ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1330/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 martie 2022 pe rolul Tribunalului Mehedinți, astfel cum a fost ulterior completată și precizată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 28.035,62 RON cu titlu de despăgubiri materiale aferente cheltuielilor de deplasare de la domiciliul reclamantului și familiei acestuia la instanță și la locul de deținere, precum și a sumei de 22.500 RON cu titlu de despăgubiri materiale aferente cheltuielilor cu cazarea; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale, după cum urmează: 260.000 euro pentru declanșarea și derularea procesului penal împotriva reclamantului în perioada 02-03.04.2014 (data punerii în mișcare a acțiunii penale) - 19.02.2020 (data rămânerii definitive a hotărârii de achitare), împrejurare de natura a-l supune unei permanente stări de tensiune care i-a afectat în mod grav și iremediabil sănătatea, imaginea, reputația profesională și onoarea; 200.000 euro pentru privare nedreaptă/injustă de libertate ca urmare a măsurilor preventive dispuse în cauză, încarcerarea în condiții inumane și încălcarea/nerespectarea mai multor drepturi; 40.000 euro pentru depășirea duratei rezonabile a procesului penal.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 67 din 28 noiembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, au fost respinse excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului și excepția inadmisibilității, invocate de pârât prin întâmpinare. A fost admisă în parte acțiunea civilă privind pe reclamantul A. și pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 500.000 RON daune morale pentru perioada în care a fost privat de libertate și 100.000 RON pentru prejudiciul produs ca urmare a duratei procesului penal. A fost respins petitul privind obligarea pârâtului la plata sumei de 28.035,62 RON reprezentând despăgubiri materiale și petitul privind obligarea pârâtului la plata sumei de 260.000 euro pentru declanșarea și derularea procesului penal.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 206 din 30 mai 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A., de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova împotriva sentinței civile nr. 67 din 28 noiembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins, ca prescrise, pretențiile reprezentând daune materiale și morale aferente prejudiciului rezultat din privarea nedreaptă de libertate. A respins, ca neîntemeiate, pretențiile privind prejudiciul generat de durata procedurii penale. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată și a obligat pe pârâtul Statul Român la plata către reclamantul A. a sumei de 14.356 RON reprezentând cheltuieli judiciare în procesul penal (14.106 RON transport și 250 RON cazare). A menținut restul dispozițiilor sentinței. A respins cererea apelantului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva încheierii din 9 mai 2023 și a deciziei nr. 206 din 30 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A. invocând motivele ce se vor arăta în continuare. În privința capătului de cerere privind acordarea de daune în cuantum de 200.000 euro pentru repararea prejudiciului cauzat de arestarea injustă, au fost formulate următoarele critici: Printr-un prim motiv de nelegalitate, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității și a limitelor efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 14 alin. (4) - alin. (6), art. 22, art. 477-478 C. proc. civ. Instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului stabilite prin art. 477 C. proc. civ., întrucât soluția dispusă prin decizia recurată, respectiv schimbarea temeiului juridic al cererii direct în apel, nu constituia o limită stabilită în mod legal de intimații-apelanți, în sensul art. 477 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului stabilite prin art. 478 C. proc. civ. determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, nerespectând practic dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., schimbând cauza cererii de chemare în judecată direct în apel. Mai mult decât atât, instanța de apel a procedat într-o manieră nelegală și cu încălcarea principiului contradictorialității, prin faptul că nu a pus în discuția părților schimbarea temeiului juridic al cererii introductive direct în apel, considerând că temeiul juridic corect este art. 539 C. proc. pen., în timp ce prima instanță a analizat și soluționat cauza în raport de temeiul indicat de reclamant, respectiv art. 1349 și următoarele C. civ., art. 252 și următoarele C. civ., art. 5, art. 6 și art. 8 CEDO. Premisa raționamentului efectuat de instanța de apel cu privire la daunele materiale și morale solicitate pentru arestarea nedreaptă a constituit-o invocarea de recurentul-reclamant a temeiului juridic al art. 1349 C. civ., incidența Deciziei CCR nr. 136/2021 și invocarea de apelantul DNA a schimbării temeiului juridic în soluționarea excepției inadmisibilității. Verificând apelul DNA, se observă că acesta nu a solicitat schimbarea temeiului juridic, ci a invocat doar 2 argumente deduse din pct. 32 al Deciziei CCR nr. 136/2021 (care însă are o cu totul altă semnificație decât cea atribuită de Parchetul DNA și de instanța de apel) și o decizie de speță din anul 2020 (anterioară pronunțării deciziei CCR și care, ca atare, este irelevantă). De asemenea, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, întrucât nu a pus în discuția părților calificarea juridică a acțiunii introductive contrar art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ. și principiilor oralității și nemijlocirii prevăzute de art. 15-16 C. proc. civ., întrucât reclamantul nu a avut posibilitatea de a-și prezenta oral punctul de vedere cu privire la pretinsa necesitate de calificare și noua calificare juridică a temeiului juridic al acțiunii efectuată de instanța de apel. Cu toate acestea, instanța de apel a ales să schimbe direct prin decizia recurată temeiul juridic al acțiunii introductive, iar ulterior, fără o minimă procedură de judecată pe acțiunea reîncadrată juridic, să admită o excepție procesuală, respectiv, excepția prescripției dreptului material la acțiune. Adoptând procedura anterior prezentată, în opinia recurentului-reclamant, instanța de apel nici nu a intrat în cercetarea fondului cu privire la partea din pretenții pentru care a schimbat temeiul juridic, iar ulterior le-a respins ca prescrise, ceea ce impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului. Al doilea motiv de casare, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., face referire la faptul că decizia recurată este nelegală având în vedere că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale privind prescripția dreptului material la acțiune, modul de interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel încălcând principiul previzibilității legii, principiul dreptății și considerentele Deciziei CCR nr. 136/2021. Față de formularea art. 539 C. proc. pen., în forma anterioară Deciziei CCR nr. 136/2021, recurentul-reclamant nu putea să introducă prezenta acțiune în daune pentru că nu era îndeplinită condiția de la alin. (2) al acestui articol, privind constatarea printr-un act al instanței sau al procurorului a nelegalității privării de libertate, iar o eventuală acțiune ar fi fost inadmisibilă. După publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei CCR nr. 136/2021, prin care s-a constatat că soluția legislativă conținută de art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare (arestarea injustă) este neconstituțională, recurentul-reclamant era în continuare în imposibilitatea de a introduce o acțiune în daune întemeiată pe art. 539 C. proc. pen., contrar a ceea ce reține, în mod nelegal, instanța de apel, pentru că textul constatat neconstituțional pentru lipsa ipotezei pe care s-ar fi putut întemeia recurentul-reclamant nu a fost pus în acord cu Decizia CCR nr. 136/2021 imediat după publicarea acesteia și deci nu se putea întemeia pe un text legal care încă nu exista. Textul art. 539 C. proc. pen. a fost pus în acord cu Decizia CCR nr. 136/2021 prin Legea nr. 201/2023, intrată în vigoare la 9 iulie 2023. Așadar, acesta ar fi momentul din care temeiul de drept aplicabil situației reclamantului ar fi putut fi invocat, deci de la această dată ar putea să curgă termenul de prescripție al acțiunii întemeiate pe noua ipoteza legală, introdusă urmare a Deciziei CCR nr. 136/2021. Însă, prin această lege, art. IV limitează dreptul la despăgubiri în temeiul noii ipoteze privind privarea injustă numai la persoanele care la data de 12 mai 2021 se aflau în executarea unei măsuri privative de libertate sau față de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată. Acest text este neconstituțional, sub aspectul încălcării art. 15 alin. (2) din Constituție (principiul neretroactivității legii civile/retroactivității legii penale mai favorabile), al principiului previzibilității legii și al obligativității deciziilor CCR. Pe cale de consecință, cu aplicabilitate în prezenta speță, concluzia conform căreia acțiunea în despăgubiri pentru privarea de libertate nedreaptă ar putea fi întemeiată doar pe art. 539 C. proc. pen. este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor legale. Această soluție contravine considerentelor obligatorii ale Deciziei CCR nr. 136/2021, care stabilesc expres admisibilitatea solicitării de despăgubiri și în cazul arestării nedrepte, iar nu doar nelegale, iar la pct. 32 din decizie se stabilește expres că nu intră în domeniul de aplicare al art. 539 C. proc. pen. acțiunea în despăgubiri întemeiată pe încălcarea altor dispoziții legale, care constituie exact temeiul invocat de recurentul-reclamant prin acțiunea introductivă. În consecință, nefiind aplicabile dispozițiile art. 539 C. proc. pen., rezultă că nici regimul juridic al acțiunii aferente în despăgubiri nu este aplicabil și deci nici termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (1) C. proc. pen. Continuând raționamentul, recurentul-reclamant arată că instanța de apel a încălcat și a aplicat eronat dispozițiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. întrucât acțiunea introductivă nu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și nici nu putea fi, astfel cum anterior a menționat. Practic, instanța de apel a considerat aplicabil un termen de prescripție aferent unei acțiuni care la momentul pronunțării hotărârii definitive de achitare -19.02.2020 - nu putea fi folosită, întrucât textul art. 539 C. proc. pen. în vigoare la acel moment nu era, în mod evident, aplicabil deoarece permitea solicitarea de despăgubiri doar pentru privarea de libertate nelegală, iar nu și nedreaptă. Având în vedere toate aspectele anterior menționate, rezultă că este nelegală constatarea instanței de apel privind termenul de prescripție aplicabil care nu poate fi cel de 6 luni, ci doar cel de 3 ani, de drept comun, în baza art. 2.517 C. civ. Mai mult decât atât, la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare în speță -19.02.2020 - nu exista nici decizia CCR nr. 136/2021 și nici decizia ICCJ HP nr. 1/2023, astfel că acestea nu pot fi aplicate retroactiv și nici aplicabile în mod contrar scopului legiuitorului - acela de a proteja persoanele achitate în mod definitiv. Pe de altă parte, ar fi contrar principiilor egalității, legalității și nediscriminării cetățenilor în fața legii, să se considere că și anterior modificării textului art. 539 C. proc. pen., persoana achitată prin hotărâre definitivă ar trebui să solicite despăgubiri în temeiul unui text care nu prevede această posibilitate. Cu toate acestea, și aceste persoane au și trebuie să aibă dreptul la un remediu efectiv pentru repararea pagubei suferite prin arestarea nedreaptă, astfel încât rezultă că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. nu sunt aplicabile. Or, nu poate fi sancționat subiectul de drept, tocmai persoana supusă măsurilor preventive de lipsire de libertate și ulterior unui proces penal de 6 ani, pentru lipsa de claritate a textului legal, pentru inconsecvența autorităților legiuitoare și a celorlalte autorități, care nu au reglementat inițial posibilitatea solicitării despăgubirilor pentru arestarea nedreaptă prin art. 539 C. proc. pen. Concluzionând, subliniază că la momentul formulării acțiunii nu exista un temei legal expres în art. 539 C. proc. pen. pentru solicitarea de despăgubiri pentru arestarea nedreaptă întrucât acest text nu a fost modificat în acest sens ca urmare a Deciziei CCR nr. 136/2021 decât la 09.07.2023. Cel de-al treilea motiv de casare, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 6, art. 9, art. 22 C. proc. civ. și art. 6 par. 1 CEDO, face referire la faptul că instanța de apel nu putea să schimbe temeiul juridic al acțiunii în faza apelului, având în vedere poziția procesuală expresă a reclamantului, exprimată prin apărător calificat, astfel încât apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității, a dreptului la un proces echitabil și a limitelor învestirii instanței. În primul rând, schimbarea temeiului juridic al acțiunii în apel este atât inadmisibilă, cât și tardivă întrucât calificarea juridică (în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ.) poate fi făcută doar în fața primei instanțe și doar ca o chestiune prealabilă și numai după punerea în discuția părților și acordarea acestora a posibilității de a-și exercita toate drepturile procedurale față de temeiul juridic schimbat. Temeiul juridic al acțiunii nu poate fi schimbat direct în apel și în niciun caz direct prin hotărârea pronunțată asupra fondului apelului, ci eventual, cel mult, după anularea sentinței primei instanțe, cu consecința fie a trimiterii cauzei spre rejudecare având în vedere noul temei juridic indicat, fie evocării fondului, după acordarea unui termen în acest sens pentru a se acorda părților toate drepturile procedurale anterior menționate, față de noul temei juridic. În acest sens sunt dispozițiile art. 22 alin. (2) și alin. (4), art. 204, art. 389, art. 390, art. 394 C. proc. civ., principiile limitelor efectului devolutiv al apelului prevăzute de art. 477 - 478 C. proc. civ., principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ. Prin urmare, de principiu, lămurirea oricăror aspecte inclusiv aspecte de drept, cum ar fi temeiul juridic al acțiunii, poate avea loc numai până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe, în niciun caz în apel și în niciun caz abia prin hotărârea pronunțată asupra fondului apelului. În al doilea rând, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, care primează chiar și asupra principiului rolului activ al judecătorului, în cazul în care partea este asistată de apărător calificat. Astfel, recurentul-reclamant a subliniat în repetate rânduri, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, prin toți apărătorii de care a fost reprezentat, atât prin actele procedurale depuse la dosar, cât și oral, că temeiul juridic al acțiunii nu este art. 539 C. proc. pen., întrucât la momentul hotărârii definitive de achitare și chiar și la momentul introducerii acțiunii, textul art. 539 C. proc. pen. prevedea expres posibilitatea formulării acțiunii în despăgubiri doar pentru privarea de libertate nelegală și doar dacă fusese constatată prin hotărârea definitivă a instanței penale, condiții neîndeplinite în speță. Temeiul juridic ai acțiunii îl constituie art. 1.349 și urm. C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, art. 5, 6 și 8 CEDO, art. 252-253 C. civ. Așa fiind, chiar dacă s-ar accepta posibilitatea, de principiu, a instanței de a (re)califica din punct de vedere juridic temeiul acțiunii (în temeiul art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ.), totuși în cazul în care partea prin apărător calificat insistă în temeiul juridic invocat și se opune la schimbarea temeiului juridic, acesta nu poate fi schimbat de instanță. Încălcarea principiului disponibilității și a limitelor învestirii instanței rezultă și din neanalizarea, nepronunțarea și nemotivarea de către instanța de apel a temeiurilor juridice invocate de recurentul-reclamant, expres, prin acțiunea introductivă modificată și precizată și prin apel. Sintetizând, recurentul-reclamant arată că, din analiza deciziei recurate, rezultă cu evidență următoarele: - Instanța de apel a considerat în mod nelegal și cu încălcarea efectelor obligatorii ale considerentelor Deciziei CCR nr. 136/2021 că daunele materiale și morale pentru privarea nedreaptă de libertate pot fi solicitate doar în temeiul art. 539 C. proc. pen. - Instanța de apel a ignorat în mod nelegal, nu a analizat, nu s-a pronunțat, nu a motivat decizia recurată cu privire la celelalte temeiuri legale invocate de recurentul-reclamant prin acțiunea introductivă completată; - Ca atare, instanța de apel nu a analizat cauza acțiunii introductive și a încălcat principiul disponibilității (art. 9 C. proc. civ.), limitele învestirii instanței (art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ.) și ale efectului devolutiv al apelului (art. 477-478 C. proc. civ.). Prin cel de-al patrulea motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii civile substanțiale și procedurale prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, art. 25 și art. 27 C. proc. civ., fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Decizia recurată a încălcat principiul neretroactivității legii civile - art. 27 C. proc. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituție, atribuind aplicare retroactivă atât textului art. 539 C. proc. pen., care nu prevedea la momentul 19.02.2020 posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru arestarea nedreaptă, precum și textului art. 541 alin. (2) C. proc. pen. (pentru aceleași motive), dar și Deciziei CCR nr. 136/2021 și, mai ales, Deciziei ÎCCJ - HP nr. 1/2023. Pe de altă parte, efectele deciziei ICCJ HP nu se pot produce cu privire la cauze începute anterior pronunțării lor, cauze în care la momentul depunerii acțiunii introductive textul interpretat pe calea deciziei ÎCCJ HP nu producea efecte și nu avea configurarea preconizată prin decizia ÎCCJ HP. Cu alte cuvinte, în condițiile în care art. 539 C. proc. pen. a fost modificat de legiuitor cu depășirea termenului constituțional de 45 de zile de la data deciziei CCR nr. 136/2021, abia prin Legea nr. 201/2023, intrată în vigoare la 09.07.2023, rezultă că nici decizia CCR nr. 136/2021 în sine nu ar fi putut constitui un temei al exercitării acțiunii în despăgubiri pentru privare nedreaptă de libertate în temeiul art. 539 C. proc. pen., anterior modificării și nici decizia ICCJ HP nr. 1/2023 nu putea extinde sfera de aplicare a articolului 539 C. proc. pen. și să creeze o ipoteză nouă de aplicare, întrucât hotărârile de dezlegare a unei chestiuni de drept nu pot crea un text legal - altfel s-ar încălca dispozițiile art. 5 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății. O altă critică, face referire la faptul că prin hotărârea recurată instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Instanța de apel a respins acțiunea în temeiul unor prevederi legale inexistente sau fără a exista un temei legal pentru aceasta, întrucât la momentul formulării acțiunii nu exista un temei legal expres pentru solicitarea de despăgubiri în cazul privării de libertate nedreaptă (art. 539 C. proc. pen. nu era modificat, iar HP nu era pronunțată). De asemenea, nici decizia CCR și nici decizia HP nu pot extinde cadrul legal aplicabil și nu pot crea dispoziții legale, astfel încât pretinsul termen de prescripție din art. 541 alin. (2) C. proc. pen., de 6 luni, nu era aplicabil situației de fapt din cauză. Instanța de apel a atribuit forță legislativă Deciziei CCR nr. 136/2021 și Deciziei ICCJ HP nr. 1/2023, care nu pot constitui și nu constituie în niciun caz acte de reglementare și care nu pot înlocui o reglementare legală. În privința capătului de cerere privind acordarea de daune în cuantum de 260.000 euro pentru declanșarea și derularea procesului penal împotriva recurentului-reclamant, arată că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la răspunderea statului pentru prejudiciile produse prin exercitarea acțiunii penale cu lezarea altor drepturi fundamentale decât dreptul la libertate și siguranță, în componenta sa afectată prin arestarea și reținerea injustă. Astfel, printr-un prim motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a reținut nelegal că nu ar putea fi antrenată răspunderea Statului pentru declanșarea și derularea procesului penal împotriva recurentului-reclamant cu încălcarea art. 6 par. 1 și art. 5 par. 3 CEDO, art. 1357 și urm. C. civ., art. 2, art. 5, art. 8, art. 100 C. proc. pen. Reclamantul a formulat capete de cerere distincte pentru prejudiciul adus prin privarea sa de libertate, respectiv pentru prejudiciul creat prin exercitarea defectuoasă a acțiunii penale, care a avut drept efecte declanșarea și derularea procesului penal împotriva sa. În privința acestui al doilea capăt de cerere, în esență, instanța de apel a considerat că nu există o răspundere obiectivă a statului în cazul organizării deficitare a activității de urmărire penală care a avut ca urmare exercitarea acțiunii penale împotriva unei persoane care a fost ulterior achitată, deși aceeași instanță de apel preluase pe larg în decizia recurată (pag. 30) considerentele din Decizia CCR nr. 136/2021, care dezvoltă tocmai această teorie a răspunderii obiective a statului, decurgând din consacrarea valorii constituționale a dreptății. Totuși, tocmai atunci când trebuia să facă aplicarea acestei teorii în soluționarea capătului de cerere care este consecința sa directă, instanța de apel reține (pag. 35, ultimul paragraf) că antrenarea răspunderii statului ar fi "imposibilă" fiindcă "modalitatea de desfășurare a cercetării penale nu constituie în sine o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii". Cu alte cuvinte, concluzia instanței de apel este aceea că răspunderea statului poate interveni exclusiv în temeiul procedurii speciale prevăzute de art. 539 C. proc. pen. Această concluzie este vădit nelegală, fiind contrazisă chiar de considerentele Deciziei CCR nr. 136/2021, care fac o distincție între procedura specială sus-menționată și acțiunile în daune ce au alt temei juridic (pct. 32). În concluzie, Curtea Constituțională a statuat, în contradicție cu ceea ce a reținut instanța de apel, că sunt posibile acțiunile în daune pentru repararea prejudiciilor produse prin exercitarea defectuoasă a acțiunii penale, pe alte temeiuri de drept decât cele referitoare la privarea de libertate. În continuare, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la fapta ilicită, statuând că nu poate fi calificată astfel exercitarea defectuoasă a acțiunii penale (pag. 36, par. 3), reținând mai multe ipoteze care nu sunt incidente în cauză și nu a făcut referire la cea care a rezultat din probele administrate, anume că acțiunea penală a fost exercitată cu încălcarea dispozițiilor legale, în lipsa oricăror probe care să întemeieze acuzația, procurorul refuzând să administreze drept probe declarațiile martorilor care erau determinante pentru acuzație, apoi insistând cu exercitarea acțiunii penale prin exercitarea căii de atac, deși nici în urma cercetării judecătorești din primă instanță nu au rezultat astfel de probe, și acestea nu au fost propuse nici în susținerea apelului. De asemenea, instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile legale referitoare la prejudiciul suferit de reclamant. În esență, instanța de apel constată că s-a produs un prejudiciu, dar reține că acesta nu poate fi reparat, rămânând în sarcina persoanei vătămate. Astfel, suferințele psihice și fizice ale reclamantului cauzate de procesul penal injust, fără să fie combătute prin contra-probe, reprezintă pentru instanța de apel "o stare de disconfort", pe care "nu o neagă", disconfort care este "inerent" (pag. 37, primul paragraf). Prin al doilea motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că decizia recurată este nelegală având în vedere faptul că, pe de o parte, instanța de apel nu a analizat, nu s-a pronunțat și nu a motivat soluția cu privire la aspecte esențiale privind acest capăt de cerere, iar pe de altă parte, a încălcat dispozițiile art. 6 par. 1 și art. 5 par. 3 și 5 CEDO, ale art. 1.357 și urm. C. civ., ale art. 2, art. 5, art. 8 și art. 100 C. proc. pen. Instanța de apel a schimbat cauza acestui capăt de cerere și nu a analizat aspectele și temeiurile invocate de recurentul-reclamant, iar prin neanalizarea și nemotivarea deciziei recurate cu privire la cele semnalate au fost încălcate limitele învestirii instanței prevăzute de art. 397 alin. (1) C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., fapt ce a produs recurentului o vătămare care nu poate fi reparată. De asemenea, instanța de apel a ignorat și toate dispozițiile procesual penale anterior indicate. În mod nelegal s-a reținut prin decizia recurată (pag. 36 par. 4) că nu ar fi îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1.357 C. civ., în condițiile în care nu se poate susține îndeplinirea de către Parchet a atribuțiilor sale de serviciu față de nesoluționarea în urmărirea penală a celor 4 cereri de probatorii, conform celor anterior menționate. Pe lângă motivarea confuză și neclară, argumentația instanței de apel este și nelegală pentru că astfel de prevederi nu există, în condițiile în care Parchetul nu a soluționat cererile de probatorii depuse la urmărirea penală de inculpat prin emiterea unei Ordonanțe tocmai pentru a nu se putea contesta eventuala soluție la procurorul ierarhic superior și de a obține audierea acestor martori ca urmare a admiterii unei astfel de plângeri. Inculparea recurentului-reclamant, dar și supunerea sa la proceduri judiciare îndelungate, perioadă în care a fost judecat pentru infracțiuni care nu existau, au fost susceptibile să-i producă acestuia suferințe morale de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestuia, i-au vătămat creditul moral, poziția socială, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de acesta. În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri în cuantum de 40.000 euro, reprezentând daune morale pentru depășirea duratei rezonabile a procesului penal, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel nu a analizat, nu s-a pronunțat și nu a motivat decizia recurată cu privire la aspecte esențiale privind acest capăt de cerere, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. În mod vădit nelegal a reținut instanța de apel (pag. 34 par. 5 decizia recurată) că soluția primei instanțe privind acest capăt de cerere nu ar fi fost argumentată distinct de daunele acordate pentru măsura preventivă nedreaptă, în condițiile în care prin sentința primei instanțe (pag. 31 par. 7-8) se motivează distinct soluția pronunțată cu privire la acest capăt de cerere. Instanța de apel nu a analizat perioada de detenție a recurentului-reclamant, nici din perspectiva unei perioade incluse în perioada totală a procesului penal și nici din perspectiva perioadei distincte, în temeiul art. 5 par. 3 CEDO, ci din redactarea deciziei recurate se înțelege că, în ceea ce privește perioada de detenție, s-a mulțumit să reîncadreze temeiul juridic al acțiunii în art. 539 C. proc. pen. și ulterior să respingă acțiunea ca prescrisă, fără să mai analizeze celelalte motive și temeiuri ale acțiunii, cum ar fi art. 5 par. 3 și art. 6 CEDO. De asemenea, nu a arătat care sunt temeiurile și motivele concrete care duc la concluzia (pag. 35 par. 1 decizia recurată) că durata de 6 ani de la începerea urmăririi penale și până la pronunțarea hotărârii definitive de achitare nu ar constitui o depășire a duratei rezonabila a procedurii penale și nu a analizat aspectul esențial invocat de recurentul-reclamant privind nesoluționarea de Parchet în faza urmăririi penale cererilor de probatorii depuse de recurentul-reclamant, privind neaudierea martorilor propuși, care însă au fost audiați în faza judecății, iar în temeiul depozițiilor acestora, recurentul a fost achitat de ambele instanțe. Prin neanalizarea și nemotivarea deciziei recurate cu privire la acest aspect au fost încălcate și de această dată limitele învestirii instanței prevăzute de art. 397 alin. (1) C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și s-a produs recurentului o vătămare care nu poate fi reparată altfel decât prin casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării tuturor aspectelor esențiale și cu privire la acest capăt de cerere de instanța de apel. În continuare, recurentul-reclamant a afirmat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 par. 1 și art. 5 par. 3 CEDO și ale art. 1.357 și urm. C. civ., ale art. 2, art. 5, art. 8, art. 100 C. proc. pen., fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 par. 1 CEDO și ale art. 5 par. 3 CEDO reținând în mod nelegal că o durată a procesului penal de aproximativ 6 ani, în care este inclusă o perioadă totală de privare de libertate de aproximativ 2 ani ar fi compatibilă cu aceste dispoziții convenționale. Cu toate că a invocat incidental decizia CEDO în cauza Kudla contra Poloniei din 26.10.2000, totuși instanța de apel a ignorat concluziile acestei decizii și,astfel, jurisprudența CEDO, care are aplicabilitate directă conform art. 20 alin. (2) din Constituția României. Sub denumirea "Motiv de casare comun cu privire la toate capetele de cerere", recurentul-reclamant a precizat că instanța de apel a încălcat dispoziții din dreptul Uniunii Europene, dispoziții din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispoziții constituționale, pe care le enumeră, apreciind ca fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. În privința capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor materiale în cuantum total de 50.535,62 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare și cazare ale recurentului-reclamant și a familiei sale, apreciază că decizia recurată conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii, indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a solicitat contravaloarea costurilor de transport și cazare aferente celor 62 de termene la care a fost prezent și pentru care a făcut deplasarea de la domiciliu la instanță. De asemenea, a solicitat și contravaloarea costurilor de transport și cazare suportate de familia acestuia aferente deplasărilor la instanță și la locul de deținere al recurentului-reclamant. În soluționarea acestui capăt de cerere instanța de apel a validat parțial argumentele recurentului-reclamant, admițând că acesta este îndreptățit la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal finalizat prin achitarea sa, însă în ceea ce privește contravaloarea costurilor de transport, instanța de judecată a greșit calculul propriu zis al acestora. Costul deplasărilor aferente termenelor la care recurentul-reclamant a fost prezent personal este de 18.254,38 RON, conform tabelelor centralizatoare depuse în etapa fondului. Diferența de 9.781,24 RON, solicitată de recurentul-reclamant reprezintă contravaloarea cheltuielilor de deplasare pe care le-a suportat familia în perioada în care era arestat preventiv în București. Cu privire la această categorie de cheltuieli instanța de apel nu face niciun fel de mențiune în cuprinsul deciziei recurate, aceasta fiind total nemotivată din această perspectivă. Așadar, o primă eroare a instanței de apel cu privire la acest capăt de cerere este faptul că, urmare a unui calcul eronat, i-a acordat recurentului-reclamant doar 14.356 RON drept costuri de deplasare. În continuare, instanța de apel afirmă că recurentul-reclamant este îndreptățit la recuperarea cheltuielilor judiciare aferente transportului "începând cu data de 01.04.2015 (pentru pretențiile solicitate cu acest titlu anterior datei de 01.04.2015, fiind admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune)" - or, această mențiune este străină de natura cauzei. Nu rezultă de nicăieri din cuprinsul deciziei recurate de ce s-a raportat instanța la acest termen și la ce termen de prescripție se referă. Instanța de apel face o a doua eroare, atunci când reține că cheltuielile cu cazarea, aferente celor 62 de termene, nu au fost dovedite, cu excepția termenului din 01.04.2015, în legătură cu care se face mențiunea cazării în încheierea de ședință de la acel termen. Precizează că, deși nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri doveditoare cu privire la cheltuielile de cazare, totuși acestea pot fi calculate tot prin raportare la criterii obiective, la fel ca și cheltuielile de transport. Referitor la încheierea recurată, recurentul-reclamant arată că aceasta este nelegală pentru că instanța de apel a respins în mod nelegal excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale active, lipsei de interes privind poziția DNA în cadrul prezentului dosar, fiind încălcate dispozițiile art. 247 și urm., art. 92 rap. la art. 466 și urm. C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 raportat la art. 6 par. 1 CEDO și art. 6 C. proc. civ. Încheierea recurată este nelegală fiind încălcat regimul juridic al participării procurorului în procesul civil și al declarării căilor de atac de Ministerul Public, prevăzut de art. 92 C. proc. civ., precum și regimul juridic al excepțiilor absolute prevăzut de art. 247 C. proc. civ. Pretinsa necontestare încă de la faza primei instanțe a participării procurorului și a naturii juridice a acestuia nu era necesară, fiind invocate trei excepții de ordine publică față de apelul formulat în cauză de DNA, care practic acționează în prezentul dosar în nume propriu, iar nu în numele și în interesul recurentului-reclamant, ci în mod evident chiar contrar interesului și poziției procesuale a acestuia. Pretinsa necontestare formală și a încheierii prin care prima instanță a statuat cu privire la participarea procurorului este irelevantă și neîntemeiată întrucât apelul făcut împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare conform art. 466 alin. (4) C. proc. civ. Simpla invocare de instanța de apel a art. 92 alin. (2) și (4) C. proc. civ. este irelevantă întrucât recurentul a susținut, în esență, că tocmai aceste dispoziții legale sunt încălcate de DNA, care participă în nume propriu în acest dosar, fără a fi introdus în proces de instanță ori de recurentul-reclamant, contrar principiului disponibilității și limitelor învestirii instanței, astfel fiind încălcate art. 22 alin. (3) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., art. 61-79 C. proc. civ. Încheierea recurată este nemotivată și conține motive străine de natura pricinii cu privire la soluția pronunțată privind excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes a DNA - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Instanța de apel a dispus absolut formal respingerea celor 3 excepții, fără să analizeze criticile și probatoriile invocate de recurent, ceea ce nu poate constitui o motivare adecvată, logică și legală în sensul art. 425 alin. (1) b) C. proc. civ. și art. 6 par. 1 CEDO. Silogismul judiciar și logica raționamentului încheierii recurate nu rezultă în niciun caz din cele doar 3 paragrafe (ultimele 3 paragrafe din pag. 2 din încheierea din 09.05.2023), care fac referire doar formal la faptul că procurorul are calitatea de participant la procesul civil, dar nu arată care sunt argumentele concrete și nu se motivează în concret respingerea tuturor excepțiilor. De asemenea, instanța de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care argumentele și apărările formulate atât oral, cât și prin actele procedurale scrise depuse la dosar au fost înlăturate, fiind încălcate dispozițiile imperative exprese ale art. 425 alin. (1) b) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Având în vedere că recursul în analiză a fost formulat atât împotriva deciziei nr. 206 din 30 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, cât și a încheierii din 9 mai 2023 date de aceeași instanță în același dosar, examinarea criticilor se va face distinct pentru fiecare hotărâre vizată, în raport cu motivele de nelegalitate invocate cu privire la acestea. Recursul vizând decizia nr. 206 din 30 mai 2023 Cu titlu prealabil, se impune a se evidenția că, întrucât prin recursul declarat recurentul a formulat critici distincte, vizând soluția dată fiecărui capăt de cerere cu care a fost învestită prima instanță de fond, analiza acestora va urmări structura recursului așa fost cum a fost concepută de către recurent, pentru ca prioritatea de analiză a motivelor invocate, relativ la fiecare cerere asupra căreia s-a pronunțat instanța de apel, să fie stabilită în raport de argumentele susținute și de efectele pe care acestea le pot produce. Tot cu titlu preliminar, instanța de recurs constată că, deși în memoriul de recurs, criticile recurentului cu privire la fiecare pretenție în parte au fost numerotate și expuse formal ca fiind circumscrise unor aspecte de nelegalitate separate, în cuprinsul motivelor de recurs se regăsește o repetare a argumentelor prezentate, ceea ce impune, în unele puncte, pentru rațiuni ce țin de rigoarea raționamentului logico-juridic o examinare a acestora în mod sintetizat și grupat în cadrul unor considerente unice. Sub un ultim aspect prealabil, se notează că în calea extraordinară de atac a recursului, criticile posibile a fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial), astfel încât, având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. II.1. Având în vedere că prin calea de atac exercitată în cauză, au fost invocate motive de recurs încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât doar în măsura în care o hotărâre judecătorească este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia și cu privire la celelalte apărări invocate. Cazul de casare anterior menționat a fost invocat de recurent în cererea de recurs în cuprinsul motivelor numerotate C.2.1. - Motivul de casare nr. 3, C.2.2. - Motivul de casare nr. 2 și C.2.3. - Motivul de casare nr. 1 prin care s-a susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat, nu s-a pronunțat și nu a motivat soluția cu privire la aspecte esențiale în legătură cu capetele de cerere vizate de aceste motive de recurs. Potrivit temeiului legal pe care au fost fundamentate aceste motive de recurs, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Invocând acest caz de casare, în speță, recurentul susține că din decizia pronunțată de către instanța de apel lipsește analiza unor aspecte esențiale în legătură cu capetele de cerere vizate de aceste motive de recurs. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Astfel, se constată că în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel a arătat, urmare a analizei proprii efectuate, care sunt motivele de fapt și de drept pentru care a găsit întemeiate sau nu cererile ori apărările reclamantului expunând explicit motivele pentru care acestea au fost admise ori respinse. Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esențială, în sensul că instanța ignoră total susținerile sau apărările părții, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea și a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta. Or, în cazurile invocate de recurent nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanța de apel s-a preocupat de argumentele părții, admițând ori respingând motivat pretențiile afirmate. Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate, cu privire la fiecare din pretențiile care au făcut obiectul disputei judiciare, chiar dacă pe alocuri sintetice, au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluțiile adoptate în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns în mod coerent tuturor criticilor relevate prin apelurile formulate ori în întâmpinările la acestea, Înalta Curte constată că susținerile invocate și încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză. II.2. În privința capătului de cerere privind acordarea de daune în cuantum de 200.000 euro pentru repararea prejudiciului cauzat de reținerea și arestarea injustă. Prin intermediul primului motiv de recurs în analiză, în ordinea stabilită de către instanța de recurs conform celor anterior expuse (numerotat C.2.1. - Motivul de casare nr. 3 în cererea de recurs), recurentul a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reglementat prin art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum și prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece a stabilit regimul juridic al cererii de chemare în judecată din perspectiva altor prevederi legale decât cele pe care le-a invocat reclamantul. Analiza acestei critici se impune a fi făcută în corelație cu apărarea recurentului vizând încălcarea de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv al apelului, din perspectiva art. 477 C. proc. civ., susținută în cuprinsul memoriului de recurs la pct. C.2.1. - Motivul de casare nr. 1 în numerotarea dată de recurent. În acest sens, recurentul a susținut, în esență, că instanța de apel a analizat temeinicia apelurilor din perspectiva dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost acestea interpretate prin Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, deși calificarea cererii în baza acestui temei legal nu constituia un motiv de apel, iar prin cererea de chemare în judecată s-a urmărit atragerea răspunderii civile delictuale obiective a statului, pe temeiul dispozițiilor art. 1349 și următoarele C. civ., art. 252 și următoarele C. civ., art. 5, art. 6 și art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, schimbând astfel, direct în apel cauza cererii de chemare în judecată. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că întrucât aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la depășirea limitelor efectului devolutiv al apelului ori a rolului activ al judecătorului, precum și încălcarea principiului disponibilității, acestea au fost corect încadrate de recurent în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi examinate, a cărui incidență, însă, nu se verifică în cauză după cum se va arăta în cele ce urmează. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil și care implică, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție. În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca