ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1129/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 9 ianuarie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 91.462 euro, reprezentând contravaloarea contractelor de cesiune încheiate între părți, la plata dobânzilor și a penalităților de întârziere, precum și a cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 76/15.02.2019, Tribunalul Cluj a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților și a prescripției extinctive, a admis, în parte, acțiunea civilă formulată și, în consecință: A obligat pe pârâții B. și C. să achite reclamantului A. suma de 24.524 euro, echivalent în RON la momentul plății și dobânda legală aferentă, începând cu data de 09.01.2018 și până la momentul achitării datoriei, precum și suma de 3.389,2 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. A obligat pe reclamantul A. să achite pârâților B. și C. suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Tribunalul a compensat cheltuielile de judecată în limita celei mai mici, și a obligat pe pârâți să achite reclamantului suma de 3.189,2 RON cu acest titlu.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 281/04.12.2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 76/15.02.2019 a Tribunalului Cluj, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă. A obligat pe reclamantul A. să achite pârâților B. și C. suma de 710 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond. A respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe și l-a obligat să plătească pârâților suma de 2.222 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel. a. Reclamantul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 3 teza I, respectiv cele ale art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care reglementează prescripția extinctivă. În opinia sa, curtea de apel a stabilit greșit termenul de la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantului. Instanța de apel a considerat că termenul de prescripție pentru primele două contracte începe să curgă de la data de 04 octombrie 2010, iar pentru următoarele patru contracte de la data încheierii lor, respectiv 26 noiembrie 2008, 27 ianuarie 2009, 14 martie 2009 și 16 iulie 2009. În realitate, termenul de prescripție curge doar de la data la care se va dispune întoarcerea executării silite și repunerea părților în situația anterioară în dosarul execuțional nr. x/2005 al BEJ D.. Recurentul argumentează această susținere prin faptul că, în dosarul nr. x/2007, aflat pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, a formulat o cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat atât obligarea societății S.C. E. S.R.L., cât și a intimaților B. și C. la plata sumei de 60.000 euro. Prin decizia civilă nr. 334/R/04.10.2010, pronunțată în soluționarea acestui dosar, Tribunalul Comercial Cluj a stabilit, cu putere de lucru judecat, că se impune respingerea cererii de intervenție în interes propriu cu motivarea că o asemenea acțiune ar putea fi promovată doar după ce se va dispune întoarcerea executării silite. Pe cale de consecință, arată recurentul, cât timp dreptul la acțiune nu s-a născut anterior întoarcerii executării silite, nici termenul de prescripție a acestui drept nu a început să curgă, iar acest raționament se aplică tuturor contractelor încheiate. b. În cadrul dosarului nr. x/2012, aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, recurentul A. a formulat o cerere de intervenție, iar prin concluziile scrise depuse la data de 01.10.2015, intimații B. și C. au solicitat admiterea cererii de intervenție. Prin urmare, la data de 01.10.2015, intimații au recunoscut pretențiile recurentului, iar această recunoaștere a datoriei are ca efect întreruperea cursului prescripție extinctive, date fiind prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2538 C. civ. Așadar, începând cu data de 01.10.2015, a început să curgă un nou termen al prescripției extinctive care s-a împlinit la data de 01.10.2018. c. Recurentul nu mai poate recupera de la societatea S.C. E. S.R.L diferența de preț contractual cedată prin contractele de cesiune de creanță deoarece, ca urmare a acțiunii înregistrate sub nr. x/2013, pe rolul Tribunalului Cluj, la solicitarea intimaților din prezentul dosar, prin decizia civilă nr. 1400/A/02.06.2016, s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare și lotizare nr. 452/23.05.2005. Prin urmare, doar odată cu soluționarea în mod definitiv a dosarului nr. x/2013, recurentul a avut posibilitatea de a se îndrepta împotriva intimaților B. și C. pentru a recupera contravaloarea creanțelor cesionate, fiind în imposibilitatea de a recupera acele sume de la societatea S.C. E. S.R.L.. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din data de 05.11.2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 281/A/04.12.2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen la 14.01.2021, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului.

Apărările formulate în cauză Intimații pârâți au depus întâmpinare, prin care au invocat excepțiile de tardivitate și de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Pe fond, au solicitat respingerea recursului. Recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut excepțiile invocate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: a. Recurentul susține că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală pentru că încalcă prevederile art. 3 teza I și pe cele ale art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, stabilind greșit termenul la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantului. În opinia sa, termenul de prescripție curge de la data la care se va dispune întoarcerea executării silite și repunerea părților în situația anterioară în dosarul nr. x/2005 al BEJ D., deoarece, prin decizia nr. 334/R/04.10.2010, Tribunalul Comercial Cluj a dat o dezlegare în acest sens, care se impune cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu. Înalta Curte constată că aceste critici formulate de recurent în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate. Prin decizia comercială nr. 334/R/04.10.2010, Tribunalul Comercial Cluj a respins, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții C., B., C. și A. împotriva sentinței civile nr. 12142/06.11.2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca. În acest fel, a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 12142/06.11.2008, prin care Judecătoria Cluj-Napoca a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de terțul A., a admis în parte contestațiile la executare formulate de S.C. E. S.R.L., C., B. și F. și a anulat acele de executare efectuate în dosarul nr. x/2005 al BEJ D., începând cu data de 29.06.2006, precum și actul de adjudecare încheiat la data de 09.03.2007. În justificarea soluției adoptate, prin care instanța de recurs a confirmat hotărârea primei instanțe sub aspectul lipsei de interes a intervenientul A. în formularea unei cereri de intervenție în interes propriu în cadrul contestației la executare, Tribunalul Comercial Cluj a reținut că, "urmare a anulării formelor de executare silită, intervenientul justifică un interes în formularea unei acțiuni în pretenții în contradictoriu cu persoanele pe care le consideră vinovate de cauzarea unui prejudiciu, însă aceste pretenții trebuie formulate în cadrul unei cereri de chemare în judecată distincte și nu pot fi valorificate în cadrul contestației la executare deoarece obiectul celor două cereri este diferit"; "în cazul în care se admite o contestație la executare și se anulează formele de executare silită, cel interesat poate solicita restabilirea situației anterioare, formulând o cerere de întoarcere a executării în condițiile art. 404 C. proc. civ.." Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol: "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". "Chestiunile litigioase" la a căror rezolvare face referire art. 430 alin. (2) C. proc. civ. trebuie înțelese ca aspecte disputate judiciar, deduse judecății pe cale incidentală, care trebuie să se bucure de efectul puterii lucrului judecat deoarece au fost supuse dezbaterii judiciare contradictorii a părților și instanța a statuat asupra lor în urma verificărilor jurisdicționale pe care le-a efectuat. Or, nicăieri în cuprinsul deciziei comerciale nr. 334/R/04.10.2010, Tribunalul Comercial Cluj nu a dat o dezlegare asupra datei la care se naște dreptul petentului A. de a solicita obligarea pârâților B. și C. la plata contravalorii contractelor de cesiune încheiate. Momentul la care se naște dreptul la acțiune pentru pretențiile având un astfel de obiect nu a fost dedus judecății pe cale principală sau incidentală în acel litigiu și, prin urmare, nici nu a fost supus dezbaterii judiciare a părților și verificării jurisdicționale a instanței. Prin urmare, contrar celor susținute prin motivele de recurs, data la care se naște dreptul reclamantului de a solicita obligarea pârâților la plata contravalorii contractelor de cesiune încheiate și de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru exercitarea acestui drept nu a constituit o chestiune litigioasă, dezlegată în litigiul anterior, care să se impună cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. Astfel fiind, curtea de apel nu era ținută de o anumită dezlegare dată în privința datei de la care se naște dreptul la acțiune al reclamantului (și de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă) atunci când a făcut aplicarea în cauză a art. 3 teza I și a art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (act normativ care, în temeiul art. 6 C. civ. și art. 3 din Legea nr. 71/2011, guvernează raporturile juridice dintre părți în prezentul litigiu). Potrivit art. 3 teza I din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. (1) din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. Dispozițiile art. 3 teza I și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 au fost corect aplicate de instanța de apel în privința fiecăruia dintre contractele încheiate între părți. În primele două contracte de cesiune de creanță (cel încheiat la data de 06.07.2007 și cel încheiat la data de 26.11.2008), părțile au convenit prin dispozițiile cuprinse în art. IV al fiecărui contract că: "Efectele prezentului contract se produc la data la care se activează clauza de arvună prevăzută la Cap. VII alin. (3) din antecontractul sus amintit, respectiv, la data la care cesionarul suferă vreo evicțiune (deposedare de un lucru obținut legal, suferită în urma unei sentințe sau a unui drept exercitat într-un anumit fel de cineva) sau cedenții sunt în imposibilitatea de a încheia contractul de vânzare în formă autentică ca urmare a unei evicțiuni suferite, cedenții fiind obligați să plătească cesionarului cumpărător dublul avansului deja achitat până la acea dată, cu titlu de daune interese." Prin urmare, prin voința expresă a părților cuprinsă în dispozițiile contractuale menționate, dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la data la care s-a activat clauza de arvună prevăzută în antecontractul încheiat la data de 05.07.2007, adică la data la care cesionarul a suferit vreo evicțiune sau cedenții s-au aflat în imposibilitatea de a încheia contractul de vânzare în formă autentică ca urmare a unei evicțiuni suferite. Clauza de arvună a fost stabilită în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți la data de 05.07.2007, fiind stipulată pentru eventualitatea în care nu s-ar putea perfecta contractul autentic de vânzare-cumpărare din culpa promitentului vânzător, părțile convenind ca într-o astfel de ipoteză reclamantului promitent cumpărător să i se achite dublul avansului achitat până la aceea dată, cu titlu de daune interese. Or, prin sentința civilă nr. 25/16.01.2014, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția Civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 16/A/07.01.2015 a Curții de Apel Cluj, s-a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la data de 05.07.2007. Potrivit hotărârilor judecătorești menționate, rezoluțiunea a fost determinată de imposibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, deoarece, prin sentința civilă nr. 12142/06.11.2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin decizia comercială nr. 334/R/04.10.2010 a Tribunalului Comercial Cluj a fost anulat titlul de proprietate (actul de adjudecare din data de 09.03.2007) al promitenților vânzători asupra imobilului ce constituia obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, începând cu data de 04.10.2010, urmare a anulării titlului lor de proprietate, promitenții vânzători s-au aflat în imposibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, iar, prin voința părților stipulată în clauzele contractuale, o astfel de împrejurare a dus la activarea clauzei de arvună și a făcut ca, începând cu aceeași dată, primele două contracte de cesiune de creanță să înceapă să-și producă efectele. În consecință, astfel cum a stabilit curtea de apel, dreptul reclamantului de a pretinde obligarea pârâților la plata creanțelor obiect al primelor două contracte de cesiune de creanță s-a născut la data de 04.10.2010 (data la care s-a activat clauza de arvună și, pe cale de consecință, au început să se producă efectele acestor prime contracte). Odată cu nașterea dreptului la acțiune, a început să curgă și termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, acesta împlinindu-se la data de 04.10.2013, și făcând ca pretențiile reclamantului, cuprinse în cererea înregistrată la data de 05.01.2018, să fie prescrise. Dezlegarea dată de curtea de apel este corectă și în privința celorlalte patru contracte încheiate între părți la datele de 26.11.2008, 27.01.2009, 14.03.2009 și 16.07.2009. În lipsa oricăror stipulații contractuale sub acest aspect, dreptul reclamantului la a cere executarea acestor contracte s-a născut la momentul încheierii lor. Pe cale de consecință, prescripția dreptului reclamantului de a cerere executarea acestor contracte prin obligarea pârâților la plata creanțelor, a început să curgă la datele de 26.11.2008, 27.01.2009, 14.03.2009 și 16.07.2009 și s-a împlinit la datele de 26.11.2011, 27.01.2012, 14.03.2012 și 16.07.2012, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată în prezentul litigiu. b. Recurentul susține că, în cauză, a intervenit o întrerupere a cursului prescripției, la data de 01.10.2015, când, prin concluziile scrise depuse la acea dată, în dosarul nr. x/2012, aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, intimații B. și C. au solicitat admiterea cererii de intervenție formulate de recurent în acel litigiu. În opinia recurentului, această poziție procesuală a intimaților reprezintă o recunoaștere a datoriei care, în temeiul prevederilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, are ca efect întreruperea cursului prescripției, urmând ca un nou termen al prescripției extinctive să înceapă să curgă de la acel moment. Nici această critică nu este fondată. Este adevărat că, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958: "Prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția". Însă, pentru ca recunoașterea să aibă ca efect întreruperea cursului prescripției, ea trebuie să intervină înlăuntrul termenului de prescripție, pentru că numai în acest mod se pot produce efectele întreruperii prescripției reglementate prin art. 17 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958. Altfel spus, numai dacă termenul de prescripție nu era deja împlinit la data la care a intervenit recunoașterea dreptului, această recunoaștere are drept efect ștergerea prescripției începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o și începerea unei prescripții noi. Dacă la data la care a intervenit recunoașterea dreptului, termenul de prescripție era deja împlinit, recunoașterea dreptului nu mai poate produce astfel de efecte, deoarece dreptul s-a stins la data la care termenului de prescripție s-a împlinit. Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte a apreciat că sunt corecte dezlegările instanței de apel sub aspectul datelor la care s-a prescris dreptul la acțiune al reclamantului A. în cazul tuturor contractelor pe care și-a întemeiat pretențiile: 04.10.2013, în cazul primelor două contracte, respectiv, 26.11.2011, 27.01.2012, 14.03.2012 și 16.07.2012, în cazul următoarelor patru contracte. Prin urmare, pretinsa recunoaștere a dreptului reclamantului, cuprinsă în concluziile scrise depuse de pârâți la data de 01.10.2015, fiind făcută după împlinirea termenului de prescripție pentru toate contractele, nu mai poate produce efectele întreruperii cursului prescripției prevăzute de art. 17 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958. c. Recurentul nu indică care sunt dispozițiile legale încălcate de instanța de apel, dar din modul de formulare a criticilor grupate la acest punct al cererii de recurs, rezultă că ceea ce pretinde recurentul este tot o nesocotire a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Astfel, recurentul susține că dreptul său la acțiune împotriva intimaților B. și C. nu s-a născut decât odată cu soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2013; în baza dispozițiilor legale indicate, prescripția extinctivă nu putea începe să curgă decât de la aceeași dată. Înalta Curte a arătat care sunt argumentele pentru care a considerat că este legală dezlegarea dată de instanța de apel în privința datei la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantului în cazul tuturor celor șase contracte încheiate de părți. Prin urmare, considerentele dezvoltate în analiza celorlalte critici întemeiate de recurent pe dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 rămân valabile și în cazul criticilor grupate în ultimul punct al motivelor de recurs, și care au ca temei aceleași norme legale. În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.