Decizia nr. 2287/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la 3.01.2018 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 146.926 euro, echivalentul în RON la data plătii, reprezentând daune materiale produse prin eroarea judiciară constând în arestarea preventivă și condamnarea nelegală a reclamantului la pedeapsa cu închisoarea de 3 ani și 4 luni, așa cum reiese din decizia definitivă de achitare nr. 989/06.07.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, având ca obiect cerere de revizuire; obligarea pârâtului la plata sumei în cuantum de 1.200.000 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale produse prin aceeași eroare judiciară adăugându-se dobândă legală, de la data rămânerii definitive a sentinței și până la data plății efective; includerea perioadei cuprinse între data de 18.05.2002-15.02.2008 în calculul vechimii în muncă, potrivit art. 540 alin. (4) din C. proc. pen. și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin precizarea depusă la 23.03.2019 reclamantul, ca urmare a solicitării instanței de judecată, consemnată în încheierea de ședință din 16.03.2018, înțelege să clarifice pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel: În principal, arată că cererea de chemare în judecată se întemeiază integral pe dispozițiile art. 538 din C. proc. pen. care stabilește dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, sens în care apreciază că în speță nu este aplicabilă Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (Complet RIL) nr. 15 din 18 septembrie 2017. În subsidiar, în cazul în care instanța respinge cererea principală și apreciază că raportat la elementele privind starea de fapt, în speță sunt incidente și dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., își precizează acțiunea astfel: Solicită obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 22.957 euro și la daune morale în cuantum de 300.000 de euro reprezentând prejudiciul cauzat reclamantului în perioada cuprinsă între 18.05.2002 - 01.07.2003 în care a fost arestat preventiv; Solicită obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 123.969 euro și la daune morale în cuantum de 900.000 de euro pentru prejudiciul cauzat reclamantului după pronunțarea hotărârii de condamnare sentința penală 130/01.07.2003 din dosarul x/2002 al Tribunalului Teleorman și până la achitarea acestuia, respectiv data de 06.07.2017.

Sentința Tribunalului Cluj, secția civilă Prin sentința civilă nr. 553 din 15 noiembrie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a daunelor materiale, în cuantum de 370.122,81 RON și a daunelor morale, în cuantum de 50.000 de euro, echivalent în RON la momentul plății, pentru perioada de detenție, ca urmare a condamnării penale. Obligă de pârât la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 9.063 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Prin sentința civilă nr. 191 pronunțată la 29 mai 2020, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 553 din 15 noiembrie 2019, formulată de reclamantul A. și a dispus completarea sentinței, în sensul că a fost admis capătul de cerere referitor la vechimea în muncă, fiind recunoscută pe care îl admite în parte cu consecința recunoașterii în favoarea reclamantului a vechimii în muncă stabilită potrivit legii pentru perioada încarcerării efective, ca urmare a condamnării penale.

Decizia Curții de Apel Cluj, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 62 A din 16 martie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 553 din 15.11.2019 pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 508.803 RON, cu titlu de daune materiale și suma de 75.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva aceleiași sentințe. Au fost păstrate restul dispozițiilor din sentință. Au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, obiect al dosarului conexat nr. x/2018 împotriva sentinței civile nr. 191 din 29.05.2020 pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins cererea reclamantului A. referitoare la recunoașterea vechimii în muncă. Au fost păstrate restul dispozițiilor din sentință și obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată parțiale, în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au formulat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj. În cuprinsul memoriului de recurs, reclamantul A. a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu consecința respingerii apelurilor declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva sentinței civile nr. 191 din 29 mai 2020, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă și admiterea cererii referitoare la recunoașterea vechimii în muncă, cu cheltuieli de judecată. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul arată că, în cauza dedusă judecății, au fost aplicate greșit dispozițiile legale în materie, în condițiile în care au fost interpretate în mod limitativ dispozițiile art. 16 din Codul Muncii, în sensul în care s-a considerat, în mod eronat, că vechimea în muncă poate rezulta doar din munca prestată în baza unui contract individual de muncă. Astfel, deși recunoaște că reclamantul a cotizat în sistemul asigurărilor sociale și că a desfășurat activități profesionale, instanța de apel respinge pretențiile acestuia privind recunoașterea vechimii în muncă referitoare la perioada de timp în care a fost privat de libertate. Indică recurentul că aceste pretenții au fost formulate în baza prevederilor art. 540 alin. (4) din C. proc. pen. care dau dreptul la repararea pagubei persoanelor care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare erau încadrate în muncă, calculându-li-se la vechimea în muncă și timpul cât au fost private de libertate. Consideră reclamantul că noțiunea de vechime în muncă trebuie raportată la perioada în care a contribuit la sistemul de asigurări sociale și că nu are relevanță actul juridic care stă la baza prestării activității, acesta putând fi contract de muncă sau orice alt contract de colaborare. Prin memoriul de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia recurată pentru nelegalitate și a solicitat casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, incident fiind motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. Susține că, în mod greșit a reținut instanța de apel îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 538 alin. (1) din C. proc. pen., ignorând faptul că hotărârea de condamnare a reclamantului A. nu a fost anulată pentru un motiv nou. Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice apreciază că instanța de apel a reținut că se impune acordarea sumei de 75.000 de euro, cu titlu de daune morale și a sumei de 508.803 RON, cu titlu de daune materiale, prin raportare la data de 18.05.2002, ca moment de debut al stării de detenție, iar nu de la data de 01.07.2003 și până la data achitării, în condițiile în care potrivit art. 538 C. proc. civ., articol reținut ca aplicabil în cauză, despăgubirile se acordă ținând cont de consecințele produse asupra persoanei, iar nu de perioada de privare de libertate. Învederează că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și este nemotivată, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel nu a motivat respingerea apelului declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că instanța de fond a reținut neincidența în cauză a prevederilor art. 539 C. proc. pen., considerent neschimbat prin decizia instanței de apel, însă, cu toate acestea, a admis în parte apelul declarat de către reclamant și a acordat acestuia daune morale și materiale în baza acestui text de lege, din această perspectivă decizia fiind contradictorie. Arată recurentul că, în ceea ce privește apelul exercitat de acesta în cauză, instanța de apel nu a analizat în considerentele hotărârii argumentele dezvoltate în cuprinsul memoriului de apel și nici probele administrate, hotărârea fiind astfel nemotivată. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, recurentul apreciază că sumele acordate nu pot fi nejustificate față de întinderea prejudiciului real suferit și nici nu pot conduce la o îmbogățire fără justă cauză în persoana reclamantului, astfel încât suma acordată trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată, ținându-se cont de criteriul gravității prejudiciului moral. Critică decizia recurată și prin raportare la faptul că, în ceea ce privește cuantumul prejudiciului material stabilit, a fost încălcat art. 540 alin. (3) din C. proc. pen., în cauză neexistând probe care să conducă la acordarea acestora. Recurentul invocă și aplicarea greșită a art. 452 și art. 453 C. proc. civ. întrucât sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată nu au fost stabilite proporțional cu admiterea apelului reclamantului, iar pârâta nu s-a aflat în culpă, astfel încât în mod greșit a fost obligată la plata acestora. Prin memoriul de recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, apreciind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) punctul 8 din același act normativ. În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj arată că instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea prevederilor art. 538 alin. (1) C. proc. pen. întrucât condiția "faptului nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară" nu este îndeplinită în cauză, nefiind în situația unor împrejurări noi apărute. Invocă faptul că, din considerentele deciziei penale nr. 989/06.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2014 nu rezultă că achitarea reclamantului A. și a inculpatului B. a fost determinată de invocarea unor împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanța penală care a soluționat inițial cauza. Susține că readministrarea probatoriului în fața instanței penale și reinterpretarea probelor a condus la achitarea celor doi inculpați și nu existența unor împrejurări noi sau recent descoperite. Arată că art. 538 C. proc. pen. reia și dezvoltă dreptul consacrat la nivel constituțional (art. 52 alin. (3) din Constituția României) și în plan internațional (art. 14 alin. (6) din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice), iar art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu obligă statele semnatare să ofere despăgubiri pentru alte temeiuri decât cel al faptelor noi sau recent descoperite. Recurentul apreciază ca fiind greșită motivarea instanței de apel, conform căreia faptul nou care a determinat rejudecarea cauzei, după anularea hotărârii de condamnare și pronunțarea achitării reclamantului, a constat în rejudecarea cauzei celuilalt coinculpat, judecat în primă fază în lipsă și achitarea acestuia, situație în care s-a apreciat, în calea de atac a revizuirii, că nu se poate concilia hotărârea pronunțată în favoarea acestuia din urmă cu hotărârea de condamnare a reclamantului. Or, hotărârile de achitare, respectiv de condamnare ale celor doi coinculpați, au fost anulate ca urmare a admiterii cererii de revizuire pentru motivul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., respectiv când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia, iar, în urma rejudecării cauzelor, față de aceștia s-a dispus achitarea cu motivarea că faptele săvârșite nu sunt prevăzute de legea penală, fără a fi invocate probatorii noi, instanța procedând la o reapreciere a probelor. O altă critică încadrată de către recurent în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. constă în greșita aplicare a dispozițiilor art. 538 și art. 539 din C. proc. pen., sub aspectul subsumării perioadei arestării preventive a reclamantului în conceptul de eroare judiciară definit de art. 538 din C. proc. pen., fiind făcută trimitere la decizia nr. 54/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Apreciază că, având în vedere interpretarea dată de Înalta Curte prin această decizia, perioada arestului preventiv nu putea fi inclusă în sfera de aplicare a prevederilor art. 538 din C. proc. pen. Recurentul învederează că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității prevăzut la art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. și de art. 22 alin. (6) din același cod, întrucât instanța de apel a acordat reclamantului, în temeiul art. 538 din C. proc. pen., sumele de 508.803 RON, daune materiale și 75.000 de euro, daune morale, cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului prin privare de libertate ca urmare a arestării preventive a acestuia începând cu 18.05.2002 și a înglobat astfel perioadele corespunzătoare arestării preventive în noțiunea de eroare judiciară. Susține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a indicat temeiuri de drept diferite pentru cele două perioade, respectiv art. 539 din C. proc. civ. pentru perioada 18.05.2002 - 01.07.2003, în care a fost arestat preventiv și art. 538 din C. proc. pen., aferentă perioadei de după pronunțarea hotărârii de condamnare și până la achitarea definitivă. Arată că acordarea unor sume globale, cu titlu de despăgubire, pe temeiul art. 538 din C. proc. pen., inclusiv pentru prejudiciul suferit prin privare nelegală de libertate, în condițiile în care instanța de apel nu a reținut incidența și a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. conduce la aplicarea greșită a prevederilor art. 540 alin. (1) din același act normativ.

Apărările formulate Prin întâmpinare, reclamantul A. a solicitat respingerea recursului declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în principal, ca inadmisibil, apreciind că, în cauza pendinte, nu poate fi exercitată această cale de atac, iar în subsidiar, ca nefondat. Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare solicitând admiterea recursului declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și respingerea recursului declarat de către reclamantul A.. Recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinarea formulată la recursul acestuia de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 mai 2022, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantul A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei civile nr. 62/A din 16 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fost fixat termen de judecată la 6 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind amânată pentru termenul din 17 noiembrie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurata din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurenti și prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publicem, Înalta Curte reține că acest motiv de recurs consacră nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la criticile invocate și la obiectul dedus judecății, Înalta Curte reține că instanta de apel și-a argumentat/motivat solutia adoptată atât pe aspectele de drept, cât și de fapt conturate în cauză. Astfel, instanța de apel a reținut că în speță este de necontestat faptul că la data de 18.05.2002, reclamantul A. fost reținut, iar apoi arestat și cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții, faptă prevăzută de art. 215 alin. (3) și (5) C. pen., în același dosar fiind cercetat și numitul B., pentru săvârșirea aceleiași infracțiunii de înșelăciune în convenții. Ulterior, reclamantul a fost trimis în judecată și condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani și 4 luni cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții prevăzută de art. 215 alin. (3) și alin. (5) C. pen., prin sentința penală nr. 130/01.07.2003 pronunțată în dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Teleorman, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 688/A/13.11.2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, rămasă definitivă. Reclamantul A. fost reținut, arestat preventiv și încarcerat în cauza penală pentru o perioadă totală de 825 de zile, în perioadele 18 mai 2002 - 29 martie 2004 (683 zile), 20 februarie 2006 - 03 martie 2006 (13 zile) și 11 octombrie 2007 - 15 februarie 2008 (129 zile), interval de timp în care a beneficiat de întreruperea executării pedepsei în perioadele 29.03.2004 - 20.02.2006 și 03.03.2006 - 11.10.2007, fiind liberat condiționat la data de 15.02.2008, cu un rest de 397 de zile. În ceea ce privește situația numitului B. din aceeași cauză penală, din actele de la dosar retzultă că față de acesta s-a dispus disjungerea cauzei, trimiterea lui în judecată, fiind ulterior condamnat în lipsă la pedeapsa de 5 ani închisoare cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții prevăzută de art. 215 alin. (3) și alin. (5) C. pen., prin sentința penală nr. 5/11.01.2005 pronunțată în dosarul nr. x/2004 al Tribunalului Teleorman, rămasă definitivă prin neapelare. În urma cererii de rejudecare a cauzei formulate de către numitul B., prin decizia penală nr. 13/12.01.2010 pronunțată în dosar nr. x/2008, Curtea de Apel București a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.. din 1968, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții prevăzută de art. 215 alin. (3) și alin. (5) C. pen. 1969 . În cuprinsul acestei decizii s-a constatat că în mod greșit au fost condamnați B. și A., reținându-se că nu s-a făcut dovada unor manopere dolosive caracteristice unor acțiuni de inducere în eroare sau menținere în eroare a părții civile, prin care inculpatul să fi creat o falsă reprezentare a realității pentru a o determina pe aceasta să încheie contractul, fiind în realitate vorba despre neexecutarea clauzelor unui contract. Totodată, Curtea de Apel București a apreciat că această hotărâre de achitare a numitului B. poate fi valorificată de către reclamantul A., prin promovarea unei cereri de revizuire. Ulterior, reclamantul A. a înregistrat pe rolul Tribunalului Teleorman o cerere de revizuire, care a format inițial obiectul dosarului nr. x/2014, care a fost trimis în rejudecare de două ori, ultima dată prin decizia penală nr. 1477/A/12.10.2016 a Curții de Apel București, prin care în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.. raportat la art. 408 C. proc. pen.., instanța a admis apelul declarat de către numitul A. împotriva sentinței penale nr. 71/10.06.2016 dată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Teleorman, iar în baza art. 421 coroborat cu art. 456 C. proc. pen. a desființat sentința atacată în totalitate, fiind admisă cererea de revizuire formulată de către persoana condamnată s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Teleorman în vederea reunirii, conform art. 460 alin. (4) C. proc. pen.. cu referire la art. 43 lit. b) C. proc. pen.., art. 462 C. proc. pen.., a cauzelor și anularea celor două hotărâri ireconciliabile. Drept urmare, prin sentința penală nr. 34 din 14 martie 2017 pronunțată în dosar nr. x/2014, după reaudierea inculpaților și a unor martori, Tribunalul Teleorman, apreciind că fapta nu este prevăzută de legea penală, a admis cererea de revizuire prin decizia penală nr. 1477/A/12.10.2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, formulată de revizuientul A. cu privire la sentința penală nr. 130/01.07.1003 dată în dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Teleorman (definitivă prin decizia penală nr. 688/A/13.11.2003 a Curții de Apel București) a constatat reunite prin încheierea din 27.12.2016, cele două hotărâri care nu se pot concilia, respectiv sentința penală nr. 130/01.07.1003 dată în dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia penală nr. 688/A/13.11.2003 a Curții de Apel București și sentința penală nr. 23/03.03.2009 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia penală nr. 13/12.01.2010 a Curții de Apel București, fiind anulate hotărârile menționate și rejudecând, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. s-a dispus achitarea lui A. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții prevăzută de art. 215 alin. (3) și alin. (5) C. pen. 1969. Prin decizia penală nr. 989/06.07.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București a soluționat definitiv cererea de revizuire formulată de reclamantul A., în sensul achitării acestuia în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi C. proc. pen.. pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (3) și (5) C. pen. 1969 și reformării în mod corespunzător a sentinței penale apelate sub aspectul constatării eronate a perioadelor de detenție pe care le-a executat în cauză . Astfel, prin decizia penală nr. 989/06.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București s-a constatat că reclamantul A. fost reținut, arestat preventiv și încarcerat în cauză în perioadele 18 mai 2002 - 29 martie 2004, 20 februarie 2006 - 3 martie 2006 și 11 octombrie 2007 - 15 februarie 2008. În prezentul demers judiciar, astfel cum rezultă din precizarea de acțiune înregistrată la data de 23.03.2018, reclamantul a înțeles să clarifice pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată, astfel: în principal, a subliniat faptul că cererea de chemare în judecată se întemeiază integral pe dispozițiile art. 538 C. proc. pen., care stabilește dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, iar în subsidiar, în cazul în care instanța respinge cererea principală și apreciază că raportat la elementele privind starea de fapt, în speță sunt incidente și dispozițiile art. 539 Cod pr . pen., a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 22,.957 euro și, la daune morale în cuantum de 300.000 euro reprezentând prejudiciul cauzat în perioada cuprinsă între 18.05.2002-01.07.2003 în care a fost arestat preventiv, respectiv la plata daunelor materiale în cuantum de 123.969 euro și la daune morale în cuantum de 900.000 euro pentru prejudiciul cauzat după pronunțarea hotărârii de condamnare prin sentința penală nr. 130/01.07.2003 și până la achitarea acestuia. În cuprinsul art. 538 C. proc. pen.., care constituie fundamentul legal al cererii de chemare în judecată, având denumirea marginală - dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, s-au prevăzut următoarele: "(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (3) Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. (4) Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit." Așadar, pentru ca eroarea judiciară să dea naștere la dreptul la repararea pagubei, se impun a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiții, și anume: pronunțarea unei hotărârii definitive de condamnare, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost pusă sau nu în executare; pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, or în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă; persoana achitată să nu își fi determinat condamnarea prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze altfel și persoanei achitate să nu îi fie imputabilă nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit. În raport de hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele penale, mai sus amintite, Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a constatat că, din perspectiva condițiilor instituite pentru repararea daunelor generate de eroarea judiciară, reclamantul este îndreptățit la reparație întrucât în urma rejudecării cauzei, după anularea hotărârii definitive de condamnare pentru un fapt nou, s-a pronunțat în favoarea sa o hotărâre definitivă de achitare. Deși niciunul dintre apelanți nu a formulat critici concrete sub aspectul îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 538 C. proc. pen., apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a precizat în cuprinsul memoriului de apel că în fața primei instanțe a adus la cunoștință posibila problemă juridică care s-ar putea ridica prin raportare la cea de a doua condiție impusă de legiuitor. Sub acest aspect, Curtea reține că faptul nou, care a determinat rejudecarea cauzei după anularea hotărârii de condamnare și pronunțarea achitării reclamantului, a constat în rejudecarea cauzei celuilalt coinculpat judecat în primă fază în lipsă și achitarea acestuia, situație în care s-a apreciat în calea de atac a revizuirii că nu se poate concilia hotărârea pronunțată în favoarea acestuia cu hotărârea de condamnare a reclamantului, astfel că în rejudecare, ce nu a fost limitată la o simplă reapreciere a probelor, întrucât s-a procedat la audierirea inculpaților și a unei serii de martori, a rezultat că fapta reclamantului nu este prevăzută de legea penală, reieșind astfel că s-a produs o eroare judiciară". Din perspectiva celor expuse, instanța de apel, în motivarea hotărârii a constatat că "reclamantul se regăsește în situația reglementata de ar.t 581 alin. (1) C. proc. pen. ce îi da dreptul la repararea pagubei suferite ca urmare a erorii judiciare, iar în acord cu dispozițiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației cuvenite urmează a se ține seama de consecințele produse asupra reclamantului". Totodată art. 540 alin. (3) C. proc. pen. prevede că la alegerea felului reparației și la întinderea acesteia se va ține seama de situația celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse. În acest context, se impune a fi amintit faptul că reclamantul A. fost reținut, arestat preventiv și încarcerat în cauză pentru o perioadă totală de 825 de zile, în perioadele 18 mai 2002 - 29 martie 2004 (683 zile), 20 februarie 2006 - 03 martie 2006 (13 zile) și 11 octombrie 2007 - 15 februarie 2008 (129 zile), interval de timp în care a beneficiat de întreruperea executării pedepsei în perioadele 29.03.2004 - 20.02.2006 și 03.03.2006 - 11.10.2007, fiind liberat condiționat la data de 15.02.2008 cu un rest de 397 de zile. De asemenea, nu poate fi omis faptul că prin hotărârea de condamnare s-a decis comutarea duratei reținerii și arestării preventive dispuse începând cu data de 18.05.2002 și, respectiv din data de 19.05.2002, astfel că practic intervalul de timp cuprins între data reținerii - 18.05.2002 și data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare - 13.11.2003, a fost scăzut din pedeapsa de 3 ani și 4 luni, ceea ce constituie o consecință a condamnării ce a fost anulată prin achitarea reclamantului. Dacă reclamantul nu ar fi fost reținut și arestat, pedeapsa închisorii de 3 ani și 4 luni ar fi continuat să o execute și după momentul la care a avut loc liberarea condiționată, astfel încât se poate concluziona că, urmare a condamnării definitive, ce a fost ulterior anulată ca urmare a achitării definitive a reclamantului, acesta s-a aflat în executarea pedepsei cu închisoarea începând cu data de 18.05.2002. De altfel, chiar și din cuprinsul adresei nr. x/30.05.2018 emisă de Administrația Națională a Penitenciarelor, reiese că pedeapsa cu închisoarea stabilită prin hotărârea de condamnare este privită ca un tot unitar, întrucât menționează faptul că reclamantul a fost în executarea unei pedepse cu închisoarea de 3 ani și 4 luni, care a început la data de 18.05.2002 și a expirat la data de 18.03.2009 ". În raport de aceste aspecte rezultate din actele de la dosar, instanța de apel a motivat soluția adoptată reținând că "întrucât repararea prejudiciului moral și material suferit de acesta ca urmare a erorii judiciare se impunea a fi efectuată prin raportare la data de 18.05.2002, ca moment de debut al stării de detenție cu privire la care sunt incidente prevederile art. 538 C. proc. pen., iar nu la data de 01.07.2003, când s-a pronunțat în primă instanță hotărârea de condamnare, astfel cum s-a reținut prin sentința apelată, ori la data de 13.11.2003, când aceasta a rămas definitivă în apel, astfel cum se pretinde prin apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj". Înalta Curte, mai reține că instanța de apel în argumentarea/motivarea solutiei adoptate a reținut că în ceea ce priveste "prejudiciul moral, apreciază că îndreptățirea reclamantului la acordarea unor daune pentru repararea acestui prejudiciu nu poate fi negată, întrucât prin condamnarea acestuia, ce s-a dovedit a fi rezultatul unei erori judiciare, s-a adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sensibilitatea fizică și psihică, la cinste, demnitate și alte asemenea valori". "Că determinarea daunelor morale de către instanță constituie o operațiune complexă, în condițiile în care acestea trebuie stabilite prin luarea în considerare a întregului ansamblu al prejudiciilor suferite, însă, ținându-se cont și de anumite limite, astfel încât, sumele stabilite cu acest titlu să nu depășească funcția pe care aceste daune morale o au, aceea de compensare a suferinței, trecând peste o limită care ar constitui o îmbogățire fără justă cauză. Justa proporție între prejudiciul nepatrimonial suferit și întinderea despăgubirilor acordate face necesar inclusiv a se evita acordarea unei despăgubiri bănești prea ridicate în raport cu gravitatea prejudiciului suferit, căci s-ar crea un dezechilibru între consecințele erorii judiciare și compensația financiară acordată, periclitându-se caracterul echitabil al reparației". În ceea ce privește prejudiciul moral, instanța de apel a apreciat că "îndreptățirea reclamantului la acordarea unor daune pentru repararea acestui prejudiciu nu poate fi negată, întrucât prin condamnarea acestuia, ce s-a dovedit a fi rezultatul unei erori judiciare, s-a adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sensibilitatea fizică și psihică, la cinste, demnitate și alte asemenea valori. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea apreciază că îndreptățirea reclamantului la acordarea unor daune pentru repararea acestui prejudiciu nu poate fi negată, întrucât prin condamnarea acestuia, ce s-a dovedit a fi rezultatul unei erori judiciare, s-a adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sensibilitatea fizică și psihică, la cinste, demnitate și alte asemenea valori". În argumentarea/motivarea soluției adoptate, Înalta Curte constată că instanța de apel a mai reținut că: "fără a încerca minimalizarea suferinței prin care a trecut reclamantul începând cu data de 18.05.2002, iar nu doar de la data de 01.07.2003, cum în mod eronat a considerat tribunalul, și până la achitarea definitivă, Curtea apreciază că acordarea unei sume de 75.000 euro cu titlu de daune morale compensează în mod rezonabil și adecvat suferințele de ordin psihic cauzate de eroarea judiciară, motiv pentru care sub acest aspect se impune schimbarea soluției pronunțate de Tribunalul Cluj. În ceea ce privește daunele materiale pretinse prin cererea de chemare în judecată, acestea reprezintă veniturile pe care reclamantul le-ar fi putut obține pe perioada de detenție. În speță, nu s-a contestat faptul că reclamantul având profesia de contabil a desfășurat anterior constituirii dosarului penal o activitate de expertiză contabilă, încheind contracte de prestări servicii în calitate de persoană fizică autorizată cu firma C. S.R.L., firmă care desfășura consultanță financiară și ținea contabilitatea la mai multe firme. Referitor la numărul de societăți la care reclamantul oferea consultanță contabilă, în funcție de care urmează a fi calculat prejudiciul material suferit de reclamant, în mod just s-a reținut de către prima instanță că acesta este de 50 de firme, concluzie care se desprinde din coroborarea declarațiilor martorilor D., care a făcut referire la un număr de 40 - 50 firme, și E., care a indicat numărul firmelor verificate de reclamant într-o lună ca fiind de 40 - 60". În același timp, se impune a fi amintit faptul că "pe perioada întreruperii de executare a pedepsei, reclamantul a realizat anumite venituri din activități comerciale și salarii, indicate chiar de acesta în cuprinsul acțiunii și confirmate prin adeverințele eliberate de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, după cum urmează: 62.838 RON brut în anul 2005, 42.779 RON brut în anul 2006 și 10.708 RON brut în anul 2007, venituri ce au fost avute în vedere de expertul contabil și au fost scăzute din despăgubirea cuvenită reclamantului. În ceea ce privește durata ce se impune a fi avută în vedere la acordarea prejudiciului material, Curtea consideră că trebuie să se țină cont, pentru motivele mai sus prezentate, de întreaga perioadă în care apelantul a fost în stare de detenție generată de eroarea judiciară, și anume începând cu data de 18.05.2002, iar nu doar de perioada ulterioară datei de 01.07.2003, astfel cum s-a reținut în sentința atacată. Totodată, în mod nefondat se susține de către apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj că daunele materiale pot fi acordate doar pentru perioada încarcerării efective. În acest sens, se reține că și perioada de întrerupere a executării pedepsei cu închisoarea intră sub incidența dispozițiilor art. 540 alin. (1) C. proc. pen.., întrucât libertatea în care s-a aflat reclamantul în această perioadă nu echivalează cu libertatea obișnuită a unei persoane care nu este condamnată, astfel încât efectele condamnării penale s-au produs asupra reclamantului, chiar dacă acesta s-a aflat în liberate". Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că în condițiile în care instanța de apel a arătat atât argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente raportate atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății, sunt nefondate susținerile legate de incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv invocat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Nefondate sunt și susținerile pârâților recurenți legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, se susține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greșite a prevederilor art. 540 alin. (1) în raport de dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin, 1 pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" invocat ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține, că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerea recurentului pârât privind greșita aplicare a prevederilor art. 540 alin. (1) C. proc. pen., în condițiile în care instanța de apel nu a reținut și incidența art. 539 C.pr. en,. Înalta Curte reține următoarele: În examinarea raporturilor juridice instanta de apel a reținut că din precizarea de acțiune înregistrată la data de 23.03.2018, rezultă că reclamantul a înțeles să clarifice pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză, astfel: în principal, a subliniat faptul că cererea de chemare în judecată se întemeiază integral pe dispozițiile art. 538 din C. proc. pen. care stabilește dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, iar în subsidiar, în cazul în care instanța respinge cererea principală și apreciază că raportat la elementele privind starea de fapt, în speță sunt incidente și dispozițiile art. 539 C. proc. pen.,a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 22.957 euro și la daune morale în cuantum de 300.000 euro reprezentând prejudiciul cauzat în perioada cuprinsă între 18.05.2002-01.07.2003 în care a fost arestat preventiv, respectiv la plata daunelor materiale în cuantum de 123.969 euro și la daune morale în cuantum de 900.000 euro pentru prejudiciul cauzat după pronunțarea hotărârii de condamnare prin sentința penală nr. 130/01.07.2003 și până la achitarea acestuia, instanța de apel a reținut incidenta dispozițiilor art. 538 C. proc. pen. În raport de precizarea de actiune, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat incidența dispozitiilor art. 538 C. proc. pen.., reținând că pentru ca eroarea judiciară să dea naștere la dreptul la repararea pagubei, se impun a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiții, și anume: pronunțarea unei hotărârii definitive de condamnare, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost pusă sau nu în executare; pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, or în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă; persoana achitată să nu își fi determinat condamnarea prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze altfel și persoanei achitate să nu îi fie imputabilă nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit. Cum dispozițiile art. 540 C. proc. pen. prevăd că "la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de liberate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538 C. proc. pen.." și cum instanța de apel a avut în vedere că în rejudecarea cauzei s-a pronunțat în favoarea reclamantului o hotărâre definitivă de achitare, că acesta în cursul procesului penal a fost nelegal privat de libertate, Înalta Curte reține că instanța de apel a avut în vedere și s-a raportat implicit la dispozițiile art. 539 C. proc. pen., care prevad ca "are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal a fost privata de libertate". Înalta Curte reține că în ce priveste dispozițiile art. 538 C. proc. pen., Curtea Constituțională prin decizia nr. 374/2019 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 683 din 19 august 2019 a statuat "că dispozițiile art. 538 alin. (1) din C. proc. pen. dispun în sensul că persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Astfel, eroarea judiciară naște dreptul la repararea pagubei cu îndeplinirea următoarelor condiții: pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare; pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, în urma rejudecării cauzei după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară ori în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă; persoana să nu își fi determinat condamnarea prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel; persoanei condamnate să nu îi fie imputabilă - în tot sau în parte - nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit. (22). Constatarea unei erori judiciare naște în sarcina statului obligația de a repara paguba creată, chiar și în absența oricărei încălcări a dreptului la un proces echitabil de către instanța de judecată. Astfel, descoperirea unor fapte noi prin care se probează existența unui temei de achitare va duce la repararea pagubei create prin condamnarea definitivă pronunțată, în baza răspunderii obiective, independent de culpă, care se explică și se întemeiază pe obligația de garanție în sarcina statului, care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției".,,27. Or, potrivit art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., achitarea inculpatului se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ, iar art. 538 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, fără a distinge între cazurile de achitare". Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la situația rezultată din cauza penală, finalizată printr-o hotărâre definitivă de achitare, în condițiile în care reclamantul în procesul penal a fost nelegal privat de libertate, precum și în condițiile în care, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin decizia enunțată "constatarea unei erori judiciare naște în sarcina statului obligația de a repara paguba creată, care se explică și se întemeiază pe obligația de garanție în sarcina statului" Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 538 - 539 C. proc. pen., motiv pentru care sunt nefondate susținerile legate de incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nefondate sunt și susținerile recurentului pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice ce vizează incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor aspecte: Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează ipoteza "când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Or, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocată din perspectiva faptului că instanta a acordat sumele de 508.803 RON, daune materiale și de 75.000 de euro, daune morale, cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului prin privare de libertate,ca urmare a arestării preventive a acestuia începând cu 18.05.2002 înglobând astfel perioadele corespunzătoare arestării preventive în noțiunea de eroare judiciară, sustinându-se că acordarea unor sume globale, cu titlu de despăgubire, pe temeiul art. 538 C. proc. pen., inclusiv pentru prejudiciul suferit prin privare nelegală de libertate, în condițiile în care instanța de apel nu a reținut incidența și a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., conduce la aplicarea greșită a prevederilor art. 540 alin. (1) din același act normativ. Față de aspectele învederate de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține că aceste susțineri nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. În ceea ce privește dreptul reclamantului la repararea prejudiciilor suferite ca urmare a erorii judiciare, Înalta Curte reține că instanta de apel a făcut o legală și corectă interpretare și aplicare a dispozitiilor art. 581, art. 540 C. proc. pen. În acest context, instanța de apel a reținut în mod corect că reclamantul a fost reținut, arestat preventiv și încarcerat în cauză pentru o perioadă totală de 825 de zile, în perioadele 18 mai 2002 - 29 martie 2004 (683 zile), 20 februarie 2006 - 03 martie 2006 (13 zile) și 11 octombrie 2007 - 15 februarie 2008 (129 zile), interval de timp în care a beneficiat de întreruperea executării pedepsei în perioadele 29.03.2004 - 20.02.2006 și 03.03.2006 - 11.10.2007, fiind liberat condiționat la data de 15.02.2008, cu un rest de 397 de zile. De asemenea, instanta de apel a mai constatat în mod legal și corect că prin hotărârea de condamnare s-a decis comutarea duratei reținerii și arestării preventive dispuse începând cu data de 18.05.2002 și, respectiv din data de 19.05.2002, astfel că practic intervalul de timp cuprins între data reținerii - 18.05.2002 și data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare - 13.11.2003, a fost scăzut din pedeapsa de 3 ani și 4 luni, ceea ce constituie o consecință a condamnării ce a fost anulată prin achitarea reclamantului. Din a