ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2163/2024

Ședința publică din data de 15 octombrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 19.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata echivalentului în RON, la cursul de schimb oficial al B.N. a sumei de 50000 euro cu titlu de despăgubiri morale, pentru privarea de libertate impusă în perioada 25.07.2015 - 10.10.2016, respectiv timp de 1 an 2 luni și 15 zile, întinderea procesului penal de peste 3 ani și 4 luni, îngrădirea dreptului de a munci prin suspendarea din funcție și afectarea reputației și a dreptului la imagine.

Prin sentința civilă nr. 8/27.02.2023, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. x/2022, s-a respins excepția inadmisibilității pentru petitul privind acordarea de daune morale pentru privare de libertate, invocată de pârât.

A fost admisă excepția dreptului material la acțiune pentru petitul privind acordarea de daune morale pentru privare de libertate, invocată de pârât.

A fost respinsă acțiunea reclamantei A., pentru petitul privind acordarea de daune morale pentru privare de libertate, ca prescrisă.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român Reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 de euro pentru vătămarea reputației și a dreptului la imagine.

A fost respinsă în rest acțiunea.

După un prim ciclu procesual, prin decizia nr. 303 din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelurile declarate de reclamanta A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți, împotriva sentinței civile nr. 8/27.02.2023, pronunțate de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. x/2022, având ca obiect prejudicii erori judiciare - privind plata sumei de 50.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada 25.07.2015-10.10.2016.

A fost anulată sentința apelată și s-a reținut cauza spre rejudecare.

Prin decizia nr. 47 din 08 noiembrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind acordarea daunelor morale în sumă de 20.000 euro pentru privarea de libertate și a respins acțiunea în consecință.

A respins în rest acțiunea formulată de reclamanta A., cu domiciliul în Orșova, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți, având ca obiect prejudicii erori judiciare - privind plata sumei de 50.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada 25.07.2015-10.10.2016, reținută în fond spre rejudecare în urma casării sentinței civile nr. 8/27.02.2023, pronunțate de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. x/2022, prin decizia civilă nr. 303/27.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2022, ca nefondată.

Împotriva deciziilor nr. 303/2023 și nr. 47 din 8 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, reclamanta A. a declarat recurs, invocând mai multe motive de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a formulat în esență, următoarele critici:

O primă critică se referă la calitatea procesuală a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți. Consideră reclamanta că Ministerul Public nu putea fi intimat-pârât în această cauză, deoarece acțiunea introductivă a fost îndreptată exclusiv împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, conform prevederilor art. 223-224 C. civ.. De asemenea, invocă art. 52 alin. (3) din Constituția României, care limitează răspunderea Statului la reprezentarea sa prin Ministerul Finanțelor Publice.

Totodată, susține că Ministerul Public putea avea cel mult calitatea de participant în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 92 C. proc. civ., și numai în cazurile în care participarea procurorului este justificată de apărarea ordinii publice și a intereselor generale ale societății. Această situație nu este aplicabilă în speță, iar includerea Ministerului Public ca intimat-pârât reprezintă o greșeală procedurală.

A menționat totodată, că în cadrul deciziei de anulare a sentinței civile pronunțate de instanța fondului, nu se regăsește temeiul desființării în privința soluției aferente daunelor morale pentru vătămarea reputației, mențiunile din decizia civilă nr. 303/2023 fiind așadar, străine de obiectul petitului respectiv.

Cu privire la o altă critică de nelegalitate, respectiv prescripția dreptului la acțiune, recurenta critică instanța de apel pentru că a apreciat greșit că a intervenit prescripția dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile pentru măsurile privative de libertate. A precizat că termenul de prescripție nu poate fi calculat în mod corect fără a ține cont de Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale și de modificările aduse de Legea nr. 201/2023, intrată în vigoare la momentul formulării recursului.

Aceasta invocă faptul că Legea nr. 201/2023 introduce o reglementare specifică privind dreptul la despăgubiri pentru măsurile privative de libertate injuste, stabilind în art. IV alin. (2) că persoanele care consideră că au fost prejudiciate pot introduce acțiuni pentru repararea prejudiciilor în termen de 6 luni de la intrarea legii în vigoare. În acest sens, reclamanta susține că a acționat în termenul prevăzut de lege, motiv pentru care nu poate fi reținută prescripția dreptului la acțiune.

De asemenea, recurenta critică decizia Curții de Apel Craiova pentru ignorarea normelor de drept material relevante, printre care: art. 71, 72 și 73 C. civ., care reglementează protecția dreptului la imagine și dreptul la demnitate; art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la despăgubiri pentru măsuri privative de libertate nejustificate.

Aceasta arată că instanța de apel nu a analizat în mod corespunzător probele administrate și temeiurile juridice invocate, limitându-se la concluzii generale care nu sunt susținute de o motivare adecvată.

O altă critică adusă deciziei pronunțate de curtea de apel este că în ceea ce priveste durata excesivă, recte, îndelungată a procesului penal, în raport de propria-i complexitate și delictele imputate, apreciază că se justifică plata sumei de 1 euro, simbolică, întrucât se putea da clasare din faza urmăririi penale și nu se mai impunea trimiterea în judecată și soluționarea în 2 grade de jurisdictie. Pe specificul speței, reieșea, indubitabil, din proba cu acte, lege și inscrisuri că s-au înstrainat bunurile altuia, adică ale statului și nu din patrimoniul orașului, motiv ce determina dispunerea soluției de clasare, nemaijustificându-se întocmirea rechizitoriului, trimiterea în judecată și dezlegarea/durata procesului în fața instanțelor, pe fond și în apel.

A apreciat în mod dezvoltat de asemenea, că este pe deplin îndreptățită, în opinia sa, sa primească daune morale și pentru suspendarea exercitării serviciului, concretizată în împiedicarea dreptului la muncă în functia publică pe care o are, de secretar al orașului, datorită suspendării, dovedită, la rândul ei, ca nedreaptă și injustă, cu suferințe și privațiunile cauzate de afectarea mijloacelor de existență și a întreținerii, pe o perioadă nejustificată, de peste 3 ani si 4 luni de zile, la care se adaugă și imposibilitatea suportării cheltuielilor de judecată, în vederea demonstrării nevinovației.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel omite esențialul și anume că recurenta reclamantă a invocat daune pentru suspendarea nedreaptă, ca urmare a dezlegarii definitive a procesului, prin achitare.

A formulat în mod dezvoltat critici și din perspectiva respingerii acordării de daune morale pentru vătămarea reputației și a dreptului la imagine, arătând că obiectul acestui petit nu se reduce doar și strict la mediatizarea procesului, reputația în opinia sa, presupunând întreaga părere publică despre o persoană, bunul renume de care se bucură, reclamanta fiind supusă disprețului și blamului constând în oprobiul public, reliefându-se legătura directă și nemijlocită dintre procesul penal injust și nedrept și percepția publică, deformată.

A menționat în mod expres, inclusiv dispozițiile de drept material pe care le-a apreciat a fi incidente fiecăruia dintre motivele de recurs invocate.

Concluzionând, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 303/2023 și nr. 47 din 8 noiembrie 2023 și rejudecarea cauzei, cu obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale, astfel cum au fost solicitate, precum și a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate. A argumentat în esență, faptul că pretențiile reclamantei (daune morale pentru privarea de libertate) sunt neîntemeiate, invocând prescripția dreptului material la acțiune. Totodată, arată că termenul legal de 6 luni se aplică, ceea ce face cererea de recurs a nu putea fi admisă. În privința duratei excesive a procedurii, a arătat că un interval de timp de 3 ani și 4 luni nu apare a fi nejustificat, în vreme ce în privința suspendării de drept a raporturilor de muncă, nu se poate reține în privința Statului Român, vreo faptă ilicită.

În fine, în ceea ce privește vătămarea reputației și dreptul la imagine, a menționat că pârâtul intimat nu poate fi ținut răspunzător pentru informațiile apărute în spațiul public.

Recurenta A. a formulat răspuns la întâmpinare. Prin răspunsul la întâmpinare recurenta precizează în esență, faptul că intimatul nu a înțeles criticile sale, întrucât recurenta a înțeles să solicite daune morale pentru privarea nedreaptă de libertate și suferințele cauzate și nu pentru o pretinsă privare "nelegală".

De asemenea, argumentează că termenul de 6 luni invocat de stat este inaplicabil, deoarece cererea vizează fapte ilicite care au cauzat suferințe fizice și psihice și critică durata excesivă a procesului care este rezultatul unor neglijențe din partea autorităților judiciare. A mai susținut că măsurile preventive și mediatizarea cazului au avut efecte negative asupra reputației sale, justificându-se acordarea de daunele morale și din această perspectivă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Conform art. 485 C. proc. civ., "Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane".

De asemenea, potrivit art. 92 alin. (2)-(4) C. proc. civ., "(2) Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii. (4) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată, în condițiile legii".

Din această perspectivă, trebuie remarcat că printre atribuțiile Ministerului Public, exercitate prin procurori, se regăsesc participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (conform prevederilor art. 63 alin. (1) lit. e) și f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, atribuții consacrate, de altfel, expres și prin prevederile actuale ale Legii nr. 304/2022), iar în acest sens, art. 92 C. proc. civ. reglementează formele participării procurorului la procesul civil.

Astfel, în temeiul alineatului secund din textul legal menționat, procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia - așadar, nu numai la soluționarea acțiunilor civile pe care le poate iniția potrivit legii -, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor, o atare reglementare legală constituind o transpunere a dispozițiilor constituționale ale art. 131 alin. (1) din Constituția României, potrivit cărora "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor".

Examinând aceste norme juridice, Curtea Constituțională a reținut că "procurorul nu este parte în procesul civil decât în sens procesual, iar nu și în sens material, iar în îndeplinirea acestei atribuții - ca de altfel în îndeplinirea tuturor atribuțiilor sale - el are obligația, înscrisă în art. 132 alin. (1) din Constituție, de a fi imparțial. În toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în acest sens material aparține titularului dreptului subiectiv ce formează obiectul litigiului, care este liber să dispună de acest drept și să-și exercite fără nicio constrângere toate drepturile procesuale. (...) 17. Curtea reține că în procesul civil, ca și în procesul penal, procurorul este un exponent al intereselor generale ale societății, consacrate prin Constituție și prin legi. Procurorul apără ordinea normativă, iar în felul acesta nu dezechilibrează procesul în favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor supuse judecății, așa cum fără temei se susține în motivarea excepției. Ca și judecătorul, procurorul este un subiect oficial al procesului civil, el acționează întotdeauna din oficiu și atunci când declanșează procesul, și atunci când intervine în proces, și în cererile pe care le adresează, iar scopul acțiunii sale nu este acela de a obține pentru una dintre părți satisfacerea unei pretenții, ci de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor părților să se facă în conformitate cu legea. Procurorul nu este parte în procesul civil, ci este un organ al legii, iar în felul acesta principiul oficialității, în temeiul căruia acționează procurorul, nu anihilează și nici măcar nu micșorează efectele principiului disponibilității care guvernează acțiunea și comportamentul părților în procesul civil. Independent de acțiunea Ministerului Public, părțile au în continuare libertatea să dispună de drepturile lor subiective, materiale sau procesuale" (conform de exemplu, Deciziei nr. 820 din 10 noiembrie 2020, publicate în Monitorul Oficial nr. 113 din 2 februarie 2021, paragrafele 15-17).

În jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat de asemenea, în mod constant că prin participarea procurorului în procesul civil, legea are în vedere participarea Ministerului Public prin unul dintre parchetele ce îl constituie, iar împrejurarea că la ședința de judecată participă un procuror din cadrul parchetului corespunzător instanței competente ori un procuror din cadrul direcțiilor cu personalitate juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu este de natură să afecteze în vreun fel prevederile constituționale referitoare la principiul egalității în drepturi, la unicitatea, egalitatea și imparțialitatea justiției, la exercitarea căilor de atac în condițiile legii, la rolul Ministerului Public în activitatea judiciară și la principiile pe baza cărora își desfășoară activitatea procurorii. Astfel, "indiferent de structura căreia îi aparține, reprezentantul Ministerului Public are același rol constituțional în activitatea judiciară, de reprezentant al intereselor generale ale societății și de apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților cetățenilor" (în acest sens, a se vedea spre exemplu Decizia Curții Constituționale nr. 230 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 216 din 3 aprilie 2009).

Condițiile participării procurorului în procesul civil sunt reglementate așadar, de norme imperative, vizând ocrotirea unui interes general, încălcarea acestora fiind sancționată cu nulitatea absolută.

În raport cu toate aceste elemente ilustrate, se observă că în speța dedusă judecății, procurorul a participat la judecarea prezentei cauze în toate etapele judecății, în calitate de participant, în temeiul normelor juridice anterior ilustrate, acesta înțelegând, în virtutea prerogativei legal atribuite în acest sens, potrivit celor anterior enunțate, să declare apel împotriva sentinței civile nr. 8/2023 a Tribunalului Mehedinți. Pe cale de consecință, el nu poate fi apreciat - astfel cum în mod eronat consideră recurenta - că în cauză nu ar apăra interesele generale ale societății ori ordinea de drept, ci propriile fapte ale prepușilor procurori.

Se constată de altfel, din punct de vedere al calității procesuale a procurorului în prezentul dosar, că însăși recurenta a precizat în cadrul fazei apelului, în răspunsul la întâmpinare pe care l-a formulat, calitatea de participant a apelantului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți:

"1. Referitor la apelul participantului Parchet (...)" (pagina 21 dosar apel).

Raportat la ansamblul normelor juridice enunțate, astfel cum au fost ele analizate și de instanța de contencios constituțional potrivit celor expuse supra, se constată așadar, că reprezentarea Ministerului Public în cauză s-a realizat în mod legal, prin procuror de la instanța competentă să judece cauza, abilitat să participe astfel în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ. deja indicat și al Ordinului nr. 62/2016 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind participarea procurorului în cauzele civile, în vigoare pe parcursul judecății, ordin înlocuit ulterior, la 27.11.2023, prin Ordinul Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 344/2023 privind organizarea activității judiciare.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Ordinul nr. 62/2016 menționat, "Participarea este asigurată de procurorii de la parchetele de pe lângă instanțele cărora le revine competența materială și teritorială să judece aceste litigii în primă instanță și, respectiv, în căile de atac", astfel cum în prezenta cauză dedusă judecății, s-a procedat.

Verificând actele și lucrările dosarului, se constată că (inclusiv) în calea de atac a apelului, Ministerul Public - Parchetul de pe lână Tribunalul Mehedinți a fost conceptat ca și apelant, întrucât procurorul participant la judecata în primă instanță a declarat apel împotriva sentinței civile pronunțate.

Împrejurarea că după pronunțarea deciziei civile nr. 303/2023 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, respectiv în cuprinsul deciziei civile nr. 47/2023 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți a fost menționat ca și pârât, poate reprezenta cel mult, o eroare materială, rectificabilă prin intermediul procedurii speciale reglementate de art. 442 C. proc. civ. și nu prin intermediul căii de atac a recursului, excluse date fiind dispozițiile art. 445 C. proc. civ.

Din perspectiva tuturor considerentelor precedente ilustrate în mod conjugat și constatând faptul că întrucât participarea procurorului s-a realizat și în cadrul judecății în apel, ceea ce face ca criticile prezente să nu poată fi apreciate a fi fost realizate omisso medio, astfel cum incorect a susținut la termenul de judecată din 15.10.2024, reprezentantul Ministerului Public prezent la dezbaterea recursului, rezultă așadar, că ansamblul criticilor expuse de recurentă la punctul 1 din motivele sale de recurs, este nefondat, neputându-se aprecia astfel, incidența nici a motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. în referire la art. 194 lit. a), art. 175, art. 9, art. 223 - art. 224 C. proc. civ., art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 6 CEDO invocate de recurentă și nici a motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 1 C. proc. civ., referitor la invocata nealcătuire a instanței potrivit dispozițiilor legale.

Secundul ansamblu de critici din cererea de recurs invocat de recurentă, arondat de această parte procesuală, motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., este de asemenea, nefondat.

Astfel, contrar aprecierii recurentei, se observă că în cadrul deciziei civile de anulare nr. 303/2023 recurate, se regăsește un argument valabil inclusiv în privința soluției dispuse de judecătorul fondului relativ daunelor solicitate pentru vătămarea reputației:

"reținând imperativul unei soluții unitare, Curtea apreciază că se impune admiterea tuturor apelurilor (...)" (pagina 21 a deciziei recurate).

Așadar, raportat la caracterul unitar al judecății în apel, determinat de limitele judecății în respectiva fază procesuală, astfel cum au fost ele configurate de art. 479 C. proc. civ., instanța de apel putând verifica nu doar aplicarea legii de către prima instanță de judecată, ci și stabilirea situației de fapt, putând dispune inclusiv refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse, atunci se constată că în mod corect curtea de apel a dispus admiterea tuturor apelurilor declanșate în cauză, de vreme ce motivul de desființare a sentinței pe care îl identificase (nelămurirea obiectului cererii de chemare în judecată) radia asupra întregii judecăți a fondului, întrucât implicațiile sale juridice vizau înseși limitele învestirii instanței de judecată și era astfel, prioritar în analiză și remediere din punct de vedere procesual.

În acest context, neregăsirea în cadrul deciziei civile nr. 303/2023 a vreunui considerent explicit referitor la vătămarea reputației, este corectă și comprehensibilă atât timp cât rejudecarea dispusă prin decizie urmare a motivului de desființare prioritar identificat, anterior enunțat, implica analiza, reevaluarea de către instanța de apel de rejudecare a fondului cauzei, inclusiv a capătului de cerere vizând acordarea de despăgubiri pentru acest prejudiciu reclamat. Concluzia trasă se impune cu atât mai mult cu cât soluția care fusese dată în primă instanță în această privință a fost apelată de către toate părțile procesuale și de participantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți prin cererile de apel formulate împotriva sentinței civile pronunțate în rejudecare.

De altfel, existența unei legături de cauzalitate între nelămurirea obiectului cererii de chemare în judecată este confirmată implicit și de recurenta reclamantă prezentă ce în cadrul acestui grup de critici de recurs afirmă că "la stabilirea întinderii pagubei cauzate se va ține seama de durata privării injuste de libertate și de consecințele produse asupra persoanei, vieții intime și private a acesteia" (pagina 4 a motivelor de recurs).

Constatând totodată, că parte din argumentele recurentei din cuprinsul acestui ansamblu de critici sunt arondate inclusiv fondului capătului de cerere privind acordarea de daune pentru vătămarea reputației, fapt care determină analizarea lor infra, la punctul corespunzător respectivei analize, Înalta Curte conchide așadar, din perspectiva tuturor acestor elemente conjugate expuse, că nu sunt incidente în cauză, în referire la acest grup de critici de recurs, motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5, 6, 8 C. proc. civ. invocate de recurenta reclamantă, nefiind încălcat nici art. 480 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum eronat a invocat această parte procesuală și neexistând în cuprinsul deciziei recurate, motive străine de natura pricinii, nefiind nici încălcate prevederile art. 72, art. 73, art. 74, art. 1357, art. 1349 C. civ. sau art. 540 alin. (1) din Legea nr. 201/2023, astfel cum s-a susținut în cererea de recurs.

În privința celui de-al treilea grup de critici de recurs, arondat excepției procesuale a prescripției extinctive, Înalta Curte îl apreciază a fi de asemenea, nefondat, din perspectiva ambelor motive de recurs invocate în privința lui, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., decizia civilă de apel nr. 47/2023 necuprinzând nici motive contradictorii sau străine de natura pricinii și neîncălcând nici una dintre normele juridice enunțate în acest sens de către recurentă în cuprinsul acestui ansamblu de critici.

Astfel, Înalta Curte constată pentru început, că este binecunoscut că dreptul la despăgubire constituie un instrument juridic de reparare a încălcării libertății individuale.

Din conținutul normativ al art. 539 din C. proc. pen. (în forma anterioară modificării prin Legea nr. 201/2023, respectiv forma de la data introducerii cererii de chemare în judecată prezente - 2020), reiese că legea procesual penală reglementează o procedură specială în privința reparării pagubei materiale sau a daunei morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate dispusă în cursul procesului penal.

Într-o jurisprudență constantă a instanței de contencios constituțional (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 179/2016 și 133/2017), s-a reținut, din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 și art. 1357 - 1380 din C. civ., că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la cea generală.

În continuare, Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., este neconstituțională.

Efectuând, așadar, controlul de constituționalitate, Curtea Constituțională a statuat asupra interpretării care face textul compatibil cu dispozițiile legii fundamentale, și anume că statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției.

Aceasta este o decizie interpretativă, mai exact una de constatare a neconstituționalității cu rezervă de interpretare, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că norma juridică se interpretează numai într-un anumit sens, orice altă interpretare fiind eo ipso neconstituțională.

Conferindu-se, astfel, o interpretare a normei juridice care să o compatibilizeze cu Constituția, textul de lege a fost "salvat", în sensul că el va putea fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituțională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituțională.

Astfel, păstrând textul art. 539 C. proc. pen. în fondul activ al dreptului, deci păstrându-l "opozabil și aplicabil" potrivit terminologiei folosite de recurentă (pagina 16 a motivelor de recurs), instanța de contencios constituțional a avut în vedere că "Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire" (par. 38).

Totodată, "Curtea constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) și art. 23 alin. (1) din Constituție, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. (...) De aceea, Curtea constată că situația analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conținutul art. 539 din C. proc. pen. reflectă dimensiunea plenară și corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, tratamentul lor juridic sub aspectul felului și întinderii reparației, precum și al acțiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic" (par. 45).

"În consecință, Curtea reține că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci a art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare (...)" (par. 47).

Efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, consacrat în art. 147 alin. (4) din Constituția României, se atașează, în egală măsură, dispozitivului și considerentelor pe care se întemeiază raționamentul din punct de vedere juridic, obligativitatea considerentelor fiind proclamată începând cu decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 și mai apoi reiterată în mod constant în jurisprudența ulterioară a acesteia.

De asemenea, se cuvine notată Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.

În considerentele ce fundamentează dezlegarea obligatorie, s-a reținut că:

"45. Evident, Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. 46. Astfel, pe lângă existența dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existența constituțională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen..".

Drept urmare, se impune cu forța evidenței concluzia că acțiunea în despăgubiri civile dedusă judecății instanțelor de fond valorifică dreptul reclamantului la repararea pagubei de către stat, plasat prin efectul deciziilor obligatorii anterior analizate în sfera de aplicare a art. 539, extinsă la ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate dispuse în cursul unui proces penal soluționat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen.

Or, efectuând controlul de constituționalitate al dispozițiilor art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. care reglementează termenul special de prescripție de 6 luni, Curtea Constituțională a reținut că art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituție, prin expresia "condițiile legii", lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparații poate fi exercitat, aceeași idee regăsindu-se și în dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, a reținut că termenul de 6 luni este unul rezonabil, care asigură celui prejudiciat condițiile optime pentru a exercita acțiunea în justiție în scopul obținerii reparațiilor legale, iar instituirea prin lege a unor condiții procesuale de valorificare a acestui drept nu este incompatibilă cu exigențele constituționale care se circumscriu principiului liberului acces la justiție (par. 40 și 41 din Decizia Curții Constituționale nr. 696 din 28 octombrie 2021).

Reiterând caracterul obligatoriu al deciziilor instanței de contencios constituțional (Decizia nr. 136/2021) și ale instanței supreme (Decizia HP nr. 1/2023), ce sunt pe deplin relevante pentru dezlegarea aspectului litigios referitor la prescripția extinctivă din prezenta cauză, Înalta Curte notează pe cale de consecință, că instanța de apel nu putea dezlega excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport de obiectul concret al capătului de cerere în discuție decât prin prisma dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. și bineînțeles, a dispozițiilor succesive ale art. 540 și art. 541 C. proc. pen., astfel cum în mod corect a și procedat, tot ansamblul criticilor din recurs ale recurentei îndreptate împotriva acestei aplicări fiind așadar, nefondat. De altfel, Înalta Curte constată că însăși recurenta invocă și citează în cererea de recurs paragraful nr. 38 al Deciziei obligatorii nr. 1/2023 a instanței supreme care consfințește faptul că "încălcarea inviolabilității libertății individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție".

Ca atare, este văduvită de orice suport juridic construcția argumentativă amplă, dezvoltată, expusă în cererea de recurs, axată pe ideea că norma specială nu ar putea fi extinsă dincolo de câmpul său propriu de aplicabilitate, circumscris exclusiv reparării unui prejudiciu cauzat de privarea nelegală de libertate, ceea ce, în absența unei norme speciale și derogatorii care să reglementeze ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate, ar antrena incidența dreptului comun, criticile recurentei vădindu-se a fi așadar, nefondate în această direcție.

Din perspectiva tuturor argumentelor expuse, este corect așadar, tranșat de instanța de apel, în favoarea termenului special de prescripție de 6 luni reglementat de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. precum și a momentului de debut al curgerii acestui termen, conflictul material între cele două norme juridice concurente, apartenente (din perspectiva sferei lor de aplicare) dreptului comun (printre care art. 2517 C. civ. invocat de recurentă) și, respectiv, normelor procesual penale indicate.

Din perspectiva momentului de debut al curgerii termenului de prescripție extinctivă de 6 luni menționat supra, Înalta Curte mai reține, în raport de criticile concrete formulate de către recurentă în cererea de recurs, și că șansele de câștig ale unei acțiuni, promovate în condițiile legii, prin raportare la jurisprudența instanțelor în respectiva materie și la deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procesul de aplicare și interpretare unitară a legii, nu pot constitui repere în stabilirea momentului de început al curgerii termenului legal de prescripție a dreptului material la acțiune - așa cum apreciază practic, în esență, recurenta prin memoriul de recurs -, fără a se nesocoti normele legale care reglementează instituția prescripției extinctive în ceea ce privește antrenarea răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte constată astfel, că chiar și potrivit dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ. care stabilește momentul de la care curge termenul de prescripție în domeniul răspunderii civile delictuale, acesta este cel la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei și a persoanei vinovate.

În speță, faptul ilicit cauzator de prejudicii și existența prejudiciului au fost cunoscute de recurenta reclamantă la data pronunțării deciziei definitive de achitare, 19 noiembrie 2018, astfel încât de la această dată reclamanta a avut cunoștință atât de existența prejudiciului, cât și de persoana vinovată de producerea acestuia, fiind așadar, necontestat că acest moment reprezintă un reper obiectiv, dincolo de care i se poate imputa recurentei o pasivitate culpabilă în inacțiune, statuările instanței de apel relative marcării începutului cursului prescripției extinctive fiind așadar, corecte.

Nu se poate invoca nici că dreptul material la acțiune nu ar fi existat anterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 sau că Decizia în recursul în interesul legii nr. XV/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ar putea constitui o barieră juridică în promovarea unei acțiuni de genul celei prezente. Concluzia se impune întrucât argumente de acest gen sunt arondate unui alt aspect, distinct, respectiv cel al garantării unei soluții de admitere a acțiunii. Or, acest aspect diferit nu poate constitui un impediment pentru sesizarea instanței civile cu o cerere în despăgubire, dreptul material recunoscând victimei unui eveniment păgubitor posibilitatea să formuleze în fața instanței civile o acțiune în despăgubire în măsura în care cunoaște, după propriile evaluări, prejudiciul și persoana considerată responsabilă pentru producerea lui. De altfel, se observă că însăși recurenta recunoaște în cererea sa de recurs că dreptul la reparație datorat ca urmare a măsurilor privative de libertate injuste suportate, s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.

Sunt irelevante, așadar, în aprecierea momentului începutului cursului prescripției extinctive, data pronunțării Deciziei în recursul în interesul legii nr. XV/2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție sau data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021.

Așa cum s-a evidențiat în paragrafele anterioare, Înalta Curte constată că trebuie respectate dezlegările date de instanța de control constituțional prin considerentele deciziei de referință, argumentele dezvoltate în privința sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. fiind dezlegate de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 136/2021, instanțele judecătorești trebuind să le respecte.

Decizia Curții Constituționale a României nr. 136/2021 a intrat în ordinea juridică și, deopotrivă, considerentele acestei decizii, prin care Curtea Constituțională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 C. proc. pen. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiționa, în toate situațiile, indiferent de soluția pronunțată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalității privării de libertate.

Fiind o procedură derogatorie de la dreptul comun, rezultă că, odată stabilită aplicabilitatea art. 539 C. proc. pen., astfel cum s-a expus anterior, acțiunea pentru repararea pagubei prin antrenarea răspunderii statului pe acest temei (caracterul nedrept al măsurii preventive privative de libertate), este supusă regimului juridic prescris de art. 540 și art. 541 C. proc. pen.

Pe cale de consecință, în raport de conținutul normativ al art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripție este de 6 luni, iar acesta a început a curge de la data la care cauza penală prin care s-a dispus achitarea recurentului a fost soluționată definitiv, respectiv 19 noiembrie 2018, astfel încât la data sesizării primei instanțe, 19 mai 2020, termenul de prescripție, calculat conform art. 2552 C. civ., era împlinit.

Faptul că la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare nu ar fi existat temei legal pentru formularea unei acțiuni în vederea reparării pagubei nu poate determina o altă concluzie. Acesta întrucât, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, răspunderea statului pentru erorile judiciare poate fi antrenată numai în condițiile stabilite de lege, pentru acest motiv fiind instituite normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege.

Din această perspectivă expusă, Înalta Curte apreciază că se impun a fi înlăturate aprecieri de genul cărora, anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale a României nr. 136/2021, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. nu ofereau o garanție în privința admiterii acțiunii și acordării de către instanță de despăgubiri pe temeiul afirmat, având în vedere că, prin decizia de achitare, nu a fost constatat și caracterul nelegal al privării de libertate, și deci, nu i-ar fi fost recunoscut dreptul la acordarea de despăgubiri.

Totodată, Înalta Curte reține că nici dispozițiile constituționale și nici alte norme cuprinse în Constituție, în pacte ori tratate internaționale la care România este parte, nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a porni acțiune în repararea pagubei sau vreun anumit termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituție însă, prin expresia "condițiile legii", lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparații poate fi exercitat.

Referitor la ansamblul criticilor din cererea de recurs privitoare la efectele deciziilor instanței de contencios constituțional, Înalta Curte mai reține că potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Aceste prevederi constituționale, reluate la nivel legal prin art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, consacră caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale și aplicarea pentru viitor a acestora.

Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște facta futura, cât și situațiile juridice pendinte - facta pendentia (cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere) și, în mod excepțional, și acele situații care au devenit facta praeterita, respectiv cauzelor în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă, până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, acestea au fost soluționate definitiv și irevocabil, cauze în care, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica și acestora (a se vedea în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragrafele 27 - 29 sau Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 26).

Așadar, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, situația în care nu sunt aplicabile efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, fiind vorba de un raport juridic epuizat - facta praeterita - este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, cauzele fiind soluționate până la acest moment și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță constatată neconstituțională.

Înalta Curte reține așadar, că analiza pe care o impune verificarea aplicării Deciziei Curții Constituționale a României nr. 136/2021 trebuie, în mod necesar, să înceapă prin a califica situația juridică în care se află recurenta. În acest sens, este indubitabil că achitarea sa pentru infracțiunile cu privire la care a fost cercetată și judecată s-a realizat prin decizia penală definitivă nr. 1251 din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Soluția de achitare s-a dispus anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 136/2021. Întrucât o asemenea măsură nu reprezintă un proces de durată, ci s-a realizat instantaneu, la momentul pronunțării deciziei penale nr. 1251 din 19 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, se poate afirma că, o dată înfăptuită, situația juridică respectivă s-a și finalizat.

Prin urmare, având în vedere că situația reclamantei face parte din categoria celor circumscrise noțiunii de facta praeterita - raport juridic epuizat -întrucât la momentul la care a fost publicată în Monitorul Oficial al României Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, 12 mai 2021, pe rolul instanțelor judecătorești nu se afla în curs de soluționare pricina în care a fost pronunțată decizia de achitare, aceasta fiind finalizată încă din 19 noiembrie 2018, rezultă atunci că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost corect admisă de instanța de apel.

În continuare, limitându-și analiza la acest moment, recurenta consideră, într-una dintre variantele enunțate prin cererea sa de recurs, că anterior publicării în Monitorul Odficial al României a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., nu ar fi început să curgă având în vedere că dreptul material la acțiune nu ar fi fost născut, acesta ivindu-se o dată cu pronunțarea Deciziei Curții Constituționale.

O atare critică este însă, nefondată având în vedere că recurenta ignoră practic, în mod nepermis, împrejurarea că dispozițiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. nu cuprind reglementări speciale în privința prorogării curgerii termenului de prescripție de 6 luni în raport de intervenirea unor decizii ale Curții Constituționale.

Împrejurarea că la momentul la care a fost dată soluția de achitare, 19 noiembrie 2018, conținutul termenilor referitori la "arestarea nelegală", respectiv la "arestarea injustă/nedreaptă" nu ar fi fost pe deplin lămurit la nivel legislativ și jurisprudențial, nu este în măsură însă, a recunoaște reclamantei dreptul de a nesocoti prevederile imperative ale art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. prin formularea unei cereri de acordare de despăgubiri peste termenul de prescripție defipt de lege.

Înalta Curte reține că nu poate fi opus celor anterior enunțate nici argumentul privind lipsirea de dreptul la un remediu efectiv și de acces la o instanță cu privire la posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru privarea de libertate nedreaptă. Această concluzie se impune întrucât, după cum reține chiar Curtea Constituțională în Decizia sa nr. 136/2021 "(…) recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci a art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare" (a se vedea paragraful 47 din decizie).

Or, așa cum mai sus s-a evidențiat în cuprinsul prezentelor considerente, răspunderea statului pentru eroare judiciară este una specială și se angajează doar în condițiile legii, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituția României, legea în cazul de față reprezentând-o dispozițiile art. 539, art. 540 și art. 541 C. proc. pen., dispoziții care reglementează remediul și condițiile de acces la instanță în această direcție.

Totodată, nu se poate aprecia nici faptul că doar de la data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei instanței supreme