ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 481/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 11.04.2018, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la:

a) plata despăgubirilor în cuantum de 300.000 RON pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului prin acțiunile ilicite ale acestuia;

b) încetarea, de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, a oricăror acțiuni îndreptate spre atingerea onoarei și reputației reclamantului;

c) publicarea unei dezmințiri oficiale ale informațiilor publicate despre reclamant pe pagina web a site-ului pe care pârâtul îl administrează;

d) publicarea unui extras din hotărârea judecătorească, privind constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârșite și obligațiile stabilite, de către instanță, în sarcina acestuia, într-un ziar de circulație națională;

e) ștergerea materialelor defăimătoare la adresa reclamantului de pe pagina web al site-ului administrat și asigurarea retractării materialelor din centralizatoarele de știri și din baza de indexare a motoarelor de căutare pe internet;

f) plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 72, 73, 75, art. 253 alin. (1)-(4), art. 1349 coroborat cu art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituția României și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 2489/28.12.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul la: plata de despăgubiri în cuantum de 10.000 RON; încetarea, de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, oricăror acțiuni îndreptate spre atingerea onoarei și reputației reclamantului; publicarea unor dezmințiri oficiale ale informațiilor publicate despre reclamant pe pagina web a site-ului zozo.ro; publicarea unui extras din hotărârea judecătorească, în care se constată caracterul ilicit al faptelor săvârșite și obligațiilor stabilite de instanță în sarcina pârâtului, într-un ziar de circulație națională, ștergerea materialelor defăimătoare la adresa reclamantului de pe pagina de web zozo.ro; asigurarea retractării materialelor din centralizatoarele de știri și din baza de indexare a motoarelor de căutare pe internet.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul A. și pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 1868 din 28.11.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, ambele apeluri, formulate de reclamantul A. și pârâtul B..

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul B..

În motivarea cererii de recurs, pârâtul a solicitat casarea hotărârii iar, în urma rejudecării fondului, schimbarea în tot a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii.

În cuprinsul cererii de recurs, evocând motivul de recurs înscris în art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a formulat, în esență, următoarele critici:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, întrucât Curtea de Apel a apreciat greșit, pe de o parte, că ar exista o ingerință necesară într-o societate democratică cu privire la exercitarea libertății de exprimare, iar, pe de altă parte, măsura stabilirii despăgubirii în cuantum de 10.000 RON constituie o măsură disproporționată față de atingerea adusă.

Recurentul-pârât consideră că are prevalentă art. 10 alin. (1) din CEDO privind libertatea de exprimare prin presă, față de aplicarea art. 8 privind protecția vieții private și, că, nu este incidentă nici ipoteza alin. (2) din art. 10 din Convenție, care prevede situațiile în care dreptul de exprimare trebuie limitat.

Instanțele de fond au aplicat greșit legea atunci când au apreciat că prevederile privind dreptul la reputație sunt prevalente față de prevederile art. 30 Constituție și art. 70 C. civ.. Apreciază că hotărârile pronunțate de instanțele de fond consituie o ingerință a unei autorități publice în dreptul său la libertatea de exprimare, garantat de primul alineat al art. 10 din Convenție, fiindu-i încălcat dreptul la liberă exprimare, ce a fost exercitat cu bună credință.

Evocând jurisprudența Curții europene, recurentul a pretins că reținerea în sarcina sa a unei fapte delictuale nu poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică, iar, în raport cu scopul legitim urmărit, obligarea sa la acțiunile menționate în hotărârile instanțelor de fond, constituie o încălcare, disproporționată, a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist. Scopul urmărit, ca ziarist, nu a fost de denigrare, ci de informare, această activitate fiind una de interes public, benefică mediului de afaceri.

Arată că a identificat, în articol, o afacere care a dat faliment - magazinul online de gadget-uri lavinci.ro - domeniu care nu mai era accesibil, la data publicării articolului, iar tinerii care au crezut în "mentoratul" și în capacitățile de antreprenor ale intimatului reclamant, care au muncit gratuit au fost, astfel, înșelați în așteptări.

Interesele societății sunt prioritare apărării cu orice preț a propriei reputații. Ziaristul are dreptul și obligația de a pune în discuție dacă prestigiul cu care unii oameni se înconjoară este autentic sau fals, fiind cunoscut că libertatea de exprimare este o componentă esențială a pluralismului și toleranței necesare oricărei societăți democratice. Pretinde că și-a exprimat o opinie, iar exprimarea unei opinii presupune, în concret, exprimarea unei judecăți de valoare, ceea ce are o importanță deosebită sub aspect probator, deoarece, așa cum a decis Curtea europeană în jurisprudența sa (mai ales raportat la libertatea presei), exactitatea judecăților de valoare nu poate fi demonstrată așa cum pot fi demonstrate faptele concrete, iar a pretinde o asemenea probă ar duce, inevitabil, la o îngrădire nepermisă a libertății de opinie.

Prezentarea punctului său de vedere denotă că judecata de valoare pe care a realizat-o are o bază factuală suficientă, pentru fundamentarea afirmațiilor făcute în articolul publicat. Stilul articolului scris este cel dat de impresia pe care intimatul - reclamant o proiectează, prin pozele și filmulețele postate pe paginile sale de socializare. În articolul publicat pe site-ul zozo.ro, în legătură cu reclamantul A., a folosit la adresa acestuia apelativul de "cocalar", însă nu în sens denigrator, ci în sens descriptiv de "șmecheraș de cartier", or, acest sens al exprimării se încadrează în marja de folosire a dreptului la libera exprimare și nu aduce atingere reputației reclamantului

Instanța de apel afirmă că "folosirea termenului de "cocalar", care are inclusiv conotația de "țigan" aduce atingere însăși etniei de romi, stigmatizarea acesteia soldându-se cu încălcarea drepturilor omului". Însă, trebuieobservat că, atunci când un termen are mai multe sensuri, prin folosirea lui nu înseamnă că se face referire la toate acele sensuri.

Instanța de apel retine, în cuprinsul deciziei, că deși pârâtul ar fi aflat, ulterior postărilor sale, despre existența anumitor inexactități strecurate în articolele sale despre reclamant, acesta nu a publicat dezmințiri oficiale. Sesține că instanța nu a vut în vedere faptul că, imediat ce a aflat că anumite împrejurări nu corespund realității, a efectuat corecturile de rigoare, ceeace denotă, în accepțiunearecurentului, buna sa credință în furnizarea informațiilor legate de reclamant.

Recurentul pretinde că instanța nu a analizat criticile sale, evocate în cuprinsul punctului 7 din cererea de apel, privind obligarea sa la o acțiune imposibilă, anume asigurarea retractării materialelor din centralizatoarele de știri și din baza de indexare a motoarelor de căutare pe internet", aplicându-se în acest sens adagiul impossibilium nulla obligația est. Încetarea încălcării se poate pronunța doar cu privire la site-ul pe care îl deține, nu la comportamentul unui terț sau la un site care nu îi aparține și asupra căruia nu deține niciun control, cum sunt centralizatoarele de știri și bazele de căutare pe internet.

Mai arată că, în situația în care nu vor fi primite argumentele sale în sensul că pronunțarea sentinței constituie o încălcare a dreptului la libera exprimare și că ar constata că sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenția europeană în care ingerința statului în dreptul la liberă exprimare este justificată, consideră că este rupt justul echilibru între interesele societății și interesul privat al intimatului - reclamant, întrucât daunele acordate sunt disproporționat de mari față de încălcarea efectiv produsă, simpla impunere a unei sume ca daune constituind o încălcare a libertății presei de o manieră incompatibilă cu o societate democratică.

Intimatul reclamant nu s-a formulat întâmpinare, însă a depus la dosar note de concluzii scrise.

Prin rezoluția din data de 15 octombrie 2020, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.. Raportul întocmit în cauză, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 10 decembrie 2020 completul de filtru a fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 25.02.2021, cu citarea părților litigante.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate susceptibile de încadrare în art. 488 ali. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a dispozițiilor legale interne și convenționale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat, în limitele și pentru considerentele care succed:

Prin demersul judiciar declanșat în cauză, reclamantul A. a solicitat instanței antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B., pentru atingerea adusă reputației, onoarei și demnității, precum și a dreptului său la propria imagine, componente esențiale ale vieții private, susținând că, la 24 noiembrie 2017, pe blogul său www.x.ro a publicat un material și comentarii ce conțineau jigniri la adresa reclamantului, cu scopul de a obține umilirea și denigrarea acestuia în fața opiniei publice.

Prin motivele de recurs, pârâtul a susținut nelegalitatea deciziei atacate și a pretins că soluțiile pronunțate de instanțele de fond constituie o ingerință a unei autorități publice în dreptul său la liberă exprimare, garantat de art. 10 alin. (1) din Convenția europeană. A apreciat că, în mod greșit, instanțele de fond nu au dat prevalență art. 10 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare prin presă, față de aplicarea art. 8 din Convenția europeană și a prețins că situațiile prevăzute de art. 10 alin. (2) din Convenție, în care dreptul la liberă exprimare poate fi limitat, nu sunt incidente în cauză.

Înalta Curte constată că obiectul controlului de legalitate, în prezentul recurs, îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere contradictorie coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, invocate de către părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 8 și 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Susținerile recurentului, subsumate motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, înscrise în art. 1349 C. civ. statuează că:

"Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…), iar prevederile art. 1357 C. civ. stipulează că:

"cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Noul C. civ. reglementează, cu caracter extins, dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului.

Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Conform dispozițiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

De asemenea, art. 252 C. civ.:

"Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică."

Sub aspectul normelor ce formează blocul de convenționalitate, art. 10 din Convenția europeană prevede la paragraful 1 că "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere". La paragraful 2, norma convențională prevede că "exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești".

Rezultă, după cum însuși recurentul arată în cuprinsul cererii de recurs, că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut.

Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

Conform celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și acesta poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale. După cum arată și recurentul, aceste ingerințe trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.

Înalta Curte reține că instanțele anterioare au avut de stabilit dacă fapta pârâtului, care deține în administrare un blog, de a publica un material și comentarii prin care reclamantul este prezentat ca un cocalar, șmecheraș mincinos, fără realizări social-profesionale, pârlit care face măgării de doi bani, cocalar bășit reprezintă sau nu o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar, pe planul dispozițiilor convenționale, dacă, prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârșită cu depășirea limitelor libertății de exprimare, s-ar putea aduce atingere demnității, onoarei, reputației și dreptului la imagine a reclamantului.

Or, din perspectiva criticilor formulate de recurentul-pârât referitoare la neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale și a prevalenței art. 10 paragraf 1 privind libertatea de exprimare prin presă, față de art. 8 privind protecția vieții private din Convenția europeană, Înalta Curte apreciază, pe de o parte, că instanțele de fond și de apel au stabilit corect caracterul ilicit al faptei săvârșite, susceptibilă a determina un prejudiciu moral reclamantului și că sunt îndeplinite cerințele normelor legale interne. Pe de altă parte, din perspectiva examinării echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, se vădește a fi corectă și concluzia potrivit căreia prin fapta imputată, recurentul pârât s-a plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 care garantează dreptul la libertate de exprimare, cu consecința încălcării dreptului la viață privată al reclamantului, garantat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Din perspectiva examinării condițiilor enumerate în paragraful 2 al art. 10 din Convenția europeană cu referire la restricțiile libertății de exprimare, Înalta Curte reține că, în cauza dedusă judecății, ingerința statului în libertatea de exprimare a pârâtului a constat în admiterea acțiunii în răspundere civilă delictuală formulate de reclamant și obligarea acestuia plata unor despăgubiri civile în cuantum de 10.000 RON; încetarea, de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, a oricăror acțiuni îndreptate spre atingerea onoarei și reputației reclamantului; publicarea unor dezmințiri oficiale ale informațiilor publicate despre reclamant pe pagina web a site-ului zoso.ro; publicarea unui extras din hotărârea judecătorească în care se constată caracterul ilicit al faptelor săvârșite și a obligațiilor stabilite de instanță în sarcina pârâtului, într-un ziar de circulație națională; ștergerea materialelor defăimătoare la adresa reclamantului de pe pagina de web zoso.ro; asigurarea retractării materialelor din centralizatoarele de știri și din baza de indexare a motoarelor de căutare pe internet.

Această ingerință a fost prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă - dispozițiile legale interne care reglementează răspunderea civilă delictuală, a urmărit un scop legitim - protecția drepturilor invocate de reclamant și a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerințe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecția drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă.

În lumina tuturor circumstanțelor cauzei, prin raportare la toate elementele existente și cu aplicarea criteriilor jurisprudențiale relevante, instanța de recurs apreciază că ingerința are un caracter justificat și este una proporțională cu scopul legitim, iar stabilirea unui cuantum de 10000 RON al despăgubirilor morale este rezultatul unei aprecieri realizate pe baza evaluării criteriilor arătate, printre care, cel al caracterului rezonabil și echitabil al despăgubirii, de natură să ofere o anumită satisfacție compensatorie reclamantului, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârșite și prejudiciul produs.

Din această perspectivă, pârâtul nu a contestat criteriile avute în vedere de instanțele de fond la cuantificarea daunelor, astfel încât susținerea recurentului care vizează cuantumul despăgubirilor acordate, în sensul că acestea au fost stabilite într-un cuantum prea mare față de încălcarea dreptului reclamat, Înalta Curte va reține că aceste apărări nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în raport de dispozițiile art. 483 C. proc. civ., deoarece presupune reevaluarea probelor și a situației de fapt. Așadar, susținerea recurentului privind reaprecierea cuantumului daunelor stabilite în favoarea reclamantului nu va putea constitui obiect al controlului de nelegalitate în recurs, în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtul a invocat și faptul că, termenul de cocalar nu a fost folosit în scop denigrator, ci în sens descriptiv, ce s-ar încadra în marja de folosire a dreptului la liberă exprimare și nu ar aduce atingere reputației reclamantului, instanța de recurs apreciază că nu poate fi confundat stilul personal cu limbajul licențios, uzitat de acesta în materialul și comentariile publicate.

Prin limbajul și expresiile folosite, redate în cuprinsul deciziei atacate, recurentul-pârât a urmărit, în mod evident și deliberat, să inducă în conștiința cititorilor reputația îndoielnică a reclamantului și lipsa de încredere în capacitățile acestuia de manager și antreprenor, fiind dovedit prejudiciul cauzat reclamantului în ceea ce privește imaginea și reputația acestuia în societate.

Folosirea acelor expresii și cuvinte jignitoare nu pot contribui la informarea opiniei publice, astfel cum eronat susține recurentul, scopul folosirii acestui limbaj având drept scop de a denigra pe reclamant în fața opiniei publice. Dacă pârâtul ar fi vrut să informeze opinia publică, iar informația să fie benefică mediului de afaceri în legătură cu activitatea desfășurată de reclamant, acesta trebuia să indice concret care este baza publicării respectivului material, respectiv care sunt informațiile concrete, cu folosirea unui limbaj normal, firesc, civilizat, deoarece toate expresiile sus arătate nu pot fi apreciate ca fiind folosite în sens descriptiv, astfel cum se susține în cuprinsul memoriului de recurs.

În lipsa unor informații complete și accesibile cu privire la reclamant, care să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile, care să poată fi verificate ulterior, recurentul-pârâtul avea obligația de rezervă în contextul în care nu putea verifica realitatea faptelor relatate (accesibile, de altfel, pe internet), nefiindu-i permis a folosi atribute cu caracter insultător și ofensator, cuvinte și expresii care nu sunt susceptibile a fi calificate judecăți de valoare, admisibile în cadrul unei dispute publice, ci expresii injurioase, care nu erau necesare pentru a exprima o opinie, fie ea și negativă.

Nici demersurile recurentului, întreprinse în momentul în care a aflat de inexactitățile din cuprinsul materialului publicat (evidențiate în scopul de a demonstra buna sa credință) nu pot primi o altă semnificație juridică decât cea stabilită de instanța de apel și nu pot înlătura incidența art. 10 alin. (2) din Convenția europeană, de vreme ce, în raport de situația de fapt stabilită în cauză, atitudinea subiectivă a recurentului a fost neîndoielnică, în sensul că, prin materialul publicat și comentarii ce conțineau jigniri la adresa reclamantului, pârâtul a urmărit discreditarea reclamantului în fața opiniei publice, încurajând chiar derapajele verbale ale cititorilor în comentariile la materialului publicat, deși, în calitate de administrator al paginii de internet, avea posibilitatea de a gestiona postarea comentariilor cu un conținut defăimător.

Cum angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului nu poate fi înlăturată, raportat la art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția europeană, care garantează libertatea de exprimare, de vreme ce, potrivit art. 30 alin. (6) din Constituție, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea și onoarea unei persoane, iar pârâtul a depășit limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenție, afectând reputația și demnitatea reclamantului, în mod corect instanța de apel a reținut întrunirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului-recurent. Pe cale de consecință, Înalta Curte va constata că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor legale interne înscrise în art. 72, 73, 75 C. civ., art. 253 C. civ. și art. 1349 coroborat cu art. 1357 C. civ., precum și a normelor convenționale înscrise în art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia recurată se vădește, însă, a fi nelegală din perspectiva incidenței cazului de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, subsumat motivului de recurs înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susținut nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât instanța de apel nu a analizat criticile formulate în cuprinsul punctului 7 din cererea de apel, privind obligarea pârâtului la o acțiune imposibilă de executat, respectiv asigurarea retractării materialelor din centralizatoarele de știri și din baza de indexare a motoarelor de căutare pe internet.

Critica de nelegalitate va fi examinată din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., deoarece, în mod evident, aceasta nu se încadrează în pct. 8 al aceluiași articol (care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a legii) pe care recurentul și-a fundamentat cererea sa de recurs, de vreme ce susținerile formulate pun în discuție încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Garanția procesuală a motivării hotărârii judecătorești este stipulată atât în cuprinsul art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează ansamblul garanțiilor procesuale privind desfășurarea procesului civil, inclusiv motivarea hotărârii judecătorești, aspecte care conturează conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil, cât și în dispozițiile de drept intern, înscrise în art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., care statuează, cu valoare de principiu, că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și arătarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În speță, contestând soluția dată cererii de chemare în judecată, formulată de reclamant, pârâtul B. a declarat apel, formulând critici de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate. În cuprinsul motivelor de apel, apelantul-pârât a arătat, în notele inserate în punctul 7 al criticilor evocate, că instanța de fond a dispus obligarea sa la o acțiune imposibilă de executat, respectiv asigurarea retractării materialelor din centralizatoarele de știri și din baza de indexare a motoarelor de căutare pe internet și a pretins că încetarea încălcării dreptului reclamantului poate fi pronunțată doar cu privire la site-ul pe care îl deține și nu la comportamentul unui terț sau la un site care nu îi aparține și asupra căruia nu are niciun control, astfel cum sunt centralizatoarele de știri și bazele de căutare pe internet.

Cu toate acestea, cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate denotă împrejurarea că instanța de prim control judiciar a omis a examina și cerceta, în mod efectiv, criticile subsumate respectivului motiv de apel, fiind nesocotite, astfel, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 477 din același cod care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului.

În consecință, omisiunea examinării și formulării unui răspuns specific și explicit criticilor, subsumate acelui motiv de apel, va atrage casarea deciziei atacate și, ca efect al admiterii recursului declarat de pârât, cauza va fi trimisă spre rejudecare, la aceeași curte de apel care va proceda efectiv la o examinare critică a susținerilor și apărărilor formulate de apelant, în raport de cele arătate în prezenta decizie, cu privire la soluția dată capătului de cerere referitor la obligația asigurării retractării materialelor din centralizatoarele de știri și din baza de indexare a motoarelor de căutare de pe internet.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va dispune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel, pentru rejudecarea apelului, în limitele casării.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1868A din 28 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2021.