ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2455/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj- Secția I civilă, la data de 22.03.2021, sub nr. x/117/2021, reclamanții A și B au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C și D:

- rezoluțiunea tranzacției autentificate sub nr. 252/12.03.2019 și a anexei nr. 1 a acesteia (parte integrantă din tranzacție, conform convenției părților), respectiv promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 251/12.03.2019, datorită neexecutării culpabile, însemnate și totale a obligațiilor asumate de către promitenții-vânzători C și D, precum și repunerea părților în situația anterioară prin stingerea obligațiilor de plată ale reclamanților.

- obligarea pârâților, în solidar, la plata în favoarea reclamanților a sumei de 1.221.900 lei (echivalentul a 250.000 euro stabilit prin clauza penală inserată în tranzacție și promisiune), cu titlu de daune interese convenționale (și anticipate), în temeiul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate de către Notar Public E sub nr. 251/23.03.2019, respectiv în temeiul art. 1538 și urm. C. civ.

- obligarea pârâților la plata în favoarea reclamanților a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în temeiul prevederilor art. 453 C. proc. civ., în cuantumul pe care îl vor dovedi până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului, conform art. 452 C. proc. civ., în măsura în care pârâții se vor opune admiterii cererii de chemare în judecată.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1270, art. 1350, art. 1530, art. 1547 - 1548 și art. 1555 C. civ.

Primul ciclu procesual:

Prin sentința civilă nr. 817 din 24 noiembrie 2021, Tribunalul Cluj- Secția civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâții C, D și S.C. F S.R.L. și, în consecință, s-a dispus rezoluțiunea Tranzacției autentificate sub nr. 252/12.03.2019 și a Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 251/12.03.2019 și repunerea părților în situația anterioară, prin stingerea obligațiilor de plată ale reclamanților.

Pârâții au fost obligați la plata în favoarea reclamanților a sumei de 1.221.900 lei (echivalentul a 250.000 euro stabilit prin clauza penală), cu titlu de daune interese convenționale.

De asemenea, au fost obligații pârâții către reclamanți la plata sumei de 21.685,94 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 284/A/ din 23 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj- Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții C, D și S.C. F S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 817 din 24.11.2021 a Tribunalului și a dispus obligarea apelanților, în solidar, la plata către intimații reclamanți a sumei de 5880,39 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 516 din 4 aprilie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții C, D și S.C. F S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 284/A din data de 23 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj- Secția I civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Al doilea ciclu procesual:

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj – Secția I civilă, în data de 16 mai 2023 sub nr. x/117/2021*.

Prin decizia civilă nr. 230/A/2023 din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel Cluj- Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții C, D și S.C. F S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 817 din 24 noiembrie 2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/117/2021, pe care a menținut-o, respectiv a respins cererea de întoarcere a executării silite formulate de apelanta S.C. F S.R.L.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții C, D și S.C. F S.R.L., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel în vederea evocării fondului cu privire la soluția privind rezoluțiunea Tranzacției autentificate sub nr. 252/12.03.2019, a obligației pârâților la plata către reclamanți a sumei de 1.221.900 lei (echivalentul a 250.000 euro stabilit prin clauza penală), cu titlu de daune interese convenționale și la soluția privind petitul accesoriu al obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată, arătând că formulează recurs și împotriva considerentelor, inclusiv a celor care susțin partea nerecurată din decizie în măsura în care impactează și asupra părților din dispozitiv. Au solicitat, totodată, restabilirea situației anterioare executării, respectiv obligarea intimaților-reclamanți, în solidar, la restituirea către societatea recurentă a sumei de 1.249.466,33 lei.

Așa cum au arătat și în cadrul căilor de atac formulate în cauză, acestea nu au vizat soluția de rezoluțiune a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 251/12.03.2019 și repunerea părților în situația anterioară prin stingerea obligațiilor de plată, ci au vizat soluția de rezoluțiune a Tranzacției autentificate sub nr. 252/12.03.2019, obligarea pârâților la plata în favoarea reclamanților a sumei de 1.221.900 lei (echivalentul a 250.000 euro stabilit prin clauza penală), cu titlu de daune interese convenționale și, implicit, soluția accesorie privind cheltuielile de judecată. Cu toate acestea, instanța de apel, în rejudecare, a schimbat esențial motivele rezoluțiunii promisiunii bilaterale, precum și considerentele vizând irevocabilitatea renunțărilor la judecată, intrate sub autoritatea de lucru judecat a primei sentințe.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat încălcarea de către instanța de apel a art. 501 C. proc. civ. cu privire la limitele rejudecării și indicațiile stabilite de instanța de casare prin decizia nr. 516/04.04.2023. Reținând eronat o altă instituție de drept civil, respectiv stipulația pentru altul reglementată de art. 1284 și următoarele C. civ., în încercarea de a răspunde indicațiilor instanței de recurs, instanța de apel greșit a stabilit caracterul de act complex al celor două acte juridice, cu toate că instanța de recurs a îndepărtat în mod expres această calificare, a prezumat calitatea de fidejusor al pârâtei S.C. F S.R.L. cu toate că instanța de recurs a menționat că aceasta trebuie asumată expres și dovedită dincolo de orice dubiu, respectiv a analizat pretinsul prejudiciu al reclamanților prin raportare la “valoarea” renunțării la judecată, cu toate că instanța de recurs a reținut concret că instanțele de fond nu au fost învestite cu o astfel de cerere.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la motivele de drept pe care se angajează răspunderea societății pârâte.

Astfel, s-a susținut, pe de o parte, faptul că „singura contraprestație a S.C. F S.R.L. din cadrul Tranzacției a fost aceea de asumare a obligațiilor din cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare”, iar pe de altă parte a reținut că „stipulația pentru altul este doar una dintre obligațiile asumate de S.C. F S.R.L. în cadrul contractului de tranzacție.”

Instanța de apel a alternat între a confirma realitatea juridică (faptul că S.C. F S.R.L. nu este subiect al raportului obligațional specific promisiunii de vânzare-cumpărare) și a forța angajarea răspunderii persoanei juridice pentru faptele asociaților săi, în lipsa unui fundament legal sau contractual.

Menționarea art. 1283 C. civ., cu indicarea unei alte instituții de drept decât cea reglementată de acest text legal, fără a analiza în concret condițiile extrem de restrictive ale angajării răspunderii pentru promisiunea faptei altuia și, mai ales, a calității de fidejusor, determină o lipsă de coerență în motivare din partea instanței de apel.

Mai mult, din motivarea deciziei reiese o răspundere subiectivă a recurentei S.C. F S.R.L. pentru o pretinsă faptă proprie, însă nu se oferă o motivare legală a corespondenței dintre „fapta proprie imputată” (pretinsa nedeterminare a terțului) și prejudiciul imputat.

Chiar dacă s-ar accepta incidența art. 1283 C. civ., obligația recurentei persoană fizică nu putea fi alta decât aceea de a determina persoanele fizice să semneze promisiunea, ceea ce s-a și întâmplat.

Din perspectiva reținerii calității de garant, decizia apelată nu cuprinde motive coerente pentru care această concluzie să se desprindă fără echivoc din clauzele contractului de tranzacție, dincolo de o simplă prezumție judiciară, care nu poate fi acceptată ca probă, față de prevederile art. 1283 alin. (3) C. civ.

Cu privire la prejudiciul reclamanților, decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, pe de o parte reținându-se că este activată clauza penală prin refuzul terțului de a încheia contractul de vânzare, iar, pe de altă parte, că reclamanții ar fi îndreptățiți la acordarea unei despăgubiri pentru renunțarea la dreptul dedus judecății (avantajul patrimonial al reclamanților constă nu doar în înlocuirea unei locuințe, ci în dobândirea unei locuințe- casă și teren, liberă de sarcini, pentru un preț sub valoarea sa de piață).

Or, nu există o asumare din partea recurentei persoană juridică nici cu privire la clauza penală aferentă promisiunii, nici a vreunei despăgubiri pentru renunțarea la dreptul dedus judecății, sens în care decizia recurată nu cuprinde motive de drept care să justifice angajarea răspunderii recurentei pentru suma de 250.000 euro, considerentele deciziei fiind contradictorii și vizând obligațiile asumate de asociații societății, în calitatea lor de persoane fizice. Nu există o pretinsă „dublă calitate” a persoanelor fizice, societatea fiind o persoană cu personalitate juridică proprie, iar persoanele fizice nu și-au asumat nicio obligație în calitate de asociați ai persoanei juridice, neexistând și neputând să existe obligații ale asociaților unei persoane juridice în afara raporturilor de drept societar, vădit neincidente în cauză.

În susținerea motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. raportat la pct. 5 al aceluiași articol, recurenții au susținut că instanța de apel a depășit limitele rejudecării, reanalizând rezolutiunea promisiunii de vânzare și irevocabilitatea renunțărilor la judecată, cu toate că acestea nu au făcut obiectul recursului declarat în primul ciclu procesual.

Instanța de apel a interpretat greșit indicația instanței de casare de a analiza toate motivele invocate de pârâți în cadrul art. 488 alin. (1) pct 8 C. proc. civ., motiv pentru care a rejudecat inclusiv acele părți nerecurate din decizie, fără a pune în discuția părților aceste aspecte, cu încălcarea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare.

Astfel, cu toate că în prima decizie din apel s-a menționat expres că „renunțarea este irevocabilă cu privire la dosarele nr. x/117/2019 și nr. y/117/2019”, iar acest aspect nu a făcut obiectul recursului, aceste considerente intrând în autoritate de lucru judecat, instanța de apel, în rejudecare, a statuat în mod contrar, încălcând nu doar efectul pozitiv al lucrului judecat, ci și dispoziții de drept material.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1283 C. civ., care nu reglementează stipulația pentru altul, ci promisiunea faptei altuia. Chiar și ignorând denumirea eronată a instituției de drept, totuși este de observat că instanța de apel nu a individualizat corect obligația pretins a fi fost asumată de către recurenta persoană juridică pentru „fapta altuia”. De asemenea, a reținut calitatea de fidejusor a societății, cu ignorarea dispozițiilor art. 1283 alin. (3) C. proc. civ., însă clauzele tranzacției nu susțin o astfel de concluzie, iar fidejusiunea nu se prezumă.

Mai mult, pretinsele obligații asumate “personal” de către persoana juridică sunt obligații intuitu personae ale persoanelor fizice, proprietarii imobilului, care nu puteau fi aduse la îndeplinire decât de către aceștia, iar raportat la clauzele contractuale, singura promisiune a faptei altuia pe care sociatetea ar fi putut să o aibă în vedere prin raportare la conținutul art. 2.1 din tranzacție a fost cea a determinării persoanelor fizice să semneze promisiunea, ceea ce s-a și întâmplat.

În continuare, recurenții au susținut că dispozițiile art. 1283 alin. (1) C. civ. au fost încălcate și din perspectiva obligării societății la acoperirea prejudiciului prin raportare la clauza penală din promisiune, fără a se proba existența și întinderea prejudiciului, vinovăția și raportul de cauzalitate, raportat la tranzacție și la temeiul de drept ales pentru angajarea răspunderii persoanei juridice, respectiv art. 1283 alin. (1) C. civ., iar nu la clauza penală din alt raport juridic. Fidejusiunea, chiar dacă ar fi existat, este limitată la ceea ce partea și-a asumat expres, nu la clauza penală.

Prin urmare, obligarea societății la plata unor daune interese convenționale este nelegală pentru că (i) nu a existat o obligație contractată de societate aferentă promisiunii bilaterale de vânzare, (ii) nu a existat o obligație asumată de pârâți în exercițiul activității unei întreprinderi, (iii) nu a existat o asumare din partea societății a clauzei penale, nici în nume propriu, nici ca fidejusor, iar (iv) societatea nu a produs un prejudiciu reclamanților.

Au mai arătat recurenții că decizia recurată este nelegală și în ceea ce privește modul de aplicare a clauzei penale și a obligării tuturor pârâților la plata unor daune interese convenționale exagerate, penalitatea neputând fi cerută în condițiile art. 1540 alin. (2) C. civ., dar și în ceea ce privește analiza drepturilor și obligațiilor subiectelor raportului obligațional născut din promisiunea de vânzare-cumpărare, fapt ce impactează negativ soluția pronunțată cu privire la solicitarea pârâților de neacordare sau de reducere a daunelor interese convenționale, întreaga motivare fiind circumscrisă ideii caracterului principal al obligației de radiere a ipotecii și a caracterului accesoriu al obligației de predare, contrar dispozițiilor art. 1672 C. civ.

Așadar, obligația de predare a bunului este una principală, iar nu accesorie sau secundară, iar reclamanții au preluat riscul neîndeplinirii acestei obligații prin refuzul de preluare constatat de către executorul judecătoresc la data de 29.11.2019.

Nelegală este și statuarea instanței de apel privind imposibilitatea încheierii vânzării ca urmare a existenței unei ipoteci, raportat la art. 2345 C. civ. care limitează drepturile creditorului ipotecar la dreptul de a-și satisface creanța, în condițiile legii, înaintea creditorilor chirografari, precum și înaintea creditorilor de rang inferior, ipoteca neechivalând cu o interdicție de înstrăinare. Așadar, împrejurarea că nu s-a încheiat contractul nu se datora existenței ipotecii, care putea fi stinsă și de noii proprietari, inclusiv în contul prețului datorat.

În acest sens, este nelegală acordarea de daune interese având ca justificare neîndeplinirea unei obligații secundare (radierea ipotecii), în condițiile în care nu s-a făcut nici dovada raportului de cauzalitate, din motivarea deciziei recurate reieșind că despăgubirea s-a acordat cu titlu de contraprestație a renunțării la drept (cu încălcarea art. 501 C. proc. civ.), fără legătură cu neîndeplinirea obligației de radiere a ipotecii, considerată, nelegal, obligație principală, jurisprudența reținând în mod constant că existența unei clauze penale nu înlătură necesitatea dovedirii existenței în sine a prejudiciului (decizia nr. 824/20.04.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă).

În speță, reclamanții nu au făcut dovada vreunui prejudiciu născut din neîndeplinirea obligațiilor aferente promisiunii, întrucât acesta nici nu există, iar în privința renunțării la drept, părțile nu au prevăzut vreo clauză penală, motiv pentru care este nelegală obligarea pârâților la plata unei despăgubiri pentru renunțarea la drept a reclamanților, întemeiată pe clauza penală aferentă neîndeplinirii obligației principale a promitentilor vânzători.

Față de existența unei urmăriri imobiliare, opozabilă inclusiv promitenților cumpărători încă de la momentul semnării promisiunii, în cauză este incidentă o obligație imposibil de îndeplinit, motiv pentru care penalitatea nu poate fi acordată, în sensul art. 1540 alin. (2) C. civ.

Din perspectiva cererii de diminuare a cuantumului daunelor, prezintă relevanță faptul că promitenții vânzători au încercat îndeplinirea obligației principale de predare, refuzată de creditorul obligației, sens în care sunt incidente dispozițiile art. 1514 C. civ.

Recurenții au mai susținut, printr-o altă critică, că decizia recurată este nelegală și din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1342 C. civ., renunțarea la judecată fiind un act unilateral, care nu poate face obiectul unei rezoluțiuni, fie și judiciară, declarația de renunțare la drept fiind irevocabilă, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție- Secția a II-a civilă (decizia nr. 2104/10 iunie 2014), iar renunțătorii își pot executa acele avantaje patrimoniale obținute doar prin raportare la noile raporturi de drept născute, distincte de obiectul tranzacției.

Prin decizia recurată s-a creat o situație disproporționată și nelegală, reclamanții beneficiind atât de repunerea părților în situația anterioară (care echivalează cu o executare în natură), cât și de repararea prejudiciului prin acordarea unei despăgubiri pentru renunțarea la dreptul dedus judecății, instanța reținând că reclamanții au solicitat chiar suma de 250.000 euro pentru a renunța la dreptul dedus judecății. În măsura în care s-a dispus rezoluțiunea tranzacției, reclamanții redobândind dreptul la care au renunțat, prejudiciul reținut de către instanța de judecată a dispărut, fiind absolut nejustificată acordarea unei despăgubiri de 250.000 euro.

Concluzionând, recurenții au susținut că decizia atacată este nelegală în ceea ce privește refuzul instanțelor de fond de a aplica dispozițiile art. 1514 C. civ. privind reducerea cuantumului clauzei penale, apreciindu-se că în evaluarea anticipată a prejudiciului trebuie avute în vedere prejudicii străine de natura obligației a cărei îndeplinire urma să fie înlocuită de obligația obiect al clauzei penale, iar din considerentele privind „pierderea șansei de a se muta în imobilul pentru care au renunțat la cele două litigii” rezultă că pretinsul prejudiciu pe care reclamanții încearcă să îl acopere, cu susținerea nelegală a instanței de apel, vizează preluarea unui imobil sub valoarea de piață.

Au solicitat, astfel, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, urmând ca instanța de apel să analizeze caracterul excesiv al penalității prin raportare la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului pentru neîndeplinirea obligației principale a promisiunii, prin raportare la art. 1514 C. civ.

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenții-pârâți.

În raport de conținutul deciziei de casare, instanța de apel s-a conformat dezlegărilor și îndrumărilor date, făcând o corectă, justă și completă aplicare a art. 501 C. proc. civ., analizând punctual toate apărările pârâților, efectuând o analiză exhaustivă a situației de fapt și a probelor administrate, dar și a dispozițiilor legale incidente, pentru a ajunge, în final, la aceeași concluzie justă de respingere a apelului pârâților, motivat de faptul că societatea pârâtă și-a asumat obligații punctuale față de reclamanți, ceea ce a determinat angajarea răspunderii contractuale, menținând obligația de a plăti daunele interese către reclamanți.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenții-pârâți și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

II.1. Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat încălcarea dispozițiilor art. 501 din același cod, prin nesocotirea dezlegărilor și îndrumărilor obligatorii din decizia de casare întrucât, în esență, instanța de rejudecare: i) a stabilit caracterul de act complex al celor două acte juridice, deși instanța de casare a îndepărtat în mod expres această calificare, ii) a prezumat calitatea de fidejusor a pârâtei S.C. F S.R.L., deși indicațiile obligatorii erau în sensul că aceasta trebuie asumată expres și dovedită dincolo de orice dubiu, respectiv, iii) a analizat pretinsul prejudiciu prin raportare la „valoarea” renunțării la judecată, deși în decizia de casare s-a reținut că instanțele de fond nu au fost învestite cu o astfel de cerere.

Criticile sunt nefondate.

Prealabil, se cuvine reamintit că în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită reanalizarea mijloacelor de probă și/sau reevaluarea situației de fapt. Altfel spus, faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, scopul recursului fiind verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din același cod.

Înalta Curte are în vedere că dispozițiile art. 501 C. proc. civ., pretins nesocotite de către instanța de apel, consacră în alin. (1) regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond (de apel sau prima instanță) care rejudecă procesul, ceea ce presupune că nu mai pot fi repuse în discuție aceste chestiuni, cu atât mai puțin nu li se poate da o altă rezolvare, întrucât ar echivala cu nesocotirea forței obligatorii și a autorității de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs; potrivit alin. (3), rejudecarea trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs și ținând seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 516/04.04.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Secția I civilă s-a dispus casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul considerentelor care au fundamentat decizia de casare, instanța supremă a reținut că motivarea deciziei recurate „este contradictorie și incompletă, în condițiile în care aceasta nu cuprinde o argumentare în fapt și în drept coerentă, de natură să susțină soluția de obligare a pârâtei S.C. F S.R.L. la plata daunelor interese convenționale către reclamanți, în solidar cu ceilalți doi pârâți, persoane fizice și asociați în cadrul societății, nu relevă raționamentul logico-juridic care a stat la baza acestei soluții, instanța de apel făcând o analiză neadecvată și incompletă a actelor juridice intervenite între părți și a condițiilor în care poate fi angajată răspunderea societății pârâte, analiză care nu răspunde tuturor apărărilor părților cu privire la petitul din acțiune vizând obligarea pârâților la plata daunelor interese stabilite prin clauza penală”.

Totodată, s-a constatat că, în raport de dispozițiile art. 1280 și art. 1350 alin. (1) C. civ. „și în lipsa unei motivări adecvate, în speță, este de neînțeles mecanismul juridic prin care s-a ajuns la obligarea pârâtei S.C. F S.R.L. la plata "în solidar" a daunelor interese convenționale stabilite de părțile semnatare ale promisiunii de vânzare-cumpărare, pentru neîndeplinirea obligației de transferare a proprietății asupra imobilului ce a făcut obiectul acesteia, în condițiile în care societatea nu este parte a actului respectiv, soluția adoptată fiind nelegală atât din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât și a celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.”

- Cu referire la critica recurenților potrivit căreia instanța de rejudecare a stabilit nelegal caracterul de act complex al celor două acte juridice, deși instanța de casare a îndepărtat în mod expres această calificare, Înalta Curte are a observa că, din perspectiva aspectelor tranșate și a indicațiilor date, raționamentul expus în decizia de casare s-a fundamentat pe constatarea că „reținerea calității procesuale pasive și a răspunderii societății pârâte prin raportare la actul juridic complex este insuficientă și greșită, analiza separată și detaliată a drepturilor și obligațiilor ce le revin părților, asumate în calitate de semnatare ale unuia sau altuia dintre cele două acte ce compun actul complex fiind nu doar necesară, ci obligatorie, însăși instanța de apel recunoscând că părțile au încheiat, în realitate, două acte juridice care au regimul lor juridic distinct”, fiind, totodată, furnizate îndrumări în sensul ca „instanța de trimitere să stabilească, în raport de conținutul concret al clauzei de la art. 2 pct. 2.1 al tranzacției, obligațiile ce îi reveneau pârâtei S.C. F S.R.L. și să dea calificarea juridică adecvată raportului juridic rezultat din aceasta, cu luarea în considerare a posibilității subsumării lui dispozițiilor art. 1283 C. civ., referitoare la promisiunea faptei altuia, și să analizeze efectele acestei convenții, raportat la limitele angajamentului asumat dar și la atitudinea terțului pentru care s-a angajat, în speță, a pârâților C și D”.

Or, conformându-se întocmai limitelor rejudecării și indicațiilor instanței de casare, curtea de apel, în rejudecarea căii de atac, a verificat clauzele contractuale și a interpretat cele două acte juridice – promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 251/12.03.2019 încheiată între pârâții C și D (promitenți-vânzători) și reclamanții G (promitenți-cumpărători) și tranzacția autentificată sub nr. 252/12.03.2019 încheiată între pârâta S.C. F S.R.L. și reclamanții G – și a concluzionat în cadrul unui raționament juridic logic, clar și convingător, în sensul că „cele două acte juridice sunt interdependente, existând o relație de reciprocitate de tip mijloc-scop între acestea, fiecare reprezentând fie instrumentul, fie mobilul urmărit de parte, cu mențiunea că promisiunea de vânzare-cumpărare face parte integrantă din tranzacție”, iar clauza stipulată la art. 2.1 al tranzacției demonstrează neîndoielnic „asumarea de către S.C. F S.R.L. a tuturor obligațiilor promitenților-vânzători, inclusiv a obligațiilor de garanție, în sensul art. 1283 alin. (1) C. civ.”

În logica demonstrației referitoare la „legătura mijloc-scop existentă între cele două acte juridice”, instanța de rejudecare a reținut că scopul urmărit de S.C. F S.R.L. a fost acela de stingere a litigiilor administrative pentru a-i permite finalizarea proiectului său imobiliar („amenajare cimitir, împrejmuire, realizare locuri de veci, alei, anexe și capelă” în municipiul Cluj-Napoca), în mod direct prin încheierea tranzacției și, indirect, prin închiderea dosarelor de contencios administrativ nr. y/117/2018 și nr. x/117/2019 prin renunțarea reclamanților la dreptul dedus judecății.

Pe de altă parte, scopul inițial al reclamanților G a fost acela de a bloca proiectul imobiliar, întrucât locuința lor se afla în proximitate, scop abandonat în contextul propunerii de achiziționare a unei locuințe (casă și teren) libere de sarcini, cu un preț sub valoarea de piață.

În sensul acestei concluzii, instanța de apel a dat eficiență clauzei stipulate în cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare – act juridic încorporat în tranzacție – potrivit cu care „tranzacția va fi considerată finalizată atunci când se va semna contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică la notar”, de vreme ce scopul pentru care reclamanții G au renunțat la judecată în cele două dosare a fost condiționat de îndeplinirea obligației de înstrăinare a imobilului, potrivit condițiilor promisiunii de vânzare-cumpărare.

- Nefondată este, de asemenea, critica recurenților potrivit căreia în mod nelegal instanța de trimitere a prezumat calitatea de fidejusor a pârâtei S.C. F S.R.L., deși indicațiile obligatorii erau în sensul că aceasta trebuie neechivoc asumată și dovedită.

Astfel, este de notat că, într-adevăr, prin decizia de casare, s-a impus instanței de rejudecare obligația de a verifica și demonstra condiția specială impusă de alin. (3) al art. 1283 C. civ., respectiv „dacă societatea, în calitate de promitent, a și garantat executarea obligațiilor asumate de pârâții persoane fizice prin promisiunea de vânzare-cumpărare, dobândind, astfel, calitatea de fideiusor, pentru că numai într-o astfel de situație va fi ținută să răspundă pentru neexecutare”, mai exact dacă, în raport de conținutul concret al clauzei din art. 2.1 al tranzacției „S.C. F S.R.L. și-a asumat garantarea obligațiilor ce le reveneau pârâților persoane fizice potrivit promisiunii de vânzare-cumpărare, în sensul art. 1283 alin. (3) C. civ.”

Contrar, însă, susținerilor recurenților, pliindu-se întocmai indicațiilor deciziei de casare, instanța de trimitere a cercetat detaliat (nicidecum nu a prezumat), într-o manieră caracterizată de atributul efectivității, respectarea condiției speciale de validitate a convenției de porte-fort, instituită de art. 1283 alin. (3), constatând „fără urmă de îndoială” asumarea de către societate a tuturor obligațiilor promitenților-vânzători, inclusiv a obligațiilor de garanție, elementele construcției argumentative urmând a fi prezentate în cele ce succedă, în contextul analizării motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8.

- În fine, este nefondată și cea din urmă critică subsumată primului motiv de recurs, prin care s-a susținut că greșit instanța de trimitere a analizat pretinsul prejudiciu prin raportare la „valoarea” renunțării la judecată, deși în decizia de casare s-a reținut că instanțele de fond nu au fost învestite cu o astfel de cerere.

Este de observat, sub acest aspect, că incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 a fost justificată, în esență, de motivarea contradictorie a activării clauzei penale (consecință a neîncheierii contractului de vânzare și, totodată, a renunțării la drept, ce a făcut obiectul tranzacției) și crearea în mod artificial a unui raport obligațional nou între reclamanți și pârâta S.C. F S.R.L.

Instanța de trimitere nu a analizat prejudiciul prin raportare la „valoarea” renunțării la judecată, cum pretind fără temei recurenții.

Dimpotrivă, sprijinindu-se corect pe conținutul clauzei penale stipulate în promisiunea de vânzare-cumpărare, potrivit cu care „Asupra imobilului promis spre vânzare, este constituită o ipotecă în favoarea H Bank S.A. Promitenții vânzători se obligă să stingă și să radieze această ipotecă până cel târziu la data de 15.09.2019. În caz contrar, independent de orice culpă, promitenții-vânzători se obligă să achite daune interese în cuantum de 250.000 de euro”, instanța de rejudecare a dat eficiență, deplin legal, dispozițiilor art. 1538 alin. (4) C. civ., conform cărora „Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu”, evidențiind corect argumentul că este suficientă doar dovedirea neexecutării obligației contractuale care a generat clauza penală, nu și a existenței și întinderii prejudiciului.

Mai mult decât atât, instanța de rejudecare a subliniat corect aspectul că, din chiar modalitatea în care este redactat conținutul clauze penale, se exclude condiția unei neexecutări „culpabile”, fiind suficientă dovada „neexecutării obligației”; așadar, existența, cuantumul prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu au fost convenite anticipat prin instituirea respectivei clauze penale, în acord cu prevederile art. 1538 C. civ.

II.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat încălcarea limitelor rejudecării, sub aspectul rezoluțiunii promisiunii de vânzare și irevocabilității renunțărilor la judecată care nu au fost recurate în primul ciclu procesual, considerentele primei decizii din apel intrând în autoritate de lucru judecat.

Critica este nefondată.

Astfel, pe de o parte, decizia instanței de apel din primul ciclu procesual nu poate avea, în mod rațional, atașat vreun atare efect al lucrului judecat, pentru simplul argument că potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ. „Hotărârea casată nu are nicio putere”, așadar nu mai produce niciun efect de ordin substanțial ori procesual.

Pe de altă parte, instanța de rejudecare s-a raportat tocmai la îndrumările instanței de recurs, despre care a notat că „a plasat în sarcina instanței de apel analiza celorlalte critici de nelegalitate subsumate prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dată fiind reținerea motivării contradictorii și a aplicării eronate a normelor de drept substanțial de către instanța de apel, motiv pentru care instanța de apel în rejudecare va devolua toate motivele de apel ale pârâților, inclusiv cele ce privesc rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, antamate în cuprinsul memoriului de recurs”.

Or, prin maniera de formulare a criticii, recurenții nu opun elemente concrete de nelegalitate care să se raporteze la cele reținute de către instanța de apel și care, prin consecință, să fie susceptibile de cenzură în prezenta verificare jurisdicțională.

II.3. Cu referire la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., analizate grupat, se cuvine, dintru început, observat că într-o manieră inadecvată procedural, nesocotind existența judecății anterioare și natura prezentei căi extraordinare de atac, recurenții reiterează în mare măsură, sub pretextul unor critici încadrabile în ipotezele de casare indicate, ideile construcției argumentative supuse controlului judiciar efectuat în precedenta fază procesuală, fără a expune, în realitate, critici punctuale cu referire la decizia instanței de rejudecare a apelului; or, așa cum s-a subliniat deja în cele ce precedă, instanța de recurs judecă hotărârea instanței de apel, iar nu procesul, scopul recursului fiind verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din același cod.

Astfel, fără a se grefa pe considerentele instanței de apel, recurenții au înțeles să supună judecății și unele aparente critici de nelegalitate, precum și să reitereze parte din criticile îndreptate împotriva sentinței tribunalului, referitoare la: caracterul principal/esențial al obligației asumate de promitenții vânzători în sensul radierii ipotecii anterior datei de 15.09.2019; absența impedimentelor legale la încheierea actului translativ de proprietate asupra imobilului grevat de ipotecă; imposibilitatea obiectivă de încheiere a contractului de vânzare, cauzată de indisponibilizarea bunului ca efect al urmăririi silite imobiliare; caracterul irevocabil al declarației de renunțare la dreptul dedus judecății în cele două dosare administrative; consecințele repunerii în situația anterioară ca efect al rezoluțiunii tranzacției, din perspectiva existenței prejudiciului; caracterul excesiv al penalității.

Or, preluarea întocmai a motivelor căii de atac anterioare, fără a combate, de o manieră efectivă, considerentele regăsite în hotărârea atacată în legătură cu aceste aspecte, echivalează cu lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta, întrucât a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de nelegalitate, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel.

Or, aceste cerințe nu pot fi considerate îndeplinite, din moment ce recurenții au omis să indice punctual în ce au constat eventualele greșeli de judecată imputabile instanței de apel în legătură cu aceste aspecte.

Neprocedând astfel, instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susțineri, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoțite, practic, de o critică propriu-zisă de nelegalitate cu corespondent în considerentele deciziei atacate.

În continuare, luând în examinare, grupat, criticile de nelegalitate subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat al acestora.

- Printr-un prim set de critici, recurenții au invocat, în esență, motivarea insuficientă și contradictorie, precum și aplicarea greșită a instituției promisiunii faptei altuia reglementată de art. 1283 C. civ., din perspectiva obligației pretins asumată de societatea pârâtă pentru „fapta altuia” și a calității de fidejusor, în contextul în care pretinsele obligații asumate „personal” de către persoana juridică sunt obligații intuitu personae ale proprietarilor imobilului, persoane fizice, iar potrivit clauzelor contractuale, singura promisiune a faptei altuia, prin raportare la conținutul art. 2.1 din tranzacție, a fost aceea de a determina persoanele fizice să semneze promisiunea, obligație realizată.

Contrar susținerilor recurenților, decizia curții de apel respectă exigențele referitoare la claritatea, precizia, consecvența și, în final, la necontradictorialitatea motivării, cuprinzând răspunsuri specifice și explicite la fiecare element esențial ce i-a fost supus verificării din perspectiva convenției de porte-fort pe care se grefează raportul juridic litigios, ceea ce permite instanței de recurs să realizeze controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Astfel, situația de fapt reținută de prima instanță a fost reevaluată și confirmată de instanța de apel în cadrul unui raționament juridic extrem de detaliat și în baza unui proces profund și consecvent de apreciere a probatoriului dosarului, fiind de notat aspectul că acele critici din memoriul de recurs care tind, în realitate, la reaprecierea probelor și la schimbarea situației de fapt prezintă valențele unui veritabil control judiciar de temeinicie, incompatibil cu structura recursului.

În acest sens, devoluând fondul, instanța de apel a procedat la calificarea juridică a clauzei asumate de S.C. F S.R.L., obiectivată în cuprinsul art. 2.1 al contractului de tranzacție autentificat sub nr. 252/12.03.2019, având următorul conținut: „S.C. F S.R.L., prin Asociații acesteia, domnul C și doamna D, se obligă să ducă la îndeplinire obligațiile ce reies din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 251/12.03.2019 de către notar public E, Cluj-Napoca, Anexa 1”.

Concluzia potrivit căreia convenția părților are fizionomia juridică reglementată de art. 1283 C. civ. (promisiunea faptei altuia) se fundamentează, contrar susținerilor recurenților, pe individualizarea corectă a obligației de rezultat asumată de către societate, în sensul în care circumstanțele factuale evidențiază că S.C. F S.R.L., obligându-se să aducă la îndeplinire obligațiile ce reies din promisiune, pe de o parte a promis fapta unui terț (a propriilor săi asociați), de a preda bunul, a stinge ipoteca și a radia sarcinile, respectiv de a încheia actul translativ de proprietate, iar, pe de altă parte, și-a asumat în calitate de garant inclusiv obligațiile alternative, anume de a plăti suma de 250.000 de euro în cazul în care promitenții-vânzători „independent de orice culpă” nu radiază ipoteca H Bank până la data de 15.09.2023, respectiv de a încheia contractul de vânzare-cumpărare până la aceeași dată, sub sancțiunea unor daune-interese în cuantum de 0,05% pe zi de întârziere.

Interpretarea acestei clauze - integrată în contractul de tranzacție -, ca intrând în sfera de acțiune a instituției promisiunii faptei altuia, s-a bazat în mod judicios pe argumentele că: singura contraprestație a societății este cea de asumare a obligațiilor din cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare, întrucât înstrăinarea satisface interesele indirecte ale acesteia; promisiunea de vânzare-cumpărare a fost încorporată în tranzacție, fiind „însușită și semnată de ambele părți” conform art. 5; termenii folosiți de părți sunt clari, S.C. F S.R.L. asumând întregul conținut al promisiunii, inclusiv obligația de garanție; în cadrul promisiunii (parte componentă a tranzacției) se stipulează că „tranzacția va fi considerată finalizată atunci când se va semna contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică la notar, sunt achitate toate sumele între părți și a avut loc predarea-primirea imobilului”.

Drept urmare, instanța de rejudecare a făcut o corectă aplicare a regulilor care guvernează răspunderea societății pârâte pentru neexecutarea obligațiilor contractuale neîndoielnic asumate, astfel cum sunt reglementate efectele juridice ale convenției de porte-fort prin dispozițiile art. 1283 C. civ.

- Printr-o ultimă critică, recurenții au invocat, în esență, activarea nelegală a clauzei penale, întrucât nu erau îndeplinite condițiile referitoare la neexecutarea unei obligații principale (radierea ipotecii constituind o obligație secundară) și dovada existenței prejudiciului.

Reiterând argumentele expuse deja în contextul examinării primului motiv de recurs, se cuvine observat că circumstanțele factuale stabilite de instanțele de fond, pe baza probatoriului dosarului, relevă caracterul esențial al obligației de radiere a ipotecii care greva bunul promis (obligație neexecutată, culpabil), astfel încât instanța de rejudecare în mod corect a dat eficiență prezumției existenței prejudiciului, instituită de art. 1538 alin. (4) C. civ., întrucât existența și cuantumul prejudiciului au fost convenite anticipat, prin stipularea clauzei penale din cuprinsul art. 2.1 al tranzacției.

Este de principiu admis că rațiunea normei anterior citate își are sorgintea în principiul forței obligatorii a contractului, consacrat de art. 1270 C. civ., de vreme ce părțile, prin acordul lor de voințe, au convenit contractual nu doar asupra obligațiilor principale asumate, ci și asupra eventualului prejudiciu pe care l-ar suferi prin neexecutare, conturând inclusiv întinderea acestuia și fiind de acord cu repararea lui; această regulă imperativă impune ca o asemenea clauză să nu mai fie discutată la epoca la care contractul ajunge în impas, ci să fie executată și astfel creditorul să nu mai fie pus în situația dificilă de a proba existența sau întinderea prejudiciului, știut fiind că remediul pentru ipoteza unei despăgubiri excesive, prin raportare la prejudiciul ce putea fi prevăzut la încheierea contractului, este reglementat de art. 1541 din același cod care permite instanței, în anumite circumstanțe, să reducă penalitatea astfel convenită.

Prin urmare, sunt nefondate toate criticile recurenților.

Pentru considerentele expuse, reținând că sunt neîntemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., în baza art. 496 din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâți.

Reținând culpa procesuală a recurenților-pârâți și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7477,01 lei reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de transport, fiind dovedit caracterul real, necesar și proporțional cu înscrisurile depuse la filele 59-63 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții S.C. F S.R.L., C și D împotriva deciziei civile nr. 230/A/2023 din 27 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă.

Obligă recurenții la plata către intimații B și A a sumei de 7477,01 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 06 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.