ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2012/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la data de 22 iunie 2018, în dosarul civil nr. x/2018, reclamantul A. a solicit în contradictoriu cu pârâtele B. și C.: constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârșite de către pârâte; plata sumei de 2 milioane de euro, cu titlu de reparații pecuniare a daunelor morale suferite până în prezent; publicarea pe cheltuiala pârâtelor a textului integral al hotărârii judecătorești ce se va pronunța în cauza de față, într-un cotidian de largă circulație națională, timp de trei numere consecutive; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu demararea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 140/F din 15 data de 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta C., ca fiind îndreptată unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

A respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect cereri privind apărarea drepturilor nepatrimoniale.

A obligat pe reclamantul A. la plata cheltuielilor de judecată, după cum urmează: suma de 4.165 RON în favoarea pârâtelor C. și B., precum și suma de 5.541,35 RON în favoarea pârâtei B..

Prin decizia civilă nr. 188A din data de 26 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 140/F din data de 15 martie 2019 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018, pe care a menținut-o.

A obligat pe apelantul A. să plătească intimatelor C. și B. cheltuieli de judecată în apel, în sumă de câte 2.825,36 RON în favoarea fiecărei intimate.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în temeiul art. 483 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul A., susținând că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor procedurale și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat atât încălcarea normelor procedurale în ceea ce privește respingerea motivului de apel referitor la calitatea procesuală pasivă a intimatei C., cât și a celor referitoare la dreptul la apărare și propunerea probelor.

În dezvoltarea criticilor vizând respingerea motivului de apel referitor la calitatea procesuală pasivă a intimatei-pârâte C., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a reținut că excepția a fost admisă prin încheierea de ședință din data de 18 ianuarie 2019, iar împotriva acestei încheieri nu ar fi declarat apel în termen legal.

A considerat că, prin această soluție, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 470 coroborat cu art. 177 alin. (1) C. proc. civ. și a arătat că, din considerentele hotărârii recurate, rezultă că instanța de apel a reușit să identifice încheierea de ședință prin care instanța de fond a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte C..

În aceste condiții, a susținut că vătămarea prezumată de lege ca urmare a neindicării hotărârii apelate a fost înlăturată, iar instanța de apel nu mai avea niciun motiv pentru care să refuze soluționarea motivului de apel referitor la excepția lipsei calității procesuale a intimatei-pârâte C..

Totodată, a precizat că, la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2019, în fața instanței de fond, reprezentantul său a solicitat unirea cu fondul a excepției lipsei calității procesuale pasive, pentru că era necesar să fie administrate probe, în sensul dovedirii implicării acestei pârâte în comiterea faptelor ilicite săvârșite împotriva sa de către intimata-pârâtă B..

A susținut că, înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată dovedesc săvârșirea de către intimata-pârâtă C. a unor fapte ilicite împotriva sa, contrar celor reținute de către judecătorul fondului și a împrejurării că solicitarea administrării unor probe în acest sens a fost respinsă de Tribunalul Cluj.

Cu titlu de exemplu a redat cele reținute de către comisarul de poliție în referatul cu propunere de clasare întocmit în dosarul nr. x/2016 și a apreciat că din cuprinsul acestuia rezultă că intimata-pârâtă C. a participat în mod direct la săvârșirea de către intimata-pârâtă B. a unor acte ilicite împotriva sa.

Cu privire la argumentul instanței de fond, potrivit căruia abia prin răspunsul la întâmpinare și la termenul din data de 18 ianuarie 2019 s-a arătat că intimata-pârâtă C. a fost prezentă la termene și a depus mărturii și că acestea ar fi motivele care ar justifica calitatea procesuală pasivă a acesteia, recurentul-reclamant a arătat că a justificat calitatea procesuală pasivă a intimatei-pârâte C. prin actul de procedură care a urmat imediat invocării acestei excepții, respectiv răspunsul la întâmpinarea prin care a fost ridicată excepția, și nu avea nicio obligație de a detalia în ce constă calitatea procesuală pasivă a pârâtei în cuprinsul acțiunii, în condițiile în care aceste aspecte rezultau din înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată, probă pe care instanța de fond a încuviințat-o.

În plus, a susținut că, având în vedere că excepția lipsei calității procesuale pasive este o excepție absolută, ce poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, rezultă că și apărările formulate față de această excepție urmează același regim juridic, putând fi invocate în orice stadiu al pricinii, respectiv imediat după momentul la care excepția a fost ridicată.

Prin al doilea motiv de recurs, invocând încălcarea dispozițiilor procedurale referitoare la dreptul de apărare, coroborat cu cele privitoare la propunerea probelor, a arătat că, prin cererea de chemare în judecată a solicitat încuviințarea probei testimoniale, cu trei martori, dintre care primii doi, cu toate că sunt persoane care au un rol în derularea proiectului imobiliar în care este implicat, cunosc aspecte legate de timpul alocat pentru a răspunde conduitei ilegale a intimatei-pârâte B. și conflictul cu aceasta, încă din anul 2015.

A apreciat că din cele două teze probatorii rezultă că aspectele cunoscute de către cei doi martori tind la dovedirea a cel puțin două dintre condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită și prejudiciul.

Totodată, a susținut că, însăși instanța de apel a reținut în considerente că martorii propuși prin cererea de chemare în judecată vizează dovedirea stresului pe care l-a încercat, ca urmare a plângerilor penale formulate de către intimata-pârâtă B. și a conflictului cu aceasta, acest stres traducându-se în suferința morală ce i-a fost cauzată de faptele părții adverse, ceea ce înseamnă, în opinia sa, că probele propuse sunt în măsură să facă dovada existenței prejudiciului - condiție de existență a răspunderii civile delictuale.

În opinia recurentului-reclamant, faptul că suferințele morale cauzate de conduita intimatelor-pârâte au dus la rândul lor la afectarea proiectului imobiliar în care este implicat și că faptele ilicite ale părților adverse au avut ca efect și un prejudiciu material, nu anulează prejudiciul pe care l-a suferit, iar instanța de apel a omis să facă distincția dintre cele două tipuri de prejudiciu.

Recurentul-reclamant a considerat că instanțele de fond și de apel au încălcat dispozițiile art. 13 C. proc. civ., care statuează că dreptul de apărare este garantat, atunci când au apreciat că probele solicitate prin cererea de chemare în judecată nu sunt în măsură să facă dovada existenței condițiilor răspunderii civile delictuale.

De asemenea, a criticat și aprecierea instanței de apel potrivit căreia în mod corect judecătorul fondului a aplicat sancțiunea decăderii cu privire la celelalte probe propuse.

Astfel, a precizat că, prin răspunsul la întâmpinare pe care l-a depus la dosarul tribunalului, la data de 18 septembrie 2018, a solicitat suplimentarea probatoriului cu audierea a încă doi martori "raportat la motivele de fapt invocate prin întâmpinarea depusă, la faptul că a fost contestat caracterul public al mediului în care au fost făcute afirmațiile defăimătoare".

A arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 245 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., precum și dreptul său la apărare și a subliniat că a admite teza potrivit căreia partea reclamantă trebuie ca, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, să propună probe care să combată toate potențialele apărări ale pârâtei contravine scopului pentru care legiuitorul a prevăzut în favoarea părții, în anumite situații, dreptul de a propune probe în cursul procesului.

Recurentul-reclamant, prin cel de al treilea motiv de recurs a susținut aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce, în opinia sa, a determinat calificarea faptelor imputate intimatelor-pârâte ca având un caracter licit.

A menționat că, în cazul răspunderii civile delictuale, o faptă este ilicită când este contrară legilor imperative și bunurilor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau cel puțin a intereselor legitime ale altor persoane, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice și moralei, în acest sens fiind și dispozițiile art. 14 alin. (1), art. 15, art. 72, art. 75 C. civ.

Ca atare, recurentul-reclamant a arătat că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au analizat raportul dintre dreptul părții adverse de a accede la justiție și dreptul său la demnitate și viață privată, ambele instanțe mărginindu-se la a statua importanța accesului la justiție, ignorând faptul că și acest drept este supus unor limitări, menite să protejeze partea adversă de exercitarea sa abuzivă.

Făcând trimitere la plângerile și acțiunile formulate de către intimata-pârâtă B. împotriva sa, recurentul a apreciat că, prin modul în care aceasta a înțeles să își exercite dreptul de acces la justiție, i-a fost încălcat dreptul la viață privată și demnitate.

Recurentul-reclamant a considerat că toate demersurile promovate de intimata-pârâtă B. (pe care le-a evidențiat în cuprinsul cererii de recurs) dovedesc că aceasta nu a acționat cu bună-credință, așa cum reclamă dispozițiile art. 75 C. civ., astfel încât să se poată aprecia că acțiunile acesteia nu constituie o încălcare a drepturilor sale la demnitate și viață privată.

Astfel, a susținut că instanțele de fond și de apel au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1349 C. civ., raportat la art. 75 C. civ.

De asemenea, a considerat că și interpretarea instanței de apel în sensul că faptele imputate intimatei-pârâte B. nu au un caracter ilicit întrucât sesizarea adresată unei instanțe, autorități sau instituții nu poate fi asimilată noțiunii de spațiu public, întrucât la conținutul acesteia au acces doar persoanele cărora le revine competența soluționării, este greșită, raportat la principiul publicității ședințelor de judecată.

Recurentul a mai subliniat că nu contestă că persoanele competente să soluționeze dosarele de judecată au o obligație generală de păstrare a confidențialității și a secretului profesional, dar obligația de confidențialitate nu se extinde și asupra celorlalte persoane aflate în sala de judecată, iar, pe de altă parte, situația conflictuală la care se referă prezenta cauză a devenit de notorietate la nivelul instanțelor din județul Cluj, din cauza numărului mare de litigii.

Subliniază că, în opinia sa, faptele intimatei-pârâte B. - de a-l calomnia și denigra, personal sau prin reprezentant, în cadrul ședințelor de judecată, reprezintă o faptă ilicită săvârșită în public, cu vinovăție.

Prin întâmpinarea formulată, intimatele-pârâte B. și C. au solicitat respingerea recursului, în principal ca tardiv, iar în subsidiar ca nefondat. Totodată, au solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Au apreciat că în cauză este incidentă excepția tardivității recursului, având în vedere că hotărârea pronunțată de către instanța de apel a fost comunicată recurentului la domiciliul procesual ales la data de 17 octombrie 2019, iar cererea de recurs a fost depusă la data de 19 noiembrie 2019, cu depășirea termenului de 30 de zile stipulat de prevederile art. 485 C. proc. civ.

Pe fondul căii de atac, combătând cele invocate prin motivele de recurs, intimatele-pârâte, în esență, au susținut caracterul nefondat al acestora.

Astfel, în ceea ce privește pretinsa încălcare a normelor procedurale din prisma respingerii motivului de apel referitor la calitatea procesuală pasivă a intimatei-pârâte C., au apreciat că argumentele potrivit cărora e suficient să fie formulat apel împotriva sentinței, fără a fi necesară atacarea separată a încheierilor prin care s-au soluționat unele excepții sunt nefondate.

Au arătat că, în doctrină și în practica judiciară, s-a reținut că partea interesată în cenzurarea încheierii premergătoare trebuie să precizeze expres în cererea de apel că atacă și încheierea premergătoare, neoperând prezumția potrivit căreia apelul declarat împotriva hotărârii finale este considerat că are ca obiect și încheierile premergătoare.

De asemenea, au susținut că reclamantul trebuie să argumenteze într-o cerere de chemare în judecată calitatea procesuală pasivă, nefiind suficientă indicarea numelui persoanei pe care o cheamă în judecată, ci trebuie să justifice calitatea procesuală care rezultă din identitatea părții și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Intimatele-pârâte au subliniat că argumentele aduse ca justificare a cererii de apel și implicit a cererii de chemare în judecată nu au nicio legătură directă cu intimata-pârâtă C. și nu există nicio faptă imputată acesteia, astfel încât să fie justificată calitatea procesuală pasivă din prezenta cauză.

Totodată, au arătat că partea adversă, prin cererea de apel, a încercat să fundamenteze calitatea procesuală pasivă, făcând unele afirmații nedovedite în ceea ce privește săvârșirea unor fapte, asupra cărora instanța nu a fost legal învestită a se pronunța, cu toate că nu avea această posibilitate, în apel nefiind permisă lărgirea cadrului procesual.

Au menționat că recurentul-reclamant nu a atacat încheierea prin care a fost soluționată această excepție, apelul având ca obiect exclusiv sentința pronunțată de către prima instanță, astfel că, acea încheiere a rămas definitivă prin neapelare, instanța de apel neavând posibilitatea de a reveni asupra acestei excepții.

Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor procedurale referitoare la dreptul la apărare, coroborat cu cele vizând propunerea probelor, intimatele-pârâte au arătat că, raportat la dispozițiile art. 249 și următoarele C. proc. civ., instanța de judecată nu este obligată să admită toate probele de care părțile se prevalează, iar, în speță, înlăturarea tuturor cererilor de probatorii ale părții adverse s-a făcut motivat, pentru fiecare solicitare în parte, considerându-se de către instanța de judecată că acestea nu sunt pertinente, concludente și utile soluționării cauzei.

De asemenea, au apreciat că dispozițiile art. 254 C. proc. civ. nu au fost încălcate, nefiind incident niciunul dintre cazurile de excepție prevăzute de lege, iar instanța, în mod legal a constatat că recurentul-reclamant este decăzut din dreptul de a mai solicita probe.

Intimatele-pârâte au menționat că proba despre care a făcut vorbire recurentul-reclamant putea fi prevăzută de către acesta, iar necesitatea administrării ei nu a reieșit din cercetarea judecătorească, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 254 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, a arătat că recurentul-reclamant nu a înțeles să atace și încheierea prin care au fost respinse aceste probe, instanța de apel nefiind îndrituită să se pronunțe din nou asupra acestora.

În ceea ce privește critica recurentului-reclamant ce vizează aplicarea greșită a normelor de drept material și reținerea caracterului licit al faptelor ce le-au fost imputate, au considerat că instanțele de fond și de apel, în mod pertinent, au analizat acțiunile și apărările intimatei-pârâte B. din cadrul dosarelor existente între părți, ajungând la concluzia că dreptul la imagine al recurentului-reclamant nu a fost lezat.

Totodată, au apreciat că nu poate fi asimilată noțiunii de public instanța de judecată, atâta vreme cât la dosarul acesteia nu au acces decât părțile sau judecătorul cauzei, iar pentru a se putea discuta despre afectarea imaginii, reputației, onoarei unei persoane, instanța trebuie să se raporteze la săvârșirea faptelor în raport cu publicul, element, care, în speță, lipsește.

De asemenea, au arătat că pretențiile părții adverse sunt neîntemeiate și pentru că recurentul-reclamant nu a dovedit că i s-ar fi produs în concret un prejudiciu prin participarea publicului la ședințele de judecată.

Au mai arătat și că între părțile prezentului litigiu au existat numeroase procese civile și penale, neputându-se invoca de către recurentul-reclamant existența unei fapte ilicite, în condițiile în care și acesta a înțeles să formuleze plângeri împotriva intimatei-pârâte B..

Intimatele-pârâte au precizat că afirmațiile din cadru dosarului de divorț nu au fost făcute pentru a aduce atingere imaginii și faimei recurentului-reclamant, ci au avut scopul de a dovedi solicitările reclamantei din cadrul acelui litigiu.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea excepției tardivității recursului, înlăturarea apărărilor formulate de către părțile adverse prin întâmpinare și, pe cale de consecință, admiterea recursului formulat, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În combaterea excepției tardivității recursului, în esență, a arătat că prezenta cale de atac a fost formulată în termen legal, în raport de dispozițiile art. 181 alin. (2) și art. 183 alin. (1) C. proc. civ.

A precizat că, în speță, termenul de 30 de zile, calculat pe zile libere, se împlinea la data de 17 noiembrie 2019, care era o zi de duminică, astfel că acesta s-a prelungit până în prima zi lucrătoare, respectiv 18 noiembrie 2019, dată la care recursul a fost depus la oficiul poștal.

Cu privire la apărările formulate de către părțile adverse cu referire la aspectul vizând calitatea procesuală pasivă a intimatei-pârâte C., recurentul-reclamant a subliniat că, prin memoriul de recurs, nu a susținut faptul că este suficient să formulezi cerere de apel împotriva sentinței finale, fără a fi necesară atacarea separată a încheierilor prin care au fost soluționate unele excepții, ci a arătat că, dacă din cuprinsul apelului, pe baza celor invocate de către parte, instanța poate identifica hotărârea care este atacată, nu mai intervine sancțiunea nulității căii de atac.

De asemenea, a susținut că este complet eronată afirmația intimatelor-pârâte, potrivit căreia ar fi putut să prevadă la data formulării cererii de chemare în judecată faptul că este necesar să solicită probe care să dovedească caracterul public al susținerilor părților din dosarele menționate în acțiune.

A arătat că, în contextul în care art. 17 C. proc. civ. prevede că "Ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege", nu avea de ce să aprecieze că este necesar să solicite probe în dovedirea caracterului public al susținerilor.

Recurentul-reclamant a considerat și că, în situația în care prin răspunsul la întâmpinare nu ar putea fi propuse probe noi menite să combată cele susținute prin întâmpinare, nu s-ar mai regăsi rațiunea pentru care legiuitorul a stabilit, pe lângă obligația comunicării întâmpinării, și pe aceea de a se formula răspuns la întâmpinare.

Totodată, a susținut că, prin cele arătate în cuprinsul întâmpinării, intimatele-pârâte nu combat în niciun fel aspectele pe care le-a învederat cu privire la aplicarea greșită a normelor de drept material, aspect care a dus la calificarea faptelor imputate acestora ca având caracter licit.

Raportul vizând admisibilitatea în principiu, întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru și a fost comunicat părților, care nu au formulat puncte de vedere cu privire la conținutul acestuia.

Raportorul și-a exprimat opinia în sensul că părțile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate, că recursul este formulat și motivat în termen, este legal timbrat, iar cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității reglementate de alin. (3) al aceluiași articol.

În ceea ce privește criticile formulate, raportorul a apreciat că acestea ar putea fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de lege.

Prin încheierea de ședință din data de 7 iulie 2020, având în vedere cele reținute prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, constatând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a făcut aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (7) din același cod, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei 188A din data de 26 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 13 octombrie 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Astfel, prin primul motiv de recurs, susținând încălcarea dispozițiilor art. 470 coroborat cu art. 177 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat cele reținute de către instanța de apel cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte C..

Aceste critici, ce urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

În speță, în ceea ce privește criticile formulate prin cererea de apel referitoare la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte C., curtea de apel a reținut că reclamantul nu a declarat apel și împotriva încheierii de ședință din data de 18 ianuarie 2019, criticând doar soluția dată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., în cadrul apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 140 din data de 15 martie 2019 a Tribunalului Cluj.

Astfel, instanța de apel a constatat că, întrucât art. 466 alin. (4) C. proc. civ. nu prevede în mod expres că apelul formulat împotriva hotărârii finale a instanței se consideră a fi făcut și împotriva încheierilor premergătoare, rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a institui obligația apelantului de a indica în mod explicit și încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice și nelegale și pe care le atacă, în cadrul termenului de apel prevăzut de lege pentru hotărârea prin care instanța se dezînvestește.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2019, astfel cum s-a consemnat în încheierea de ședință de la acea dată, Tribunalul Cluj, secția I civilă a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., excepție pe care a admis-o.

Prin sentința civilă nr. 140/F din data de 15 martie 2019, prima instanță a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta C., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, reținând că, prin încheierea de ședință din data de 18 ianuarie 2019, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia.

Ca atare, față de situația concretă a speței, Înalta Curte constată că tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte C., prin încheierea de ședință din data de 18 ianuarie 2019, însă, respingerea acțiunii împotriva acestei pârâte pe calea excepției lipsei calității procesuale pasive a fost menționată expres în cuprinsul dispozitivului sentinței.

Din cuprinsul cererii de apel, se poate observa că recurentul-reclamant a arătat că atacă sentința civilă nr. 140 din data de 15 martie 2019 a Tribunalului Cluj, solicitând, în principal, schimbarea în totalitate a sentinței apelate, cu consecința respingerii tuturor excepțiilor invocate de părțile adverse și admiterii în întregime a acțiunii.

Este adevărat că, astfel cum a susținut recurentul-reclamant, prin cererea de apel acesta a arătat că în mod neîntemeiat instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte C. și a respins acțiunea promovată împotriva acesteia ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Ca atare, deși reclamantul nu a menționat în mod concret faptul că înțelege să atace și încheiere prin care prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., respectiv încheierea de ședință din data de 18 ianuarie 2019, astfel cum susține și recurentul-reclamant, instanța de apel nu a avut nicio dificultate în a identifica încheierea interlocutorie prin care excepția în discuție a fost admisă.

Cu toate că instanța de apel s-a raportat în mod corect la faptul că, potrivit celor prevăzute de art. 466 alin. (4) C. proc. civ., declararea apelului împotriva hotărârii prin care prima instanță se dezînvestește de soluționarea pricinii nu implică și atacarea încheierilor premergătoare, Înalta Curte apreciază că, pentru soluționarea acestei critici din apel (greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive), curtea de apel trebuia să ia în considerare și prevederile art. 470 alin. (3) raportate la cele de la art. 470 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Potrivit acestor norme, neindicarea hotărârii atacate (în speță, a încheierii interlocutorii din 18 ianuarie 2019) este prevăzută sub sancțiunea nulității.

În acest caz, sancțiunea fiind prevăzută de lege, rezultă că este vorba despre o nulitate condiționată expresă, semnificația nulităților exprese fiind indicată prin prevederile art. 175 alin. (2) din C. proc. civ., anume, aceea că vătămarea se prezumă, însă, partea interesată poate face dovada contrară.

Or, astfel cum s-a arătat, atât apelantul-reclamant (ca parte interesată), cât și instanța de judecată au fost în măsură să identifice încheierea prin care prima instanță a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive, după cum și intimatele-pârâte au avut reprezentarea încheierii apelate (formulând apărări împotriva acestui motiv de apel).

În consecință, pentru aceste motive, instanța de apel era ținută să analizeze și acest motiv de apel al reclamantului, în cauză neoperând sancțiunea nulității, apreciată de instanța de apel drept un fine de neprimire al acestui motiv de apel.

Cu toate acestea, în aplicarea dispozițiilor art. 177 alin. (1) din C. proc. civ., constatarea anterioară nu este de natură a conduce la admiterea recursului pentru acest motiv, încadrat în ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât, având în vedere corecta soluționare a acestei excepții de către tribunal, soluția ar fi una pur formală, în detrimentul celerității soluționării cauzei, principiu fundamental al procesului civil înscris în dispozițiile art. 6 din C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a invocat săvârșirea vreunei fapte ilicite de către pârâta C., ci a susținut caracterul ilicit, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, a mai multor acțiuni și demersuri ale pârâtei B., iar înscrisurile depuse în susținerea cererii vizează conduita și fapte ale acesteia din urmă.

Or, așa cum a reținut prima instanță și cum au arătat și părțile din dosar, reclamantul a susținut săvârșirea unor fapte pretins a fi ilicite de către pârâta C. abia prin răspunsul la întâmpinare (pct. 2 din răspunsul la întâmpinare), arătând că aceasta s-a aflat alături de pârâta B. aproape la fiecare termen de judecată, a depus mărturii calomnioase în dosarele în care a fost audiată în calitate de martor, fiind prezentă și la predarea sau luarea minorului, ocazie cu care i-a adresat injurii și amenințări, și a formulat mai multe plângeri penale împotriva sa.

În raport de dispozițiile art. 194 lit. d) din C. proc. civ., reclamantul avea obligația ca, prin cererea de chemare în judecată, să arate motivele de fapt pe care se întemeiază cererea, arătând toate împrejurările, faptele și circumstanțele ce au condus la formularea acțiunii și pe care se sprijină pretenția dedusă spre soluționare instanței.

Prin urmare, în mod corect instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., în condițiile în care reclamantul nu a indicat în cererea de chemare în judecată care sunt faptele care ar atrage răspunderea civilă delictuală a acestei pârâte, iar, indiferent de împrejurarea că excepțiile absolute pot fi invocate în orice stare a procesului, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul are obligația justificării calității procesuale active și pasive prin însăși cererea de chemare în judecată, iar nu prin răspunsul la întâmpinare, cele două acte procedurale fiind distincte și având funcții procedurale diferite.

Nu în ultimul rând, se constată că spre o atare dezlegare conduc și prevederile art. 247 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora: "Cu toate acestea, părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părții adverse, dispozițiile art. 189-191 fiind aplicabile."

Prin cel de al doilea motiv de recurs, invocând, de asemenea, incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 13 și 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că instanța de apel a validat constatările tribunalului care a apreciat că probele propuse de către recurentul-reclamant - audierea grefierei de ședință și a avocatei care au participat la dezbaterea acțiunii de divorț dintre reclamant și intimata-pârâtă B., precum și a trei martori care cunosc gradul de afectare profesională și familială a recurentului-reclamant, cauzată de plângerile penale și conflictele cu această intimată-pârâtă - nu sunt în măsură să facă dovada existenței condițiilor răspunderii civile delictuale în temeiul căreia reclamantul solicită despăgubiri, iar celelalte probe nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată și necesitatea administrării acestora nu a reieșit din dezbateri, în conformitate cu art. 254 C. proc. civ.

Susținând că instanța de apel, la fel ca judecătorul fondului, a încălcat dispozițiile art. 13 C. proc. civ. atunci când a apreciat că probele solicitate prin cererea de chemare în judecată nu sunt în măsură să facă dovada răspunderii civile delictuale, recurentul-reclamant a criticat modul de apreciere a probelor de către instanțele de fond și de apel.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit s-a apreciat că nevoia administrării probelor, care nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, nu a reieșit din cercetarea judecătorească și că o putea prevedea, întrucât, prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatele-pârâte au susținut că instanța de judecată nu poate fi asimilată noțiunii de public, iar, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, nu putea să prevadă că este necesar să administreze probe în dovedirea caracterului public al susținerilor părților din dosarele menționate în acțiune.

Or, aceste critici nu pot fi supuse controlului de legalitate ce se realizează în faza recursului, neputând fi supuse cenzurii prin această cale extraordinară de atac, întrucât reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii și nu vizează legalitatea acesteia.

Aprecierea asupra caracterului pertinent și util al probelor a căror administrare a fost solicitată, precum și a împrejurării dacă necesitatea administrării celor care nu au fost arătate prin cererea de chemare în judecată, în condițiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., rezultă din cercetarea judecătorească, iar partea nu a putut să o prevadă, este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanța de recurs nu poate proceda la reaprecierea probelor și, cu atât mai puțin, asupra pertinenței și utilității unora dintre acestea.

În plus, cum chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a susținut că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, constă în acțiuni defăimătoare în spațiul public, nu se putea reține că necesitatea administrării unor probe sub aspectul caracterului public al pretinsei fapte ilicite nu putea fi prevăzută de către acesta, condiție impusă de prevederile art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. pentru a nu opera sancțiunea decăderii reglementate de art. 254 alin. (1) din același act normativ.

Prin cel de al treilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material, critică supusă analizei instanței de recurs din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în esență, raportat la prevederile art. 14 alin. (1), art. 15, art. 72 și art. 75 C. civ., a invocat faptul că instanțele de fond nu s-au aplecat asupra analizei raportului dintre dreptul intimatei de accede la justiție și dreptul său la demnitate și viață privată, ambele instanțe de fond, în opinia sa, mărginindu-se la a statua importanța accesului la justiție, ignorând faptul că și acest drept este supus unor limite, menite să protejeze partea adversă de exercitarea sa abuzivă.

Contrar, celor susținute de către recurentul-reclamant din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, a reținut, într-adevăr, că dreptul la petiție și accesul la justiție sunt garantate fiecărui cetățean de Constituție și convențiile și tratatele internaționale la care România este parte, însă, pe de altă parte, a arătat că, în ipoteza în care o acțiune, sesizare, petiție formulată împotriva unei persoane este respinsă, statuarea asupra caracterului său nefondat este în măsură să asigure protecția persoanei în contradictoriu cu care s-a întreprins acel demers.

Prin urmare, criticile formulate de către recurentul-reclamant sub acest aspect sunt nefondate.

Referitor la critica prin care se reproșează instanței de apel aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 raportate la art. 75 C. civ., prin care recurentul-reclamant a susținut că toate demersurile promovate de către intimata-pârâtă B., menționate în cererea de recurs, dovedesc că aceasta nu a acționat cu bună-credință, precum și cea prin care se susține greșita apreciere a instanței de apel, în sensul că faptele imputate intimatei-pârâte B. nu au un caracter ilicit, întrucât sesizarea adresată unei instanțe, autorități sau instituții nu poate fi asimilată noțiunii de spațiu public, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de recurs reglementate în mod exhaustiv de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., recurentul-reclamant tinzând la reaprecierea situației de fapt și la reaprecierea probelor, atribut exclusiv al instanțelor fondului, incompatibil cu actuala structură a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu și pentru cele de netemeinicie.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 188/A din data de 26 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, respectiv de respingere ca nefondat a recursului, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând că intimatele-pârâte au solicitat obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va admite cererea formulată de către acestea și îl va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata către intimatele-pârâte B. și C. a sumei de 4.872,90 RON pentru fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată, dovedite prin factura seria x nr. x din data de 8 octombrie 2020 și ordinul de plată nr. x din data de 9 octombrie 2020, respectiv factura seria x nr. x din data de 8 octombrie 2020 și ordinul de plată nr. x din data de 9 octombrie 2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 188/A din data de 26 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata către intimatele-pârâte B. și C. a sumei de 4.872,90 RON pentru fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 octombrie 2020.