ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 998/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș în 10.08.2020 sub nr. x/2022 reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Târgu Mureș solicitând instanței (1) admiterea cererii de chemare în judecată; (2) constatarea că sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale în contradictoriu cu ambii pârâți; (3) obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor morale de 30.000 euro reprezentând prejudiciu moral cauzat prin atingerea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; (4) obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor morale de 100.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a lezării dreptului la viață privată garantat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; (5) obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor morale de 10.000 euro reprezentând prejudiciu moral cauzat prin reținerea și plasarea sub control judiciar a reclamantului; (6) obligarea pârâților în solidar la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 85.289,39 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat prin încălcarea art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; (7) obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin indisponibilizarea bunurilor sale în procesul penal și încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; (8) Obligarea pârâților în solidar la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 8.000 euro reprezentând prejudiciu cauzat prin indisponibilizarea bunurilor sale în procesul penal și încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin modificarea de acțiune depusă în 11.09.2020 reclamantul a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a DNA Structura centrală menționând că acesta răspunde în temeiul art. 1, art. 2 alin. (1) și (2) și art. 4 și 5 alin. (4) 1 din O.U.G. nr. 43/2002, fiind autoarea acuzațiilor aduse reclamantului răspunderea fiind antrenată de realizarea atribuțiilor cu nerespectarea scopului legii și cadrului normativ constituit și lezarea nejustificată a drepturilor fundamentale ale reclamantului. Se arată că răspunderea pârâtelor DNA pentru comunicatele de presă emise revine în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea 544/2001. Prin cererea modificatoare depusă la 9.12.2020, reclamantul a indicat și dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ. ca reprezentând temeiurile solicitării privind obligarea pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată din dosarul penal. Prin precizarea depusă la 25.03.2021 în îndeplinirea obligațiilor stabilite prin încheierea de ședință din 4.02.2021 reclamantul a indicat temeiul juridic al acțiunii ca fiind pentru petitul 3 privind despăgubirile morale aferente dreptului la un proces echitabil: art. 1349 și 1357 și urm. C. civ., art. 6 CEDO, art. 48 Carta Drepturilor fundamentale UE, art. 23 alin. (11) Constituția româniei art. 4 C. pr. penală; pentru petitul 4: despăgubiri aferente lezării dreptului la viață privată garantat de art. 8 din CEDO, art. 1349 și 1357 și urm. C. civ., art. 8 CEDO; pentru petitul 5 privind despăgubirile morale ce rezultă din reținerea și plasarea sub control judiciar: față de măsura nelegală a reținerii a invocat art. 5 CEDO, art. 9 alin. (5) și art. 539 C. pr. penală, art. 202 alin. (1)-(3) și art. 209 C. pr. penală, iar pentru control judiciar a invocat răspunderea civilă pentru fapta proprie, respectiv prevederile art. 1349, 1357 și urm. C. civ. și art. 2 Protocol 2 CEDO, art. 202 și 211 C. pr. penală; pentru petitul 6 privind daune materiale rezultate din încălcarea art. 6 și 8 din CEDO a invocat art. 1349 și 1357 C. civ., art. 6 și 8 CEDO, art. 16 alin. (1) lit. b), art. 309, art. 315 alin. (1) lit. b) C. pr. penală. De asemenea, a invocat art. 1349, 1357, 276 alin. (6) și art. 453 C. proc. civ. în scopul recuperării cheltuielilor efectuate în vederea asigurării apărării în procesul penal; a arătat că renunță la petitul 7; pentru petitul 8: despăgubiri morale ce rezultă din indisponibilizarea bunurilor pe parcursul procesului penal și din lezarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1 a invocat: art. 1349 și 1357 și urm. C. civ., art. 1 Protocol 1, art. 53 Constituție și 249 C. pr. penală. Totodată, prin aceeași precizare reclamantul a restrâns pretențiile solicitate sub petit 4 la suma de 50.000 euro.

Decizia pronunțată de Tribunalul Mureș Prin încheierea de ședință nr. 649 din data de 22.04.2021 prima instanță a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de același pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcția Națională Anticorupție Structura teritorială Târgu Mureș, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Națională Anticorupție structura Centrală, a admis excepția tardivității invocată de reclamant și a respins ca tardiv invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta Direcția Națională Anticorupție Structura centrală. Prin sentința nr. 284 din data de 7 martie 2022, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu DNA-Structură teritorială Târgu Mureș ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosință, a luat act de renunțarea reclamantului la petitul având ca obiect obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat de indisponibilizarea unor bunuri pe durata procesului penal, a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Direcția Națională Anticorupție- Structura centrală și a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a unei sume de 10.000 euro echivalent în RON la cursul BNR la data plății cu titlu de daune morale ca urmare a lezării dreptului la un proces echitabil și a sumei de 10.000 euro echivalent în RON la data plății cu titlu de daune morale ca urmare a lezării dreptului la viață privată. A obligat pârâții, în solidar, și la plata către reclamant a sumei de 85.289,39 RON cu titlu de daune materiale, respingând în rest acțiunea. De asemenea, prin aceeași sentință, au fost obligați pârâții la plata către reclamant și a sumei de 4.966,55 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș Prin decizia nr. 660/A din data de 14 iunie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile 284/7.03.2022 date în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Mureș. A respins, ca rămase fără obiect, excepția lipsei capacității procesuale de folosință și a lipsei de interes a apelantei DNA Serviciul Teritorial Târgu Mureș invocată din oficiu. A admis apelul declarat de Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Târgu Mureș, de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva încheierii civile nr. 649/22.04.2021 și a sentinței civile nr. 284/7.03.2022 date în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Mureș. A schimbat în parte încheierea civilă nr. 649/22.04.2021 dată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Mureș în sensul că: A admis în parte excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, respectiv în ceea ce privește prejudiciul moral decurgând din lezarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind emiterea celor două comunicate de presă și a respins, în rest, ca nefondată excepția invocată. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei DNA structura centrală în ceea ce privește despăgubirile morale și materiale izvorâte din reținere, plasare sub control judiciar și daune morale izvorâte din încălcarea dreptului garantat de art. 1 Protocol 1 prin instituirea sechestrului asigurător. A schimbat, în parte, sentința atacată în sensul că: A respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în ceea ce privește prejudiciul moral decurgând din lezarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind emiterea celor două comunicate de presă (petit 3) ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a DNA Structură centrală în ceea ce privește prejudiciul moral decurgând din lezarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind emiterea celor două comunicate de presă (petit 3). A respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu DNA Structură centrală în ceea ce privește prejudiciul moral decurgând din lezarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind emiterea celor două comunicate de presă (petit 3). A admis în parte excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei DNA Structură centrală, respectiv cu privire la capetele de cerere având ca obiect cheltuieli judiciare în dosarul penal (petit 6) și repararea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art. 8 din CEDO (petit 4) și a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu această pârâtă și având ca obiect despăgubirile constând în cheltuieli judiciare în dosarul penal (petit 6), repararea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art. 8 din CEDO (petit 4), daune morale izvorâte din reținere, plasare sub control judiciar (petit 5) și daune morale constând în prejudiciul cauzat prin indisponibilizarea bunurilor pe durata procesului penal și încălcarea dreptului garantat de art. 1 Protocol 1 prin instituirea sechestrului asigurător (petit 8) ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. A respins ca nefondată cererea de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în ceea ce privește prejudiciul moral decurgând din încălcarea art. 8 din CEDO (petit 4), daune morale izvorâte din plasare sub control judiciar (teza a doua petit 5) și daune morale constând în prejudiciul cauzat prin indisponibilizarea bunurilor pe durata procesului penal și încălcarea dreptului garantat de art. 1 Protocol 1 prin instituirea sechestrului asigurător (petit 8). A admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON reprezentând despăgubire morală pentru repararea prejudiciului cauzat prin reținere și la plata sumei de 64.737,8 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuieli de judecată în procesul penal (petit 6). A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale cu titlu de taxă judiciară de timbru din prima instanță. A luat act că reclamantul a precizat că cheltuielile de judecată din apel se vor solicita pe cale separată. Prin încheierea din data de 2 august 2024 s-a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurată prin omisiune în minuta Deciziei nr. 660/A/14.06.2024, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în dosarul nr. x/2020, în sensul că înainte de ultimul paragraf al minutei deciziei se va insera mențiunea: "Cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare. Recursul se va depune la Curtea de Apel Târgu Mureș".

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 660/A din data de 14 iunie 2024 a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, în numele și pentru Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul a criticat hotărârea pronunțată de instanța de apel sub aspectul obligării acestuia la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând despăgubire morală pentru repararea prejudiciului cauzat prin reținere, suma de 64.737,8 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuieli de judecată în procesul penal (petit 6), precum și a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale cu titlu de taxă judiciară de timbru din prima instanță. De asemenea, a criticat soluția dispusă de Curtea de Apel Târgu-Mureș cu privire la admiterea doar în parte a excepției lipsei calității procesual pasive a Statului Român, precum și a soluției de respingere, ca neîntemeiată, a excepției inadmisibilității acțiunii. Arată că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă atunci când alte persoane - fizice sau juridice- s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu. În acest sens, recurenta face trimitere la prevederile art. 221, art. 224 alin. (1) C. civ. -din cuprinsul cărora reiese că răspunderea Statului este una subsidiară, nu principală-, art. 52 alin. (3) din Constituție, la principiile constituționale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituția României (art. 21, 44, 52, 53 și 123 alin. (5) și Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, la dispozițiile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, la Decizia nr. 2/4.04.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din punct de vedere al laturii subiective, răspunderea administrativ patrimonială a statului este obiectivă (răspunderea patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare - art. 52 alin. (3) din Constituție și răspunderea patrimonială exclusivă a autorităților administrației publice pentru limitele serviciului public - ce se deduce din coroborarea prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) și ale art. 22 din Constituție) și subiectivă (răspunderea patrimonială reglementată de art. 52 alin. (1) din Constituție și de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ). Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă. Pentru ca dispozițiile art. 1373 C. civ. să își găsească aplicarea în cauză, este necesar ca Statul Român prin Ministerul Finanțelor să aibă calitatea de comitent al procurorilor de caz, iar între stat și aceștia nu există un raport de prepușenie, Statut Român prin Ministerul Finanțelor nu este ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege. În conformitate cu dreptul național, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală. Susține recurentul că poate fi antrenată răspunderea statului în caz de erori judiciare în temeiul: (i) art. 538-539 din C. proc. pen., fiind o ipoteză specială de răspundere; (ii) art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, care este, de asemenea, o răspundere civilă specială; (iii) prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României. Recurentul invocă Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 422/17.01.2006, cu titlu de practică judiciară, sens în care arată că dispozițiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 și următoarele din Noul C. civ.), privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Arată recurentul că acțiunea este inadmisibilă întrucât răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit prevederilor dreptului comun întrucât, în caz contrar, prin soluția pronunțată s-ar încălca principii fundamentale de drept precum specialia generalibus derogant și electa una via. Recurentul a invocat inadmisibilitatea acțiunii și în raport cu prevederile art. 539 C. proc. pen. care instituie, pe cale de interpretare logică, obligația instanțelor penale de a stabili caracterul nelegal al privării de libertate, neputându-se vorbi despre o instituire ope legis a nelegalității măsurii privative ori restrictive de libertate ca efect mecanic al pronunțării, la finalul cercetării judecătorești, a unei hotărâri de achitare. În justificarea raționamentului său, partea face trimitere la Decizia nr. 15/18.09.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii. Totodată, recurenta arată că instanța s-a raportat în mod greșit la Decizia nr. 136/2021, câtă vreme acțiunea a avut ca temei prevederile art. 1373 C. civ. și a fost introdusă pe rolul instanțelor judecătorești anterior pronunțării acestei decizii. Întrucât legiuitorul nu a înlăturat vidul legislativ constatat de Curtea Constituțională, decizia acesteia nu poate completa dispozițiile art. 539 C. proc. pen., privind cazurile de răspundere civilă delictuală a statului în situația erorilor judiciare, astfel că organele judiciare nu pot analiza această chestiune decât din perspectiva dispozițiilor legale rămase în vigoare, respectiv a celorlalte cazuri prevăzute de textul legal. Faptul că desfășurarea procesului penal împotriva reclamantului i-a afectat acestuia viața de familie, atât la nivel patrimonial cât și în ceea ce privește starea de sănătate a membrilor apropiați de familie, nu conduce la concluzia că a fost încălcat art. 8 din CEDO. Subliniază recurenta că revocarea măsurii controlului judiciar (după 10 luni) nu conduce automat la concluzia că acestă măsură a fost nelegală, ci doar că la pronunțarea revocării măsurii s-a constatat că nu mai subzistă temeiurile care au determinat, inițial, luarea acestei măsuri. Articolul 6 paragraful 2 nu poate fi invocat cu scopul de a opri autoritățile din activitatea de informare publică cu privire la anchetele penale în curs. În ceea ce privește atingerea adusă reputației reclamantului prin publicarea atât în presa locală, cât și în cea națională și la mai multe posturi de televiziune cu acoperire națională, a mai multor materiale în care îi apare numele și în care se menționează că a fost anchetat de DNA, învederează că Statul Român nu poate fi ținut răspunzător, neavând rolul de a cenzura informațiile astfel apărute, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut și garantat de Constituția României, republicată. Referitor la măsura reținerii și măsura controlului judiciar dispuse împotriva reclamantului, pentru care se consideră îndreptățit la plata de daune morale învederează că achitarea definitivă nu determină aplicarea textului de lege prevăzut de art. 539 C. proc. pen., deoarece achitarea inculpatului nu are aptitudinea să atragă caracterizarea privării de libertate ca fiind una nelegală. Soluția este confirmată și de umătorul raționament: legalitatea privării de libertate se verifică prin raportare la un probatoriu sumar, în timp ce achitarea este soluția pronunțată în funcție de întregul material probatoriu administrat în dosar. Este, astfel, natural ca legalitatea măsurii preventive să nu mai poată să fie apreciată a posteriori în funcție de soluția dată asupra fondului cauzei penale deduse judecății. De altfel, măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare și, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală. În acest sens, s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brogan ș.a. împotriva Regatului Unit). Pentru a aprecia asupra îndreptățirii la despăgubiri a celui care a fost privat de libertate, se impune ca instanța să verifice și dacă aceasta respectă garanțiile instituite de art. 5 din Convenție, pe care reclamantul îl invocă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Sub acest aspect, dreptul la reparație există numai atunci când măsura preventivă nu se subscrie niciuneia dintre situațiile prevăzute la art. 5 paragraful 1 lit. a)-f) din Convenție. În sensul acestei concluzii stau dispozițiile art. 3 C. proc. civ. Condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c). Legalitatea măsurii de lipsire de libertate, nu este determinată de soluția în procesul penal, ci de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 și 4 ale aceluiași art. 5, garanții care în speță au fost respectate, acestea fiind reglementate și de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen. în vigoare la data producerii faptelor, astfel cum rezultă din probele administrate chiar de către reclamant. Recurenta invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauzele Regner împotriva Republicii Cehe (MC), Kâroly Nagy împotriva Ungariei (MC), Roche împotriva Regatului Unit (MC); Boulois împotriva Luxemburgului (MC), Al-Dulimi și Montana Management Inc. împotriva Elveției (MC). Totodată, recurentul a învederat că instanța a apreciat în mod greșit că Statul Român - prin Ministerul Finanțelor- în calitate de garant al înfăptuirii justiției și de titular al acțiunii trebuie să despăgubească persoana care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni cu cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată. Anume, pârâtul Statul Român nu putea fi obligat la plata acestora din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, nefiind îndeplinită condiția existenței unei fapte proprii a Statului Român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului. Pe de altă parte, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a avut calitatea de parte în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Târgu Mureș, situație în care nu poate avea calitate de subiect al raportului juridic obligațional invocat de către reclamantul din prezenta cerere și nu poate fi obligat la plata cheltuielilor efectuate. În privința aplicabilității dispozițiilor art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., legea civilă instituie această obligație numai părților din proces, astfel cum rezultă din prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora doar partea care pierde procesul poate fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată. Pe de altă parte, din înscrisurile depuse la dosar în dovedirea cererii de acordare a daunelor materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în cursul procesului penal se poate observa că o parte din sumele reclamate ca prejudiciu material nu au fost achitate de către reclamant, ci de către soția acestuia, B., or potrivit art. 276 alin. (6) C. proc. pen. dreptul la plata cheltuielilor judiciare îl deține doar inculpatul, cel care a fost parte în dosarul penal, respectiv A.. În aprecierea cuantumului cheltuielilor solicitate, instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Cum textul nu distinge, el are aplicabilitate atât atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale accesorie în litigiul în care s-a efectuat, cât și atunci când sunt solicitate pe calea unei acțiuni separate. În ceea ce privește lezarea dreptului prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO prin indisponibilizarea bunurilor reclamantului pe durata procesului penal învederează că, potrivit art. 250 alin. (1) din C. proc. civ., reclamantul avea posbilitatea de a contesta măsurile asigurătorii luate de procuror, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia și a și uzat de această cale. Totodată, recurenta a criticat decizia atacată sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de către instanța de apel, făcând trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Arată intimatul că nu pot fi primite argumentele recurentului -dezvoltate în susținerea excepției inadmisibilității acțiunii- conform cărora repararea prejudiciilor cauzate de acțiunile Statului se poate face doar în baza dispozițiilor art. 538 și urm. C. proc. pen.., respectiv în baza legislației speciale (Legea nr. 304/2004,) în condițiile în care: (i) nu suntem în prezența unui caz de eroare judiciară, care să atragă incidența prevederilor legale pre-citate, respectiv (ii) utilizarea dispozițiilor din materia răspunderii civile delictuale este recunoscută în considerarea faptului că dispozițiile art. 1357 C. civ. constituie dreptul comun în materie, neexistând niciun impediment ca persoana prejudiciată de procesul penal, să se prevaleze de aceste prevederi în fundamentarea acțiunii sale, atunci când nu sunt întrunite dispozițiile speciale din C. proc. pen. (art. 538 și urm C. proc. pen..). Relativ la calitatea procesuală a Statului Român, intimatul arată că răspunderea statului derivă din calitatea sa de garant, în ceea ce privește respectarea Convenției și a tuturor dispozițiilor de drept intern, precum și din calitatea sa de titular al acțiunii penale. Totodată, statul este cel care a omis să intervină activ în protejarea drepturilor fundamentale ale intimatului. Cu privire la fondul cauzei, intimatul pretinde că sunt nefondate argumentele recurentului, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Referitor la acordarea cheltuielilor din dosarul penal, intimatul arată că a formulat cererea în temeiul dispozițiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen.. și art. 453 C. proc. civ., iar Statul, în calitate de titular al acțiunii penale, a pierdut procesul penal finalizat cu achitarea intimatului, astfel că este firesc ca pârâții să suporte cheltuielile pe care acesta le-a efectuat în scopul probării nevinovăției sale (cuantumul cheltuielilor fiind dovedit cu înscrisurile aflate la dosar). Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatului A. și admiterea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, apte de încadrare în motivele de nelegalitate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Prealabil, este necesar a se preciza că deși recurentul-pârât s-a prevalat doar de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că unele critici dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs se circumscriu motivului de nelegalitate descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, criticile urmând a fi analizate din aceste două perspective. II.1. Este total lipsită de fundament critica recurentului privind admiterea, doar în parte, a excepției lipsei calității procesuale pasive. Cu privire la calitatea procesuală a Statului Român, instanța de apel a reținut că partea nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește prejudiciul moral decurgând din lezarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.2. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind emiterea celor două comunicate de presă (petitul 3) și a respins în rest excepția invocată. Prin memoriul de recurs, în justificarea lipsei calității procesuale pasive, recurentul a susținut că angajarea răspunderii sale obiective poate avea loc doar în ipoteza în care s-ar pretinde repararea prejudiciului decurgând din săvârșirea unor erori judiciare, în celelalte situații, prin aplicarea prevederilor art. 224 alin. (1) C. civ., răspunderea statului este una subsidiară, subordonată celei a persoanelor juridice care se pot face vinovate de producerea unui prejudiciu. Susținerile recurentului sunt unele care ignoră temeiurile juridice ale pretențiilor reclamantului (precizate la 25.03.2021), care a indicat, suplimentar față de prevederile art. 1349 și art. 1357 C. civ., art. 539 C. proc. pen., nesocotirea, cu ocazia desfășurării procedurii judiciare penale, a unor drepturi fundamentale ocrotite de Convenția europeană - art. 5, art. 6, art. 8 - Convenție la care Statul Român este parte. Astfel, prin ratificarea Convenției europene (conform Legii nr. 30/1994), Statul Român și-a asumat, alături de celelalte state semnatare, obligația de a respecta drepturile și libertățile garantate de Convenție, în sarcina acestuia urmând să fie pusă răspunderea în cazul nesocotirii respectivelor drepturi/libertăți considerate fundamentale. În acest sens, instanța de contencios european a stabilit că, de vreme ce art. 1 din Convenție se referă la respectarea drepturilor și libertăților persoanelor aflate sub jurisdicția statelor contractante, această jurisdicție trebuie înțeleasă ca însumând toate autoritățile acelui stat (legislativă, executivă și judecătorească). Ca atare, în măsura în care actul unei asemenea autorități se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenție, se angajează răspunderea statului în cauză. De aceea, referirea pe care o face recurentul la dispozițiile din C. civ. (art. 221, art. 224, art. 1373), din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ sau din Constituție (art. 16, art. 22, art. 52) este una inadecvată și care nu poate schimba titularul responsabilității, atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi garantate de Convenție. În egală măsură, este justificată calitatea procesuală pasivă în ceea ce privește cheltuielile de judecată din procesul penal, dată fiind calitatea Statului de titular al acțiunii penale, astfel cum, corect, a reținut instanța de apel, fără ca recurentul să expună critici concrete de nelegalitate din această perspectivă. Față de toate aceste considerente, criticile recurentului legate de cadrul procesual pasiv au caracter nefondat, instanțele anterioare reținându-i corect calitatea procesuală în cauză. II.2. O altă categorie de critici privește greșita respingere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Recurentul pretinde că reclamantul nu are deschisă calea acțiunii întemeiată pe dreptul comun -răspundere civilă delictuală-, în contextul în care răspunderea pârâtului poate fi atrasă doar pentru erori judiciare, potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2003 sau prevederilor art. 538-539 C. proc. civ., iar legea specială se aplică în baza principiului de drept specialia generalibus derogant. Inadmisibilitatea acțiunii este susținută de recurent și în raport cu Decizia nr. 15/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care partea pretinde că este necesară constatarea caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acesteia, hotărârea judecătorească de achitare neputând constitui, per se, temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii. Criticile, astfel formulate, au caracter nefondat. După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a răspuns criticilor pârâtului atât din perspectiva dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție, cât și din prisma cerințelor prevăzute de art. 539 C. proc. pen., analizând inclusiv aspectele dezlegate prin Decizia nr. 15/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Anume, curtea de apel a analizat izvorul pretențiilor deduse judecății și temeiurile juridice ale acțiunii, concluzionând în sensul că ipotezele evocate de pârât -ce vizează eroarea judiciară- nu exclud un alt tip de răspundere (ca cel dedus judecății). În justificarea raționamentului său, instanța de apel a făcut trimitere la obligațiile asumate de Statul Român prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 1, art. 13), precum și la dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale și ale Deciziei nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Or, în modalitatea expusă de către recurentul-pârât se solicită, în mod nepermis, înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor răspunderii civile delictuale, în contextul în care partea nu expune critici concrete de nelegalitate, de natură a contrazice considerentele instanței de apel care s-au raportat la normele legale evocate expres de reclamant. Invocarea principiului specialia generalibus derogant -care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală și că norma specială este de strictă interpretare- nu își găseste justificare întrucât reclamantul a expus, în mod expres, prin precizarea depusă la 25.03.2021, temeiurile juridice ale acțiunii, cu indicarea punctuală a normelor pe care își întemeiază fiecare petit al cererii de chemare în judecată. Ca atare, nefiind aplicabile normele de drept la care face referire recurentul nici nu se poate pune problema raportului dintre acestea și norma generală în materia răspunderii delictuale, pentru a se putea susține prioritatea în aplicarea normei speciale. Pe de altă parte, potrivit considerentelor expuse anterior, în examinarea criticilor privitoare la cadrul procesual pasiv, orice persoană aflată sub jurisdicția unui stat semnatar al Convenției, poate să pretindă (chiar statului, ca înaltă parte contractantă) respectarea drepturilor obiect al acesteia și, în mod corespunzător, repararea prejudiciului încercat prin nesocotirea unor astfel de drepturi. De aceea, cadrul judecății a fost corect determinat în privința aprecierii admisibilității demersului reclamantului. II.3. Criticând efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 în raport cu prezenta cauză, recurentul pretinde că instanța de apel s-a referit în mod greșit la această decizie, câtă vreme acțiunea a avut ca temei prevederile art. 1373 C. civ. și este anterioară pronunțării Curții Constituționale. Această critică este nefondată în raport cu prevederile art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale, care, potrivit dezlegărilor date prin Decizia Curții Constituționale nr. 414/2010, privește atât dispozitivul deciziilor, cât și considerentele pe care se sprijină acesta. În ce privește efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor. Excepția de neconstituționalitate fiind, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă și un mijloc de apărare ce nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, Curtea Constituțională a statuat că excepția nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret. Pentru acest motiv, Curtea Constituțională a arătat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște - facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita. Pe cale de consecință, contrar susținerilor recurentului-pârât, o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se va aplica în toate cauzele aflate în procedură la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziții sunt aplicabile. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut dezlegările Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 în raport cu invocarea de către reclamant a prevederilor art. 539 C. proc. civ. (și nu a dispozițiilor art. 1373 C. civ. cum, eronat, pretinde recurentul). II.4. Interpretând dispozițiile art. 539 C. proc. pen., recurentul pretinde că norma instituie obligația instanțelor penale de a stabili caracterul nelegal al privării de libertate. Criticile formulate se impun a fi înlăturate pentru că argumentele dezvoltate în privința sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost dezlegate de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 136/2021, iar instanțele judecătorești au a le respecta, nu a le reevalua cum, nepermis, pretinde recurentul. Așadar, recurentul ignoră că Decizia nr. 136/2021 a intrat în ordinea juridică normativă (astfel cum s-a arătat) și, deopotrivă, considerentele acestei decizii, prin care Curtea Constituțională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 din C. proc. pen. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiționa, în toate situațiile, indiferent de soluția pronunțată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalității privării de libertate. Astfel, în paragraful 31 al deciziei, Curtea Constituțională reține că dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din C. proc. pen., constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție, al cărui standard de protecție este unul minim, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenție (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17). Ulterior, în paragraful 38, precizează următoarele: Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. În același paragraf, instanța de contencios constituțional a reținut și următoarele: Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală, acuzație care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeași măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertății individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzației). În considerarea celor arătate, rezultă că instanțele judecătorești, în aplicarea art. 539 C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, au a face distincția între măsurile privative de libertate nelegale și cele injuste/nedrepte, în cazul acestora din urmă soluția de achitare fiind suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate (în acest sens și Decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă). Așa fiind, recurentul pretinde, nepermis, instanței de recurs să constate că dreptul la despăgubire al părții reclamante pentru privarea de libertate în procesul penal finalizat cu soluția de achitare, ce confirmă netemeinicia acuzației penale ce a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, se impunea a fi fost examinat, la judecata în fond a cauzei, din perspectiva art. 539 C. proc. pen. în interpretarea dată prin Decizia în interesul legii nr. 15/2017 a instanței supreme (prin care s-a statuat că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate) și, respectiv, din perspectiva art. 539 alin. (2) C. proc. pen., ce impune constatarea de către organele/instanțelor penale a nelegalității privării de libertate, cu ignorarea Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021. II.5. Sub un alt aspect, recurentul pretinde că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ. prin obligarea Statului la acoperirea cheltuielilor de judecată efectuate de intimatul-reclamant în procesul penal finalizat cu soluția de achitare. Criticile sunt nefondate. Pretenția reclamantului în legătură cu despăgubirile reprezentând cheltuielile de judecată din dosarul penal (petitul 6) a fost fundamentată pe răspunderea civilă obiectivă a statului care ar trebui să funcționeze ori de câte ori soluția de achitare din procesul penal nu poate lăsa partea fără posibilitatea de a recupera cheltuielile pe care le-a făcut într-o procedură judiciară în care și-a demonstrat nevinovăția (reclamantul fiind achitat definitiv, conform deciziei nr. 235/6.07.2020 a Curții de Apel Târgu Mureș, pronunțată în dosarul nr. x/2016). Neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale și al cercetării penale în instanță (faza de judecată), doar prin aplicarea directă a dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., după cum stablirea unei astfel de obligații nu ar putea fi deloc justificată pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reținerea caracterului ilicit al activității de cercetare și investigare a infracțiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluție de condamnare, ceea ce însă nu poate fi acceptat. Însă, ca subiect pasiv al pretinselor infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, trebuie admis că Statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare. În calitatea sa de gestionar și organizator al activității judiciare în ansamblu și, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare și tragere la răspundere a celor ce săvârșesc infracțiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conținut și sens reglementării instituite de art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate ale sale, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile. Așadar, chiar fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire a reclamantului constând în costurile reale, necesare și rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni, iar ulterior achitat pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligația de garanție ce revine statului și pe rațiuni de interpretare și aplicare echitabilă a dispozițiilor art. 276 alin. (5) și alin. (6) C. proc. pen. Împrejurarea că plata cheltuielilor de judecată s-a realizat (în parte) de către numita B. nu conferă caracter nelegal hotărârii recurate întrucât potrivit art. 1472 C. civ., "plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație". Instanța de apel a răspuns criticii pârâtului privind achitarea onorariului de avocat în cuantum de 56.288,6 RON de către soția reclamantului, în sensul că o atare împrejurare este lipsită de relevanță "având în vedere că izvorul cheltuielilor de judecată din procesul penal l-a constituit contractul de asistență juridică ce constituia titlu executoriu, că plata putea fi făcută de orice terț fără ca aceasta să excludă dreptul reclamantului la recuperarea cheltuielilor recunoscut de art. 453 C. proc. civ. urmând să se desocotească cu autorul plății eventual în temeiul art. 1335 C. civ., fiind supus reparației și prejudiciul viitor în măsura în care existența sa este neîndoielnică conform art. 1385 alin. (2) C civ". Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că recurentul a reluat criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel. II.

Criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit de către instanța de apel vizează aspecte ce țin de administrarea probatoriului în cauză, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului. Potrivit Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face." (par. 34). Reprezentând "o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice", "proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.." (par. 36-37). Prin urmare, critica recurentului vizând cuantumul cheltuielilor de judecată, astfel cum este formulată, nu poate fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 8 C. proc. civ. care au în vedere exclusiv corecta interpretare și aplicare a textului de lege unei situații de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului, asupra căreia nu se mai poate interveni în recurs. II.

Analizând criticile vizând cuantumul despăgubirilor, Înalta Curte reține că legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanțele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a schimbat, în parte, s