ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1614/2025

Ședința publică din data de 25 septembrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mehedinți, la data de 8 septembrie 2023, sub numărul de dosar x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, repararea pagubei suferite prin privarea sa nelegală de libertate, prin termenul mare de soluționare a dosarului penal, dar și toate celelalte prejudicii morale suferite în faza de urmărire penală în dosarul penal nr. x/2019 ce a fost instrumentat de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală.

La data de 28 noiembrie 2023, reclamantul A. a depus o precizare a acțiunii prin care a arătat că solicită suma de 5.000.000 RON reprezentând daune morale pentru reținerea sa nelegală, durata procesului penal, deteriorarea imaginii, aplicarea măsurii controlului judiciar, suspendarea din funcția de organ de cercetare penală și transferarea pe un alt post, afectarea sănătății și a relațiilor de familie și diminuarea drepturilor salariale.

La data de 13 decembrie 2023, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul de Finanțe, a depus concluzii scrise, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 23 ianuarie 2024, Tribunalul Mehedinți a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârât prin întâmpinare.

Prin sentința nr. 39 din data de 28 mai 2024, Tribunalul Mehedinți, secția civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul de Finanțe, având ca obiect pretenții. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4.500 RON, reprezentând daune morale pentru reținerea timp de 24 de ore. A respins în rest acțiunea, ca nefondată. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 384 din 5 noiembrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelurile formulate de apelantul - reclamant A. și de apelantul - pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva sentinței civile nr. 39 din 28 mai 2024 a Tribunalului Mehedinți, având ca obiect reparare prejudicii-erori judiciare în materie penală, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 384 din 5 noiembrie 2024 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă au declarat recurs atât pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți, cât și reclamantul A..

4.1. Prin cererea de recurs, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți, solicită admiterea căii extraordinare de atac și casarea deciziei recurate.

În motivarea acesteia, arată că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., relativ la măsura reținerii de 24 de ore, din perspectiva scopului dat de legiuitorul penal acestei măsuri.

Instanța de apel a apreciat că reținerea reprezintă o măsură privativă de libertate, o instituție de drept procesual penal cu caracter de constrângere. Însă, prin art. 202 alin. (1) și alin. (3) din C. proc. civ., legiuitorul a justificat scopul măsurilor preventive. Din interpretarea acestui text de lege, rezultă că măsura preventivă a reținerii vizează buna desfășurare a procesului penal, nu sustragerea persoanei, aspect de care trebuie să se țină seama când se interpretează dreptul la despăgubiri morale prevăzut de art. 539 alin. (1) din același act normativ.

În opinia recurentului pârât, este evidentă intenția legiuitorului de a nu generaliza și de a nu se opri, enunțiativ, la o măsură preventivă din cele reglementate de art. 202 alin. (4) din același act normativ. Acest punct de vedere a fost confirmat de către instanța de fond care, referitor la măsura controlului judiciar, a reținut, în acord cu decizia nr. 136/2021 a Curții Constutiționale, că despăgubirile nu se cuvin în situația unei măsuri preventive restrictive de libertate. Măsurile preventive, enunțate în cuprinsul articolului menționat nu sunt enumerate în mod aleatoriu, ci într-o ierarhie stabilită de legiuitor.

Prin urmare, reclamantul nu are dreptul la despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., rezultat dintr-o lipsire de libertate, astfel că soluția de respingere a apelului este nelegală.

4.2. Prin cererea de recurs, recurentul - reclamant A. solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. Susține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul arată că, în opinia sa, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.

Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța trebuia să aibă în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către persoana lipsită în mod nelegal de libertate. Este adevărat că nu există criterii concrete de determinare a lor, instanțele stabilind cuantumul prejudiciului moral produs, în concordanță și cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cauză, suma stabilită de instanță este prea mică, având în vedere șocul și traumele suferite prin măsura privativă de libertate. Mai mult, aceasta i-a afectat dreptul la imagine și reputație, viața familială, existând ingerințe nefavorabile în ceea ce-i privește pe copiii săi minori. Au existat schimbări nefavorabile pe care instanțele de fond și de apel le-au considerat relevante, astfel că suma de 4.500 RON nu reprezintă o despăgubire echitabilă și rezonabilă, nu compensează valorile sociale, morale și familiale afectate.

Recurentul afirmă că aceste împrejurări justifică admiterea căii extraordinare de atac pe care a promovat-o.

La data de 4 martie 2025, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că reclamantul nu are dreptul la daune morale, nefiind supus unei măsuri privative de libertate.

Prin rezoluție, Înalta Curte a stabilit termen la data de 25 septembrie 2025, pentru soluționarea celor două recursuri formulate în cauză.

La termenul din data de 25 septembrie 2025, Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la excepția nulității recursului declarat de recurentul - reclamant A. și cu privire la recursul formulat de recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva deciziei civile nr. 384 din 5 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția civilă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor

Obiectul prezentului recurs este reprezentat de decizia civilă nr. 384 din 5 noiembrie 2024, prin care Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva sentinței civile nr. 39 din 28 mai 2024 a Tribunalului Mehedinți.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părți.

Analizând recursul declarat de recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți, Înalta Curte îl va respinge pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.

Prezentul demers judiciar este reprezentat de cererea prin care reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cadrul procedurii penale ce s-a desfășurat împotriva sa și care a fost finalizată printr-o soluție de clasare.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele de fond și care nu a fost contestată de părți, relevă faptul că reclamantul a fost încarcerat la data de 1 iulie 2021 ora 07:00, în cadrul secției 4 Poliție - Centrul de Reținere și Arestare Preventivă nr. 3, iar la data de 1 iulie 2021 ora 17:00 a fost pus în libertate, sub control judiciar, pe o perioadă de 60 de zile, măsură care a operat mai înainte de expirarea celor 24 ore de reținere. La data de 8 noiembrie 2022, la nivelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți s-a constituit dosarul penal cu numărul x/2022, ca urmare a declinării competenței din partea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, secția de combatere a criminalității organizate, prin Ordonanța nr. 3222D/P/2019, emisă la data de 21 octombrie 2022, iar prin Ordonanța nr. x/2022 din data de 8 martie 2023 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți față de reclamant a fost adoptată soluția de clasare, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), atât pentru săvârșirea infracțiunii de deținere sau comercializare pe teritoriul României, în afara depozitului fiscal, a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate corespunzător sau cu marcaje false, cât și a infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat.

Instanța de apel, validând raționamentul instanței de fond, a reținut că statul răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activității specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție și că reținerea reclamantului a avut un impact emoțional asupra acestuia, suma de 4.500 RON reprezentând o satisfacție echitabilă, justificată față de circumstanțele speței.

Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți critică soluția instanțelor devolutive, invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare, recurentul susține interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 539 alin. (1) prin raportare la cele ale art. 202 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. pen. întrucât, în opinia sa, reținerea nu este o măsură privativă de libertate, astfel că nu poate da naștere unui drept de reparare a pretinsei pagube suferite.

Criticile astfel formulate nu sunt fondate.

În conformitate cu prevederile art. 539 din actul normativ menționat, "(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana față de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă: a) măsura a fost constatată ca nelegală; b) pentru infracțiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) clasarea sau achitarea, cu excepția cazului în care soluția s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârșite. (2) Situațiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii reținerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare. (3) În situația prevăzută la alin. (1) lit. b), persoana nu este îndreptățită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase sau în orice alt fel, a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel."

Forma textului menționat, în vigoare la data promovării acțiunii, a fost adoptată în urma pronunțării deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494 din 12 martie 2021, prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituțională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .Statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care, în final, neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar."

Astfel, în considerarea dispoziției legale menționate, în cazul în care se dovedește că acuzația în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertății individuale a acesteia, ca urmare a luării măsurilor preventive, trebuie să fie compensate. În sens contrar, inviolabilitatea drepturilor sale ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autoritățile statale ar dori acest lucru.

Recurentul susține că reținerea nu reprezintă o măsură privativă de libertate, astfel că nu intră sub incidența dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., nefiind de natură să determine acordarea de despăgubiri.

Potrivit dispozițiilor art. 202 din C. proc. pen., "(1)Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. (2)Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menținută dacă există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale. (3)Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. (4) Măsurile preventive sunt: a) reținerea; b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cauțiune; d) arestul la domiciliu; e) arestarea preventivă."

Având în vedere trăsăturile reglementate de C. proc. pen., reținerea ar putea fi definită ca o măsură preventivă privativă de libertate pe care organul de cercetare penală sau procurorul o poate dispune pe o durată determinată, de până la 24 de ore, prin ordonanță, față de suspect sau inculpat persoană fizică dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și că măsura este necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei noi infracțiuni. În doctrină se arată că, având în vedere faptul că dreptul la libertate individuală reprezintă o garanție constituțională ce trebuie respectată, această măsură preventivă trebuie dispusă doar în situațiile de excepție, într-un mod provizoriu și în condițiile legii, atunci când, în mod concret, se impune în cauza analizată.

În consecință, contrar susținerilor recurentului - pârât, reținerea este o măsură preventivă privativă, care afectează libertatea individuală a unei persoane pentru o perioadă de maxim 24 de ore.

Această împrejurare este confirmată chiar de considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale (a cărei incidență în litigiul pendinte este afirmată inclusiv de către recurent), prin care s-a reținut că noul C. proc. pen. prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deși atât reținerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât și controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (par. 22).

În consecință, reținerea este o măsură preventivă privativă de libertate, iar în situația în care a fost dispusă injust, aspect confirmat de soluția de achitare sau clasare, legea specială internă permite antrenarea răspunderii statului, a cărui obligație este aceea de a asigura o protecție libertății individuale.

Recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate este o consecință a art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard înalt de protecție libertății individuale, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.

Această concluzie este confirmată și de decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din actul normativ menționat.

Drept urmare, se impune cu forța evidenței concluzia că reținerea este o măsură preventivă, privativă de libertate care, în speță, a fost dispusă în mod injust, aspect necontestat prin cererea de recurs, astfel că susținerile contrare ale recurentului - pârât sunt nefondate.

În consecință, recursul declarat de recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți va fi respins, ca nefondat.

Analizând, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de recurentul - reclamant A., invocată din oficiu, Înalta Curte urmează a o admite, pentru următoarele argumente:

Recursul constituie o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită numai pentru motivele de nelegalitate și în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) și alin. (3) din C. proc. civ., "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplică și în cazul în care recurentul locuiește în străinătate; b) numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul intimatului; c) indicarea hotărârii care se atacă; d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. (3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Art. 489 alin. (1) din același act normativ dispune că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că motivarea recursului înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate susținute.

În cauza pendinte, se constată că, în cuprinsul cererii de recurs, se invocă motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care ar afecta, în opinia recurentului - reclamant, validitatea deciziei recurate.

Procedând la analizarea argumentelor invocate în cererea de recurs, Înalta Curte reține că nu este posibilă încadrarea acestora nici în motivul de casare indicat de recurent și nici în celelalte motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din actul normativ menționat.

Memoriul de recurs nu respectă aceste exigențe legale, întrucât recurentul-reclamant nu aduce nicio critică soluției pronunțate de către instanța de apel, ci prezintă câteva considerații de ordin doctrinar referitoare la daunele morale și solicită să se recalculeze suma reprezentând despăgubirile acordate, în raport de situația sa particulară. În esență, acesta susține că măsura reținerii i-a provocat traume, i-a afectat dreptul la demnitate și reputație, a avut repercusiuni asupra vieții de familie, astfel că suma acordată nu este aptă să repare sau să compenseze prejudiciul suferit.

Pretinzând că, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel a făcut o apreciere nerezonabilă, neechitabilă și fără corelare între prejudiciul suferit și despăgubirile acordate, recurentul aduce în discuție, de fapt, chestiuni de netemeinicie și de apreciere a probelor, aspecte ce nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.

Instanța de recurs poate cenzura hotărârea instanței de apel doar verificând dacă s-a procedat la stabilirea daunelor morale acordate în urma unei analize care să fi avut în vedere toate criteriile și principiile ce rezultă din doctrină și jurisprudență, fără însă a putea aprecia în vreun fel asupra cuantumului la care s-au oprit instanțele fondului.

Mai mult, acesta nu a formulat nicio critică care să privească raționamentul logico-juridic care a stat la baza respingerii apelului său, memoriul de recurs conținând doar prezentarea unor aspecte generice, deși instanța de apel a analizat critica referitoare la cuantumul daunelor morale, pe care l-a menținut având în vedere criteriile în materie, confirmate doctrinar și jurisprudențial.

Or, o atare atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată nu poate invoca orice fel de nemulțumiri, ci doar pe acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate și care se raportează la decizia recurată.

Prin urmare, dată fiind omisiunea formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel (care, suplimentar, să și antameze chestiuni de nelegalitate), instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv susținerile părții.

În consecință, se reține, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din același act normativ.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac sau vizează elemente de temeinicie, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, întrucât aspectele invocate fie sunt străine problemelor rezolvate prin hotărârea instanței de apel, fie nu reprezintă motive de nelegalitate.

În consecință, în baza dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să anuleze recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 384 din 5 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva deciziei civile nr. 384 din 5 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția civilă.

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 384 din 5 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.