ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 516/2023

Ședința publică din data de 4 aprilie 2023

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 22.03.2021, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D.:

- rezoluțiunea Tranzacției autentificate sub nr. x/12.03.2019 și a anexei nr. 1 a acesteia (parte integrantă din tranzacție, conform convenției părților), respectiv promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/12.03.2019, datorită neexecutării culpabile, însemnate și totale a obligațiilor asumate de către promitenții-vânzători C. și D., precum și repunerea părților în situația anterioară prin stingerea obligațiilor de plată ale reclamanților.

- obligarea pârâților, în solidar, la plata în favoarea reclamanților a sumei de 1.221.900 RON (echivalentul a 250.000 euro stabilit prin clauza penală inserată în tranzacție și promisiune), cu titlu de daune interese convenționale (și anticipate), în temeiul Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate de către Notar Public E. sub nr. x/23.03.2019, respectiv, în temeiul art. 1538 și urm. C. civ.

- obligarea pârâților la plata în favoarea reclamanților a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în temeiul prevederilor art. 453 C. proc. civ., în cuantumul pe care îl vor dovedi până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului, conform art. 452 C. proc. civ., în măsura în care pârâții se vor opune admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 817 din 24.11.2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D. și F. S.R.L. și, în consecință, s-a dispus rezoluțiunea Tranzacției autentificate sub nr. x/12.03.2019 și a Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/12.03.2019 și repunerea părților în situația anterioară, prin stingerea obligațiilor de plată ale reclamanților.

Pârâții au fost obligați la plata în favoarea reclamanților a sumei de 1.221.900 RON (echivalentul a 250.000 euro stabilit prin clauza penală), cu titlu de daune interese convenționale.

De asemenea, au fost obligații pârâții către reclamanți la plata sumei de 21.685,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 284/A/din 23 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâții C., D. și F. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 817 din 24.11.2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2021, și a dispus obligarea apelanților, în solidar, la plata către intimații reclamanți a sumei de 5880,39 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 284/A/din 23 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I Civilă au declarat recurs pârâții C., D. și F. S.R.L., criticând-o pe motive de nelegalitate, prin prisma cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 3, 6 și 8 C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenții au susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 129 și ale art. 130 C. proc. civ., întrucât, deși este adevărat că necompetența materială procesuală a fost invocată prin cererea de apel, în speță, situația a fost una specială, în sensul că necompetența materială procesuală a tribunalului civil a reieșit din calificarea dată de prima instanță raporturilor juridice dintre părți.

Astfel, în fața primei instanțe nu s-au putut pune concluzii cu privire la acest aspect întrucât aceasta a înțeles să tranșeze natura juridică a raportului obligațional abia prin sentința pronunțată, prin respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a persoanei juridice. Așadar, motivele care justifică necompetența materială se regăsesc pentru prima dată în chiar sentința Tribunalului Cluj, prima instanță (iar nu reclamanții) fiind cea care a invocat dispozițiile art. 1446 C. civ., referitoare la solidaritatea debitorilor unei obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi.

Câtă vreme aspectele care susțin necompetența materială s-au ivit ulterior primului termen de judecată în fața primei instanțe iar părțile nu au putut pune concluzii în primă instanță cu privire la acestea, în mod just invocarea necompetenței materiale s-a realizat doar prin apel.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii cu privire la obligația F., lipsind, totodată, motivele de drept pe care se întemeiază angajarea răspunderii acestei societăți.

Astfel, se reține, pe de o parte, faptul că F. S.R.L. nu dobândește calitatea de subiect în promisiunea de vânzare-cumpărare, în calitate de titulară a primei obligații F. S.R.L. are calitate procesuală pasivă, dar important este nu calitatea de semnatar a actelor juridice defalcate, ci aceea de parte în întreg raportul juridic litigios, ceea ce se confirmă în persoana F. S.R.L., chiar dacă semnarea tranzacției nu dă calitatea de subiect în promisiunea de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, faptul că - F., prin asociații acesteia, C. și D., au semnat tranzacția și se obligă să ducă la îndeplinire obligațiile ce reies din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată.

Practic, în încercarea de a salva soluția pronunțată de prima instanță, instanța de apel a alternat între a confirma realitatea juridică (faptul că F. nu este subiect al raportului obligațional specific promisiunii de vânzare-cumpărare) și a forța angajarea răspunderii persoanei juridice pentru faptele asociaților săi, în lipsa unui fundament legal sau contractual.

Având în vedere faptul că inclusiv în cazul unui raport obligațional pluripartit și complex (așa cum au dorit instanțele de fond să califice raporturile dintre părți), se impune individualizarea drepturilor și obligațiilor ce revin fiecărei părți contractuale, hotărârea recurată este lipsită de coerență în privința motivării soluției de angajare a răspunderii F. pentru neaducerea la îndeplinire a obligațiilor contractuale asumate exclusiv de persoanele fizice.

Atunci când părțile încheie un act juridic complex nu înseamnă altceva decât că acestea înțeleg să alăture mai multe raporturi juridice, fiecare dintre aceste raporturi rămânând să producă doar efectele pe care legiuitorul le acordă fiecăruia. Instanțele de fond aveau obligația de a decela obligațiile fiecăreia dintre părți, cu referire la natura juridică a fiecărui raport obligațional identificat în cadrul "actului complex".

Din motivarea deciziei recurate rezultă faptul că angajarea răspunderii F. S.R.L. a fost calificată drept o răspundere subiectivă, pentru fapta proprie. Însă, din motivare lipsește identificarea obligației personale a F. S.R.L. pretins a fi fost neîndeplinită, ceea ce, în opinia recurentei, echivalează cu nemotivarea soluției pronunțate.

Nu există dubiu cu privire la faptul că societatea F. S.R.L. este o persoană distinctă de asociații săi, nașterea unei persoane noi fiind de esența constituirii unei persoane juridice.

În cazul unei promisiuni de vânzare-cumpărare, părțile raportului obligațional principal nu pot fi altele decât promitentul-vânzător și promitentul-cumpărător. Or, așa cum confirmă și instanța de apel, semnarea tranzacției de către F. nu dă calitatea de subiect în promisiunea de vânzare-cumpărare.

Sub un alt aspect, recurenții au susținut că instanța de apel nu a motivat respingerea argumentului prin care au susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 1446 C. civ.

Instanța de fond a fost cea care și-a justificat soluția prin referire la dispozițiile art. 1446 C. civ. iar instanța de apel, deși a fost investită a se pronunța cu privire la nelegalitatea aplicării acestor dispoziții, a evitat o motivare a respingerii acestui motiv de apel, înlocuind însă considerentele primei instanțe cu propriile considerente: Nici una dintre părți nu este terț în raportul juridic obligațional complex, și asta are relevanță, chiar dacă persoana juridică nu a fost parte în unul dintre actele juridice dar au fost părți persoanele fizice, care sunt asociații persoanei juridice, care persoană juridică și care asociați și-au asumat obligația care se naște din tranzacție, aceea de a duce la îndeplinire alte obligații, anume cele ce reies din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare. Solidaritatea a fost reținută cu privire la actul juridic complex, cu privire la care există trei debitori, din care doi în dublă calitate, iar nu doar cu privire la una dintre cele două obligații din cele două acte juridice, astfel că solidaritatea persoanei juridice și a persoanele fizice, care au dubla calitate de asociați și de proprietari, a fost corect reținută.

Mergând mai departe, cu privire la prejudiciul reclamanților, decizia recurată cuprinde din nou considerente contradictorii, pe de o parte reținându-se faptul că acea clauză penală este activată de neîncheierea contractului de vânzare, iar, pe de altă parte, faptul că reclamanții ar fi îndreptățiți la acordarea unei despăgubiri pentru renunțarea la dreptul dedus judecății.

Alăturarea a două raporturi juridice (renunțarea la drept și promisiunea de vânzare) nu poate avea alt efect decât nașterea drepturilor și obligațiilor specifice ambelor raporturi juridice, fără a inventa noi obligații, neasumate expres de către părți.

Nu există vreo asumare din partea F. nici a clauzei penale aferente Promisiunii, nici a vreunei despăgubiri pentru renunțarea la dreptul dedus judecății. Decizia recurată nu cuprinde motive de drept care să justifice angajarea răspunderii F. pentru suma de 250.000 euro, considerentele deciziei fiind contradictorii și vizând obligațiile asumate de asociații societății, în calitatea lor de persoane fizice. Nu există o pretinsă "dublă calitate" a persoanelor fizice, societatea fiind o persoană de sine statoare, cu personalitate juridică proprie. Persoanele fizice nu și-au asumat nicio obligația în calitate de asociați ai persoanei juridice, neexistând și neputând să existe "obligații" ale asociaților unei persoane juridice înafara raporturilor de drept societar, care nu sunt incidente în cauză.

În cadrul motivului de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că, pentru a menține soluția nelegală a primei instanțe, de admitere a acțiunii introductive, instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit mai multe norme de drept material.

Astfel, în primul rând, decizia recurată a aplicat greșit dispozițiile art. 1446 C. civ., potrivit căruia solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel, prin aceea că nu identifică care ar fi obligația comună contractată de F. și cele două persoane fizice în exercițiul activității F..

Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1446 C. civ. este necesar ca obligația principală sa fie contractată în exercițiul activității unei întreprinderi. Or, în speță, obligația principală este cea a transmiterii proprietății asupra unui imobil proprietatea a două persoane fizice către alte două persoane fizice, obligația principală fiind, deci, una esențialmente civilă.

Instanța de fond a fost cea care și-a justificat sentința prin referire la dispozițiile art. 1446 C. civ. iar instanța de apel, cu toate că a fost investită a se pronunța cu privire la nelegalitatea aplicării acestor dispoziții, a evitat o motivare a respingerii acestui motiv de apel, însușindu-și, implicit, considerentele primei instanțe.

Recurenții au mai susținut că decizia atacată este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în materia angajării răspunderii civile a persoanei juridice. În acest sens, au arătat că angajarea răspunderii F. a avut la bază răspunderea contractuală pentru fapta proprie, pentru o pretinsă neîndeplinire a obligațiilor contractuale asumate în nume propriu.

Conform art. 1350 alin. (1) C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Per a contrario, nimeni nu poate fi ținut să execute obligațiile pe care nu le-a contractat și nici obligațiile pe care alții le-au contractat, în lipsa unei fidejusiuni sau obligații legale.

Prin obligarea F. la plata "în solidar" a daunelor interese convenționale stabilite de părți în cazul neîndeplinirii obligației de transferare a proprietății asupra imobilului au fost încălcate dispozițiile și principiile de drept material ce guvernează instituția răspunderii civile contractuale.

Chiar dacă s-ar considera că obligația asumată de cele două persoane fizice față de reclamanți profită indirect persoanei juridice, obligația de transferare a proprietății este și rămâne asumată exclusiv de către persoanele fizice, iar daunele interese convenționale trebuie limitate și corelate cu neîndeplinirea acestei obligații.

Răspunderea civilă este, de regulă, subiectivă. Răspunderea obiectivă și răspunderea pentru fapta altuia sunt și trebuie să rămână excepții, fiind de strictă interpretare.

Conform art. 1538 C. civ., clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale, sens în care este imperios necesar a exista o identitate de părți între debitorul obligației principale și persoana față de care se activează clauza penală.

Raportat la aceste dispoziții legale, recurenții consideră că obligarea pârâtei F. la plata unor daune interese convenționale este nelegală din următoarele motive:

- nu a existat o obligație contractată de F. aferentă Promisiunii bilaterale de vânzare

- nu a existat o obligație asumată de pârâți în exercițiul activității unei întreprinderi

- nu a existat o asumare din partea F. a clauzei penale, nici în nume propriu, nici ca fidejusor

- F. nu a produs vreun prejudiciu reclamanților .

În egală măsură, decizia recurată este nelegală în ceea ce privește modul de aplicare a clauzei penale și a obligării tuturor pârâților la plata unor daune interese convenționale exagerate.

Activarea clauzei penale presupune îndeplinirea mai multor condiții cumulative:

- neexecutarea unei obligații principale;

- existența culpei debitorului;

- legătura de cauzalitate între obligația neîndeplinită și prejudiciu;

- dovada existenței prejudiciului;

În plus, penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligației a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului - art. 1540 alin. (2) C. civ.

Motivarea deciziei recurate este nelegală și în ceea ce privește analiza drepturilor și obligațiilor subiectelor raportului obligațional născut din promisiunea de vânzare-cumpărare, fapt ce are impact negativ asupra soluției pronunțate cu privire la solicitarea pârâților de neacordare sau de reducere a daunelor interese convenționale.

Recurenții au precizat că instanța de apel a comis o eroare materială în privința momentului înscrierii somației imobiliare de către executorul judecătoresc, aceasta având loc înainte de semnarea Promisiunii, iar nu ulterior termenului contractual prevăzut pentru radierea ipotecii.

Prin hotărârea recurată se statuează, în considerente, faptul că: Situația executărilor silite și a legăturilor dintre persoane nu a fost cea care a dus la imposibilitatea încheierii actului ci doar lipsa radierii ipotecii, care a dus la imposibilitatea încheierii actului juridic, care condiționa încheierea sa în termen de radierea respectivei ipoteci în termenul convențional, care era în 15.09.2019, astfel că orice s-a întâmplat ulterior, cum ar fi în noiembrie 2019 este fără relevanță din punctul de vedere al prezentei acțiuni. O invitație la preluarea posesiei în noiembrie 2019, este un astfel de aspect lipsit de relevanță, căci predarea posesiei este o obligație secundară, și nu aceasta a dus la imposibilitatea executării contractului.

Întreaga motivare a deciziei din apel se circumscrie ideii caracterului principal al obligației de radiere a ipotecii și a caracterului accesoriu al obligației de predare. Or, decizia este nelegală față de dispozițiile art. 1672 C. civ., care prevede că vânzătorul are următoarele obligații principale:

Așadar, obligația de predare a bunului este una principală, iar nu accesorie sau secundară, iar reclamanții au preluat riscul neîndeplinirii acestei obligații prin refuzul de preluare constatat de către executorul judecătoresc la data de 29.11.2019.

Nelegală este și statuarea instanței de apel privind imposibilitatea încheierii vânzării ca urmare a existenței unei ipoteci, față de dispozițiile art. 2345 C. civ., care limitează drepturile creditorului ipotecar la dreptul de a-și satisface creanța, în condițiile legii, înaintea creditorilor chirografari, precum și înaintea creditorilor de rang inferior. Ipoteca nu echivalează cu o interdicție de înstrăinare. Așadar, neîncheierea contractului nu se datora existenței ipotecii, care putea fi stinsă și de noii proprietari, inclusiv în contul prețului datorat.

În concluzie este nelegală acordarea de daune interese având ca justificare neîndeplinirea unei obligații secundare - radierea ipotecii, așa cum și-a motivat instanța de apel hotărârea.

Recurenții au mai arătat că în cauză nu s-a făcut nici dovada raportului de cauzalitate, din motivarea deciziei recurate reieșind faptul că despăgubirea s-a acordat cu titlu de contraprestație a renunțării la drept, așadar fără legătură cu neîndeplinirea obligației de radiere a ipotecii, considerată, nelegal, ca obligație principală.

Jurisprudența a statuat în mod constant faptul că existența unei clauze penale nu înlătură necesitatea dovedirii existenței în sine a prejudiciului: "Susținerea reclamantei potrivit căreia nu este necesar ca partea care se prevalează de clauza penală să probeze existența și întinderea prejudiciului nu poate fi primită, având în vedere că aceasta contravine naturii însăși a clauzei penale, de mijloc de evaluare anticipată a prejudiciului. Astfel, creditorul obligației neîndeplinite poate pretinde plata despăgubirilor în măsura în care face dovada existenței unui prejudiciu, clauza penală inserată în contract dispensând pe creditor doar de proba cuantumului prejudiciului, iar nu și de proba existenței acestuia."

În cazul de față, reclamanții nu au făcut dovada vreunui prejudiciu născut din neîndeplinirea obligațiilor aferente Promisiunii, întrucât acesta nici nu există.

În privința renunțării la drept, părțile nu au prevăzut vreo clauză penală.

Obligarea pârâților la plata unei despăgubiri pentru renunțarea la drept a reclamanților, întemeiată pe clauza penală aferentă neîndeplinirii obligației principale a promitenților vânzători, este nelegală.

Existența urmăririi imobiliare a avut ca efect indisponibilizarea bunului, conform art. 825 C. proc. civ. care prevede că imobilele urmărite silit se valorifică prin modalitățile de vânzare prevăzute la art. 753-755, care se aplică în mod corespunzător - și art. 701 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, pe perioada suspendării executării, actele de executare efectuate anterior, masurile de executare dispuse de instanța de executare sau de executor, inclusiv cele de indisponibilizare a bunurilor, veniturilor și conturilor bancare, rămân în ființă, în afară de cazul în care prin lege sau prin hotărâre judecătoreasca se dispune altfel.

În concluzie, față de existența unei urmăriri imobiliare, opozabilă inclusiv promitenților cumpărători încă de la momentul semnării Promisiunii, se poate vorbi de o obligație imposibil de îndeplinit, motiv pentru care penalitatea nu poate fi acordată - art. 1540 alin. (2) C. civ.

Din perspectiva cererii de diminuare a cuantumului daunelor, prezintă relevanță faptul că promitenții vânzători au încercat îndeplinirea unei obligații principale - predarea -, refuzată de creditorul obligației, sens în care erau incidente dispozițiile art. 1514 C. civ.

Nu în ultimul rând, decizia recurată este nelegală din perspectiva refuzului instanțelor de fond de a aplica dispozițiile art. 1514 C. civ. privind reducerea cuantumului clauzei penale. Pentru a respinge această solicitare, instanța de apel a aplicat greșit dispoziția legală apreciind că în evaluarea anticipată a prejudiciului trebuie avute în vedere prejudicii străine de natura obligației a cărei îndeplinire urma să fie înlocuită de obligația obiect al clauzei penale.

Constatând faptul că, în analiza incidenței art. 1514 C. civ., pot fi avute în vedere doar acele riscuri pe care părțile le puteau avea în vedere la momentul încheierii contractului cu privire a obligația principala, recurenții au solicitat casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, iar, prin evocarea fondului, instanța de apel să fie ținută a analiza caracterul excesiv al penalității prin raportare la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului ca reieșind din neîndeplinirea obligației principale a promisiunii.

Intimați-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare prin care, în temeiul art. 24 și art. 32 din O.G. nr. 80/2013, respectiv art. 197 și art. 494 C. proc. civ., au invocat excepția netimbrării cererii de recurs, în temeiul art. 485 C. proc. civ., au invocat excepția tardivității înregistrării cererii de recurs, în temeiul art. 130 și al art. 488 alin. (2) C. proc. civ. au solicitat să se constate decăderea recurenților din dreptul de a invoca excepția necompetenței de ordine publică și să fie respins motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. ca inadmisibil, iar, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. au solicitat respingerea în integralitate a recursului promovat, ca nefondat, cu consecința păstrării, în integralitate, a deciziei civile nr. 284/2022, ca legală. De asemenea, au solicitat, în temeiul art. 453 C. proc. civ., obligarea tuturor recurenților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

La termenul din data de 28.02.2023, intimații au precizat că renunță la susținerea excepțiilor netimbrării și tardivității recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de pârâți și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) punctul 3 C. proc. civ., invocat ca temei de drept al primului motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Necompetența, fiind generată de încălcarea normelor de competență prescrise de lege, este, în funcție de caracterul normelor încălcate, de ordine publică sau de ordine privată.

Art. 129 C. proc. civ. prevede expres și limitativ cazurile de necompetență de ordine publică, respectiv, când litigiul nu este de competența instanțelor judecătorești și se încalcă competența generală; când acțiunea este de competența unei instanțe de alt grad decât cea sesizată și se încalcă competența materială; când cauza este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura și se încalcă competența teritorială exclusivă. Necompetența este de ordine privată în celelalte situații decât cele trei strict și limitativ menționate mai sus.

Raportat la aceste dispoziții legale, având în vedere că necompetența materială procesuală vizează situația în care litigiul este dat în competența exclusivă a unei anumite instanțe prin prisma calității părților și/sau naturii juridice a raportului dedus judecății, Înalta Curte reține că necompetența ce se invocă în speța de față este de ordine publică.

În ceea ce privește mijloacele procesuale de invocare a necompetenței, Înalta Curte reține că acestea sunt: excepția de necompetență, atunci când necompetența instanței sesizate cu o cerere de chemare în judecată sau cu o cale de atac se invocă în cursul judecății, respectiv, căile de atac formulate împotriva hotărârii, când instanța se dezînvestește prin pronunțarea uneia dintre hotărârile prevăzute de art. 424 C. proc. civ.

Sub aspectul procedurii de invocare a excepției, art. 130 C. proc. civ. indică sfera persoanelor și a momentelor până la care poate fi invocată excepția de necompetență.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, ceea ce înseamnă că, neinvocarea excepției în termenul stabilit atrage decăderea părții din dreptul de a mai invoca necompetența în calea de atac a apelului, recursului, contestației în anulare sau a revizuirii.

Din coroborarea acestor dispoziții legale cu cele ale art. 131 C. proc. civ., potrivit cărora la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece cauza, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate (încheierea are caracter interlocutoriu), precum și cu cele ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor, rezultă că invocarea ca motiv de casare a necompetenței materiale și a celei teritoriale absolute a instanței de fond care a pronunțat hotărârea recurată este condiționată de invocarea excepției corespunzătoare în fața instanței de fond, fie de către părți, fie de către instanță din oficiu, în termenele de decădere prevăzute.

De asemenea, pentru invocarea în recurs a excepției necompetenței materiale și a celei teritoriale absolute a primei instanțe a cărei hotărâre este susceptibilă de apel mai este necesar, pe lângă îndeplinirea condiției invocării în fața primei instanțe în termenele stabilite de lege, să fie îndeplinită și condiția de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., mai sus citat, și anume ca necompetența să fi fost invocată și în apel iar instanța de apel să fi respins acest motiv de apel sau să fi omis a se pronunța asupra lui.

Rezultă așadar, că necompetența materială și cea teritorială absolută a instanței de fond nu pot fi invocate direct în recurs, nici de către părți, nici de către instanță din oficiu.

În speță, analizând dosarul cauzei, Înalta Curte constată că acesta a fost înregistrat și soluționat în primă instanță de Tribunalul Cluj, secția civilă, în fața căruia nu s-a pus problema necompetenței materiale procesuale, atât părțile, cât și instanța apreciind că litigiul este de competența secției civile.

În consecință, atât timp cât excepția necompetenței nu a fost invocată, la fond, în condițiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia a fost înregistrată, necompetența acesteia nemaiputând fi invocată în calea atac promovată împotriva hotărârii pronunțate de aceasta și, cu atât mai puțin, în recurs, împrejurare față de care, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 3 C. proc. civ. nu poate fi primit.

De altfel, Înalta Curte constată că, declarând apel împotriva hotărârii primei instanțe, pârâții nici nu au invocat explicit necompetența materială procesuală a instanței de fond, referirile la această chestiune fiind subsumate, de fapt, unei întrebări retorice (potrivit propriei exprimări folosite de pârâți ce se regăsește la pagina 6 paragraful 4 din motivele de apel), care nu poate avea valențele unei veritabile excepții sau ale unei eventuale critici de nelegalitate a sentinței primei instanțe din perspectiva competenței de soluționare a cauzei.

Astfel, în apel, pârâții au criticat, între altele, greșita aplicare a dispozițiilor art. 1446 C. civ., susținând că, în mod nelegal s-a reținut, în cauză, existența unei solidarități între pârâții promitenți vânzători, persoane fizice, și pârâta F. S.R.L., instanța de fond modificând, practic, cauza cererii de chemare în judecată, în condițiile în care reclamanții invocaseră fidejusiunea.

În contextul acestei critici, pârâții s-au întrebat dacă nu cumva instanța de fond a considerat că se află în fața unor raporturi ce derivă din obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi și de ce nu a constatat imediat și necompetența sa materială procesuală, astfel de litigii fiind de competența Tribunalului specializat (art. 226 din Legea nr. 7/2011): nu putem să nu ne întrebăm, retoric, dacă prima instanță a considerat că ne aflăm în fața unor raporturi ce derivă din obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi, de ce nu a constatat imediat și necompetența sa materială procesuală, astfel de litigii fiind de competența Tribunalului Specializat.

Răspunzând motivului de apel referitor la greșita aplicare a art. 1446 C. civ., instanța devolutivă a arătat că, reținând solidaritatea, Tribunalul nu a modificat cauza cererii ci a ales una dintre cele două ipoteze susținute de reclamanți prin cererea de chemare în judecată și cererea de modificare a acțiunii (cea a unui act juridic complex și cea a două acte și existența fidejusiunii) aspectul competenței materiale, așa cum a fost invocat în apel, nemaiputând fi pus în discuție în nici o formă, față de dispozițiile art. 130 C. proc. civ.

Așadar, și instanța de apel a constatat că, atât timp cât pârâții nu au invocat excepția necompetenței materiale a primei instanțe în condițiile impuse de legea de procedură civilă, aceasta nu poate fi analizată direct în calea de atac, întrucât, deși este o necompetență de ordine publică, ea nu poate fi invocată decât la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, fără a exista posibilitatea invocării ei în orice stare a pricinii.

Pentru aceleași motive, nici Înalta Curtea nu se poate considera legal învestită cu soluționarea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Cluj, secția civilă și nu poate analiza susținerile pârâților referitoare la aceasta, invocarea ca motiv de casare a necompetenței materiale a instanței de fond care a pronunțat hotărârea recurată fiind condiționată de invocarea excepției corespunzătoare în fața instanței de fond, fie de către părți, fie de către instanță din oficiu, în termenele de decădere prevăzute, ceea ce, în speță, nu s-a întâmplat.

Afirmația recurenților în sensul că aspectele care susțin necompetența materială a Tribunalului Cluj, secția civilă, s-ar fi ivit ulterior primului termen de judecată în fața primei instanțe, părțile neavând posibilitatea de a pune concluzii pe acestea la fond, astfel că au fost nevoiți să invoce excepția abia în apel, este nefondată și nu poate justifica admisibilitatea solicitării de a fi analizată în cadrul recursului.

În esență, recurenții consideră că menționarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1466 C. civ. în considerentele sentinței prin care a fost soluționată cauza în primă instanță conduce la concluzia că litigiul ce face obiectul prezentului proces ar fi unul cu profesioniști, în sensul art. 226 din Legea nr. 71/2011, ceea ce atrăgea competența materială a Tribunalului specializat Cluj.

Concluzia recurenților este, în mod evident, una eronată, câtă vreme, pe de o parte, din niciun considerent al sentinței primei instanțe nu rezultă că Tribunalul ar fi dat o astfel de calificare naturii juridice a litigiului dedus judecății, iar, pe de altă parte, raportat la elementele concrete ce îl caracterizează, nici nu se poate considera că litigiul ar face parte din categoria celor la care se referă textul legal anterior menționat.

Simpla împrejurare că una dintre părțile din proces este o societate comercială nu determină, în mod automat, judecarea litigiului de către tribunalul specializat în litigii cu profesioniști, determinarea competenței de soluționare a unei cauze ce implică un profesionist făcându-se în funcție de alte criterii.

În considerarea tuturor acestor aspecte, Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 3 C. proc. civ. nu este incident în cauză, criticile subsumate de pârâți acestuia urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Cu referire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în esență, acestea vizează soluția privind rezoluțiunea Tranzacției autentificate sub nr. x/12.03.2019 și obligarea în solidar a pârâților la plata în favoarea reclamanților a sumei de 1.221.900 RON (echivalentul sumei de 250.000 euro stabilită prin clauza penală), cu titlu de daune interese convenționale.

În concret, în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., pârâții au invocat, pe de o parte, caracterul contradictoriu al motivării deciziei atacate cu privire la obligația de plată stabilită în sarcina F. și neindicarea motivelor de drept pe care se întemeiază angajarea răspunderii acestei societăți, iar, pe de altă parte, lipsa oricărei analize și motivări a instanței devolutive cu privire la criticile din apel ce au vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1446 C. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitor la aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, prin criticile subsumate acestuia, recurenții pârâți au invocat încălcarea dispozițiilor art. 1446 și 1350 C. civ., ale art. 1540 alin. (2), art. 1672, art. 2345 precum și pe cele ale art. 1541 C. civ., susținând că, prin obligarea F. la plata în solidar a daunelor interese convenționale stabilite de părți pentru neîndeplinirea obligației de transferare a proprietății asupra imobilului, au fost încălcate dispozițiile și principiile de drept material ce guvernează instituția răspunderii civile contractuale.

Verificarea legalității hotărârii instanței de apel, din perspectiva respectării exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la motivarea în fapt și în drept a soluției adoptate dar și din cea a aplicării normelor de drept substanțial, face absolut necesară relevarea împrejurărilor de fapt esențiale în prezentul litigiu, astfel cum au fost ele stabilite de către instanțele de fond.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în concret, soluția instanței de fond de obligare în solidar a pârâților la plata către reclamanți a daunelor interese în cuantum de 1.221.900 RON, echivalentul a 250.000 de euro, s-a întemeiat pe clauza contractuală intitulată "LITIGII" din cuprinsul Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 11.03.2019, intervenite între A. și B., pe de o parte, și C. și D., pe de altă parte, calificată ca fiind o clauză penală în sensul art. 1538 C. civ., și pe dispozițiile art. 2 punctul 2.1 al Tranzacției din data de 12.03.2019, intervenite între F. S.R.L., pe de o parte, și A. și B., pe de altă parte.

Calificând cele două acte juridice intervenite între părți ca fiind, în esență, un singur act juridic (complex) și plurilateral și dispunând rezoluțiunea acestora, pentru neexecutarea totală, absolută și imputabilă a obligațiilor asumate de pârâți (potrivit soluției date primului capăt de cerere al acțiunii deduse judecății), prima instanță a dispus obligarea în solidar a pârâților la plata daunelor compensatorii prevăzute în Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, reținând, în ceea ce o privește pe pârâta F. S.R.L., că, potrivit art. 2 din înscrisul intitulat "Tranzacție", societatea comercială, prin asociații acesteia, s-a obligat să ducă la îndeplinire obligațiile ce reies din Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, promisiune pe care părțile au privit-o ca o anexă a înscrisului denumit "Tranzacție".

Instanța a reținut solidaritatea obligației de plată, în temeiul art. 1446 C. civ.

Declarând apel împotriva sentinței primei instanțe, pârâții au susținut, cu privire la soluția dată capătului de cerere având ca obiect plata daunelor interese, că instanța de fond nu a reușit să defalce drepturile și obligațiile părților, conform actelor semnate de acestea și în limitele obiectului cauzei, și că actul intitulat Tranzacție, semnat de F. nu cuprinde nicio clauză penală, nicio despăgubire, astfel că nu se justifică obligația de plată stabilită în sarcina societății pârâte, în solidar cu ceilalți doi pârâți.

Chiar dacă ar fi acceptată ideea unui act juridic complex, calificat de prima instanță drept un contract de tranzacție, pârâții C. și D. nu ar putea dobândi calitatea de părți ale tranzacției, nefiind părți ale litigiilor ce au făcut obiectul tranzacției, iar pârâta F. S.R.L. nu ar putea dobândi calitatea de parte a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, din simplul motiv că nu deține în proprietate imobilul promis și nici nu și-a asumat dobândirea acestuia în scopul înstrăinării.

Totodată, pârâții au solicitat să se constate că reținerea solidarității între F. și promitenții vânzători, prin raportare la dispozițiile art. 1446 C. civ., este nelegală în condițiile în care temeiul juridic al solicitării reclamanților de angajare a răspunderii F. S.R.L. a fost pretinsa existență a unei fideiusiuni, or, pentru a evita interdicția legală imperativă prevăzută la art. 2282 C. civ., potrivit căruia fideiusiunea nu se prezumă, ci trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute, prima instanță a invocat aceste dispoziții legale, fără a le pune în discuția părților.

Menținând soluția adoptată de tribunal, cu referire la angajarea răspunderii solidare a pârâtei F., instanța de apel a apreciat că aceasta trebuie reținută pentru că părțile au semnat două acte juridice în formă autentică, o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare și o tranzacție care conține și promisiunea bilaterală, iar acestea au fost corect calificate de către instanța de fond ca fiind un singur act juridic (complex) și plurilateral, astfel că obligațiile și drepturile trebuie analizate așa cum rezultă din starea de fapt, anume ca fiind un singur act juridic (complex) și plurilateral, iar nu defalcat, doar pentru că actele au fost în mod formal încheiate separat.

Astfel, instanța de apel a considerat că analiza calității procesuale pasive a acestei pârâte trebuie făcută prin raportare la subiectele raportului obligațional complex în întregul său, iar nu doar la semnatarii celor două acte juridice, drepturile și obligațiile ce le revin părților fiind interconectate, iar nu defalcate, chiar dacă este o realitate că acestea au încheiat două acte juridice în calitățile respective, care au regimul lor juridic distinct.

Instanța de apel a mai reținut că niciuna dintre părți nu este terț în raportul juridic obligațional complex, așa încât, chiar dacă persoana juridică nu a fost parte în unul dintre actele juridice, au fost părți persoanele fizice, care sunt asociații persoanei juridice, persoana juridică și asociații asumându-și obligația care se naște din tranzacție, aceea de a duce la îndeplinire alte obligații, anume cele ce reies din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

Cu referire la clauza penală, instanța de apel a reținut că aceasta este solicitată în baza întregului act juridic complex, fiind, astfel, lipsită de relevanță împrejurarea că tranzacția în sine nu cuprinde o clauză penală, iar plata daunelor interes este o consecință a rezoluțiunii actelor intervenite între părți.

Executarea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare era parte a obligațiilor asumate de către părți, iar neexecutarea sa duce la plata justificată a daunelor interese, obiect al clauzei penale. Părțile nu au limitat clauza penală la neexecutarea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare ci au văzut executarea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare ca pe o consecință a renunțării la drept din tranzacție, astfel că dacă în urma renunțării la drept reclamanții nu au primit compensația ce trebuia să le revină în urma executării obligației din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare atunci li se cuvin daune interese, care sunt exact cuantificarea compensației pe care au avut-o în vedere părțile la momentul renunțării la drept.

Așadar, pornind de la ideea existenței unui act juridic unic, instanța de apel a încercat să demonstreze că în patrimoniul F. s-a născut obligația juridică (asumată prin tranzacție) de a executa obligația de transfer al proprietății asupra imobilului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare cumpărare, în condițiile în care societatea a beneficiat de dreptul corelativ obligației, respectiv de stingerea litigiilor administrative pe care le avea cu reclamanții, și că, atât timp cât nu și-a îndeplinit această obligație, se justifică obligarea sa la plata daunelor interese.

În raport de aceste împrejurări și de criticile formulate de pârâți prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Nemotivarea, în oricare dintre ipotezele menționate de textul legal citat, constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora, considerentele hotărârii, trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților.

Aceste dispoziții legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii judecătorești este supusă nu doar exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, ca atare, trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și afirmații, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

De aceea, nu doar lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., dar și motivarea superficială ori contradictorie are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă incidența cazului de casare mai sus menționat.

Pe de altă parte, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la dispozițiile legale ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit.

În acest cadru, Înalta Curte constată că, în speță, motivarea deciziei recurate este contradictorie și incompletă, în condițiile în care aceasta nu cuprinde o argumentare în fapt și în drept coerentă, de natură să susțină soluția de obligare a pârâtei F. la plata daunelor interese convenționale către reclamanți, în solidar cu ceilalți doi pârâți, persoane fizice și asociați în cadrul societății, nu relevă raționamentul logico-juridic care a stat la baza acestei soluții, instanța de apel făcând o analiză neadecvată și incompletă a actelor juridice intervenite între părți și a condițiilor în care poate fi angajată răspunderea societății pârâte, analiză care nu răspunde tuturor apărărilor părților cu privire la petitul din acțiune vizând obligarea pârâților la plata daunelor interese stabilite prin clauza penală.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate, deși, în aparență vastă, nu răspunde criticilor punctuale formulate de pârâți prin motivele de apel, în condițiile în care instanța de apel nu a stabilit, cu referire la pârâta F., în raport de conținutul concret al actelor juridice intervenite între părți, natura juridică a raporturilor obligaționale ce rezultă din acestea, obligațiile ce îi reveneau pârâtei și nici modalitatea în care ar fi trebuit aduse la îndeplinire, astfel încât să se poată stabili dacă a avut loc o încălcare a acestora, de natură a determina activarea clauzei penale și, implicit, nașterea obligației de plată a daunelor interese, în sarcina tuturor pârâților.

Astfel, pornind de la definiția clauzei penale ca fiind acea stipulație sau prevedere contractuală, prin care părțile stabilesc de comun acord anticipat și prin apreciere, cuantumul despăgubirilor ce vor fi datorate de partea în culpă, în cazul neîndeplinirii ori îndeplinirii defectuoase a obligațiilor asumate, era necesar ca, în ceea ce o privește pe pârâta F., instanța de apel să identifice în concret, raportat la conținutul art. 2 punctul 2.1 din Tranzacția încheiată la data de 12.03.2019, de societatea pârâtă, pe de o parte, și reclamanții Orza, pe de altă parte, care a fost obligația pe care societatea și-a asumat-o și nu și-a îndeplinit-o.

Potrivit clauzei menționate, F., prin asociații acesteia, domnul C. și doamna D., se obligă să ducă la îndeplinire obligațiile ce reies din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/12.03.2019.

Prin promisiunea respectivă, C. și D., proprietarii imobilului ce a făcut obiectul convenției (care au calitatea de asociați în F. SRL), s-au obligat să vândă cumpărătorilor promitenți întregul drept de proprietate pe care îl au asupra imobilului, asumându-și, în concret, următoarele obligații:

- ca, la data semnării contractului autentic de vânzare-cumpărare, imobilul să fie liber de orice sarcini, liber de procese și să nu fie scos din circuitul civil,

- să nu înstrăineze imobilul ce face obiectul promisiunii unor terțe persoane prin act sub semnătură privată sau autentic,

- ca până la data de 15.06.2019, să predea imobilul, la stadiul și în starea în care cumpărătorii l-au găsit la data inspecției,

- să pună la dispoziția cumpărătorilor toate actele necesare în vederea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al acestora,

- să semneze actul de vânzare-cumpărare în formă autentică, act prin care se va realiza și intabularea dreptului de proprietate pe numele și în favoarea cumpărătorilor promitenți, taxele aferente tranzacției urmând a fi suportate de cumpărători iar impozitul pe venit datorat pentru transferul dreptului de proprietate să cadă în sarcina vânzătorilor,

- să pună la dispoziția cumpărătorilor promitenți toate documentațiile și documentele de proprietate originale și valabile pe care le dețin în legătură cu imobilul,

- să stingă și să radieze ipoteca constituită în favoarea G. S.A. până cel mai târziu la data de 15.09.2019, în caz contrar și independent de orice culpă, vânzătorii obligându-se să achite daune interese în cuantum de 250.000 euro.

De asemenea, promitenții vânzători s-au obligat ca, în situația în care nu vor încheia contractul autentic de vânzare-cumpărare până cel târziu la data de 15.09.2019, să restituie cumpărătorilor promitenți sumele încasate de la aceștia până la acea dată, datorând suplimentar daune interese în cuantum total de 250.000 euro.

Prin urmare, raportat la conținutul concret al clauzei cuprinse în art. 2 punctul 2.1 din Tranzacția încheiată la data de 12.03.2019, care, în mod evident, trebuie corelată cu clauzele Promisiunii de vânzare cumpărare care reglementează obligațiile asumate de promitenții vânzători C. și D., așa cum au fost acestea enumerate mai sus, instanța de apel trebuia să lămurească, pe de o parte, în ce a constat, în concret, obligația asumată de societate și, mai ales, cum ar fi putut F. să ducă la îndeplinire obligațiile ce reies din promisiunea de vânzare cumpărare asupra unui imobil care nu îi aparținea, iar, pe de altă parte, să stabilească natura juridică a raportului obligațional stabilit între F., pe de o parte, și reclamanții Orza, pe de altă parte, în temeiul căruia a considerat că s-a născut obligația societății de plată a daunelor interese rezultate din clauza penală inserată în promisiunea de vânzare-cumpărare.

Aceasta pentru că, în raport de prevederile art. 1538 C. civ., care reglementează clauza penală, activarea ei presupune îndeplinirea mai multor condiții cumulative, și anume: neexecutarea unei obligații principale, existența culpei debitorului, legătura de cauzalitate între obligația neîndeplinită și prejudiciu, dovada existenței prejudiciului.

Așadar, pentru a justifica