarea soluției recurate și nici nu a expus motivele pentru care a înlăturat criticile din cererea de apel referitoare la culpa concurentă a victimei și refuzul primei instanțe de a administra proba cu expertiză.

După expunerea unor considerații teoretice cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești, recurenta-pârâtă a conchis că instanța de apel a înlăturat criteriul jurisprudențial în cuantificarea daunelor morale, în funcție de culpa concurentă a victimei, fără să arate motivele care au stat la baza soluției sale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 16 mai 2019, recurenții-reclamanți și intimații-reclamanți au depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 ianuarie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin raport reținându-se nulitatea recursului declarat de recurenții-reclamanți.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților la 3 februarie 2020, conform dovezilor aflate la filele x din volumul II al dosarului de recurs.

Niciuna din părți nu a formulat punct de vedere la raportul comunicat.

Prin încheierea completului de filtru din 7 aprilie 2020, a fost admisă excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei nr. 125 din 21 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare și a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Totodată, fiind sub incidența dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Prin rezoluția din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol, părțile fiind citate pentru termenul din 14 iulie 2020, dată la care instanța a rămas în pronunțare.

În motivarea soluției referitoare la recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C., s-a reținut că majoritatea criticilor din cererea de recurs reprezintă o reproducere fidelă a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea deciziei recurate.

Totodată, criticile referitoare la neevaluarea în mod just și echitabil a prejudiciului suferit de recurenții-reclamanți vizează netemeinicia deciziei recurate, întrucât instanțele devolutive au cuantificat acest prejudiciu în urma evaluării probelor administrate în cauză.

Constatând că recurenții-reclamanți nu au formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de casare limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei nr. 125 din 21 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare.

Prin urmare, la termenul de astăzi, 14 iulie 2020, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C., reținând următoarele considerente:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. De asemenea, potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la pct. 1-8 din acest text legal.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, relatarea situației de fapt, precum și descrierea consecințelor pe plan emoțional pe care, în mod inevitabil, le-au resimțit ceilalți membri ai familiei nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În realitate, în calea de atac a recursului, reclamanții au reiterat criticile formulate în apel, preluându-le aproape în integralitate, fără a arăta care sunt considerentele pentru care decizia Curții de Apel București este nelegală.

Așadar, având în vedere că susținerile recurenților nu sunt altceva decât afirmațiile acelorași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, acestea nu pot fi asimilate unor veritabile critici împotriva deciziei recurate.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței raportat la considerentele avute în vedere la pronunțarea soluției și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părților poate duce la casarea unei hotărâri.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivul invocat nu poate fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În speță, se constată că, în dezvoltarea motivului de recurs, principala critică a recurenților vizează cuantumul daunelor acordate, pe care îl consideră neîndestulător, critică ce vizează aspecte de netemeinicie și care nu poate fi examinată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenți.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, în sensul unei reevaluări a situației de fapt.

Așadar, nu se poate considera că afirmațiile recurenților din cuprinsul cererii de recurs privind nemulțumirea acestora față de daunele acordate reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Aceste cerințe trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității hotărârii, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Prin urmare, având în vedere că redimensionarea cuantumului daunelor solicitate reprezintă un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate, invocarea de către recurenții-reclamanți a dispozițiilor art. 1371 C. civ., care nu instituie criterii de determinare a cuantumului daunelor morale, s-a făcut strict formal.

Mai mult, aprecierea asupra vinovăției este o chestiune de fapt, care nu mai poate face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Așadar, legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Reținând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, ceea ce se traduce prin faptul că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei nr. 125 din 21 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Analizând recursul formulat de pârâta ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, pârâta a arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

În susținerea primului motiv de nelegalitate invocat, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a afirmat că decizia este pronunțată cu încălcarea prevederilor normelor de drept material referitoare atât la reținerea culpei concurente în vederea adaptării despăgubirilor acordate de către instanță, cât și la stabilirea daunelor morale prin raportare la criteriile jurisprudențiale.

Cu referire la aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește necesitatea adaptării daunelor în funcție de culpa concurentă a victimei, autoarea recursului a afirmat că, deși, în speță, prezintă relevanță dispozițiile art. 1371 C. civ., precum și cele ale art. 28 alin. (1) din Ordinul C.S.A nr. 14/2011, invocate în apel, cu toate acestea, instanța a pronunțat decizia recurată cu ignorarea și încălcarea vădită a acestor norme de drept material.

Așadar, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la dispozițiile art. 1371 C. civ. și la art. 28 din Ordinul C.S.A nr. 14/2011, pentru a evidenția culpa concurentă a victimei decedate în producerea accidentului, ca argument pentru care s-a solicitat reducerea cuantumului daunelor solicitate.

În speță, prima instanță a consemnat că, din probele administrate de organele de cercetare penală, accidentul rutier s-a produs ca urmare a pătrunderii ansamblului condus de intervenientul forțat M. pe sensul opus de deplasare, unde a avut loc o coliziune succesivă cu autoturismul și cu o autoutilitară în care se aflau victimele accidentului, fără a rezulta un raport de cauzalitate între prejudiciul invocat de reclamanți și fapta ilicită imputată victimei decedate N., respectiv, conducerea autoturismului sub influența alcoolului.

Se mai arată că, deși experții criminaliști nu s-au putut pronunța fără echivoc cu privire la posibilitățile conducătorului M. de a evita producerea evenimentului rutier, aceștia au precizat necesitatea păstrării direcției de deplasare, iar conducerea autoturismului de un șofer aflat sub influența băuturilor alcoolice nu apare în lanțul cauzal al evenimentelor care au precedat și au contribuit la producerea accidentului, stabilindu-se că numitul N. nu a dispus de posibilitatea tehnică de evitare a accidentului.

Având în vedere că aceasta este situația de fapt reținută de prima instanță, confirmată, ulterior, și de instanța de apel, Înalta Curte constată că, deși invocă încălcarea unei norme de drept material, autoarea prezentului demers judiciar nu urmărește, în realitate, decât schimbarea situației de fapt avute în vedere de instanțele devolutive și reținerea culpei concurente a victimei accidentului.

Știut fiind faptul că, în recurs, hotărârea atacată este analizată numai din perspectiva aspectelor de nelegalitate și nu de netemeinicie, instanța supremă are în vedere faptul că simpla invocare a încălcării respectivului temei de drept nu este suficientă atâta vreme cât argumentele aduse în susținerea criticii formulate vizează aspecte ale situației de fapt ce a fost stabilită de către instanțele devolutive și care nu mai poate fi reevaluată în calea extraordinară de atac a recursului, motiv pentru care va înlătura criticile formulate.

Luând în considerare cele reținute mai sus, instanța de recurs apreciază că analiza dispozițiilor art. 1357 din C. civ., pretins a fi aplicate și interpretate greșit de instanța de apel, este superfluă, întrucât, prin ceea ce susține și reproșează, de fapt, instanței de apel, respectiv, neanalizarea fiecărui element al lanțului cauzal care a dus la producerea accidentului, autoarea recursului nu tinde decât tot la o reevaluare a situației de fapt, demers incompatibil cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, așa cum a fost arătat mai sus.

În altă ordine de idei, subsumat aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel și din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, arătând, în esență, că, deși invocă pur formal criteriile jurisprudențiale care ar trebui să stea la baza individualizării cuantumului daunelor morale, instanța de apel nu face o aplicare concretă și efectivă a acestora la situația de fapt reținută în cauză.

Astfel, cu toate că recurenta-pârâtă a făcut trimitere la dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, instanța supremă reține că acest temei de drept a fost indicat de recurentă tot cu scopul de a determina instanța de control judiciar la reevaluarea probatoriul administrat în cauză și de a impune considerarea jurisprudenței în cuantificarea daunelor morale ca fiind izvor de drept, aspect care, în sistemul românesc de drept, nu se justifică.

În acest sens, se impune precizarea că, în sistemul de drept autohton, practica judiciară nu reprezintă izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, despăgubirile morale acordate fiind rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcție de situația de fapt și de probele administrate.

Așadar, împrejurarea că, în cauze cu obiect similar, s-au acordat despăgubiri cu titlu de daune morale inferioare celor stabilite în prezenta cauză, nu este de natură să influențeze soluția din speța de față.

Față de cele mai sus arătate, instanța de recurs va înlătura și aceste critici formulate.

În dezvoltarea celui de al doilea motiv de nelegalitate, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului susține că instanța nu a motivat în niciun fel de ce a respins sau de ce nu a reținut argumentele din apel ale recurentei cu privire la culpa concurentă a victimei și nici criticile privind refuzul instanței de a administra proba cu expertiza menită a clarifica dinamica producerii accidentului.

Înainte de a proceda la analiza criticilor formulate, instanța supremă reține că, prealabil soluționării căilor de atac declarate, Curtea a arătat că va puncta doar aspectele relevante în soluționarea apelurilor, referitoare la cuantumul daunelor morale contestat de ambele părți, după ce a consemnat ca fiind corect reținută atât situația de fapt, cât și aplicarea legii de către instanța de fond, care, în accepțiunea sa, a dat relevanță în mod judicios normelor de drept aplicabile speței, analizând și cenzurând argumentele și apărările invocate de părți, cu trimiteri la jurisprudența relevantă.

Totodată, a mai reținut și faptul că, pe calea apelului, părțile nu au formulat veritabile critici împotriva considerentelor care au condus instanța la pronunțarea sentinței atacate, instanța arătând, cu referire la pârâtă, că aceasta a reluat susținerile și argumentele formulate pe calea întâmpinării, în sensul reținerii culpei concurente a defunctului N. și a stabilirii unui cuantum al daunelor morale în concordanță cu jurisprudența națională și comunitară.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, deși succint motivată, din analiza considerentelor deciziei recurate, reiese că instanța a respins criticile referitoare la culpa concurentă a victimei decedate, arătând că este o susținere ce nu apare ca o veritabilă critică împotriva considerentelor primei hotărâri. În plus, fiind un element aflat în legătură strânsă cu situația de fapt reținută de ambele instanțe, în urma probelor administrate, pretinsa culpă concurentă a victimei decedate nu a putut fi susținută nici de probele administrate, instanța de apel răspunzând, astfel criticilor formulate.

Cu referire la critica privind nemotivarea instanței de apel a susținerilor ce vizau refuzul instanței de fond de a efectua o expertiză, instanța supremă reține că, în realitate, nu există critici propriu-zise cu privire la respingerea cererii de efectuare a expertizei, ci, conform înscrisurilor existente la dosarul cauzei, prin apel, pârâta a formulat o cerere de probatorii cu expertiză, de care, în cele din urmă, apelanta-pârâtă s-a desistat, dovadă în acest sens fiind faptul că, atât pentru primul, cât și pentru ultimul termen de judecată în apel, pârâta a depus note de concluzii pe fond, solicitând și judecata cauzei în lipsă. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 392 raportat la art. 482 C. proc. civ., apelanta a declarat în scris că nu mai are cereri de formulat.

Așa fiind, criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca neîntemeiate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ-L. S.A. împotriva deciziei civile nr. 125 din 21 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu privire la cererea intimatelor-reclamante D. și G. de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x din volumul II al dosarului de recurs atestă efectuarea de fiecare dintre intimatele-reclamante a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.950 RON.

Față de soluția de respingere a recursului recurentei-pârâte, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ,

Înalta Curte o va obliga pe recurenta-pârâtă ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ-L. S.A. la plata către intimatele-reclamante D. și G. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de câte 5.950 RON pentru fiecare dintre intimatele-reclamante mai sus amintite.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, formulată de recurentul - reclamant A., Înalta Curte constată că, la termenul de judecată, avocatul recurentului a depus o factură însoțită de o chitanță, emise pe numele recurentului A., care atestă efectuarea unor cheltuieli constând în onorariu de avocat în sumă de 5.950 RON.

Având în vedere că, față de recursul propriu, recurentul A. este parte căzută în pretenții, iar apărarea de care a beneficiat recurentul a vizat atât formularea recursului propriu, cât și întâmpinarea depusă la recursul pârâtei ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A., Înalta Curte reține că, din dovezile depuse la dosar, nu reiese că suma reprezentând onorariu de avocat reprezintă o cheltuială făcută în combaterea recursului pârâtei, motiv pentru care va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul - reclamant A., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 125 din 21 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - L. S.A. împotriva deciziei civile nr. 125 din 21 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimații-pârâți D. și G. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de câte 5.950 RON fiecăruia.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul - reclamant A., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iulie 2020.