ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 109/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secția I civilă, sub nr. x/117/2022, reclamantul A, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Direcția Națională Anticorupție a solicitat instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța: să oblige pârâtele, în solidar, la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 80.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin faptele ilicite reproșate; să oblige pârâtele, în solidar, la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 4.400 lei, reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/P/2010; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 347 pronunțată la data de 7 iulie 2023 în dosarul nr. x/117/2022, 2023 Tribunalul Cluj, Secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Națională Anticorupție și, în consecință, a respins acțiunea civilă formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocate de acest pârât prin întâmpinare.

A admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință:

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 40.000 euro.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat să plătească reclamantului despăgubiri materiale în cuantum de 4.400 lei, reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/P/2010.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat să plătească reclamantului suma de 12.627,51 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în prezentul dosar.

Prin încheierea de ședință din data de 4 aprilie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/117/2022, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a luat act de faptul că a fost promovat apel de către procuror care a făcut referire la D.N.A. doar pentru demonstrarea apartenenței la această instituție, fiind oportun a menționa că nu D.N.A. a declarat apel în cauză.

Pe de altă parte a reținut că, nefiind atacată în prezenta cauză soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a D.N.A., această soluție rămâne intrată sub autoritate de lucru judecat, iar, în condițiile în care s-a luat act de acest aspect, că titulara căii de atac nu este D.N.A., sunt rămase fără finalitate excepția lipsei calității procesuale active și respectiv excepția lipsei interesului pentru D.N.A.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active pentru promovarea apelului de către procuror, în urma deliberării, a respins această excepție, apreciind că în cauză sunt deplin îndeplinite exigențele art. 92 alin. (4) ultima teză C. proc. civ., respectiv atunci când a participat la judecată în condițiile legii.

Prin decizia civilă nr. 184/A din data de 30 mai 2024 pronunțată, în același dosar, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a admis în parte apelurile declarate de reprezentantul Ministerului Public și respectiv de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 347 din data de 7 iulie 2023 pronunțate de Tribunalul Cluj, Secția civilă în dosarul nr. x/117/2022, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

A admis excepția inadmisibilității doar în privința petitului vizând acordarea daunelor morale pentru caracterul nelegal al interceptărilor efectuate.

A respins ca nefondat petitul privind acordarea daunelor morale pentru efectuarea urmării penale finalizate prin pronunțarea unei soluții de clasare.

A menținut obligația pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, de a plăti reclamantului suma de 20.000 euro pentru nerespectarea duratei rezonabile a procesului penal.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate care nu sunt contrare prezentei.

A respins apelul incident formulat de reclamantul A împotriva aceleiași sentințe ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 184/A din data de 30 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă în dosarul nr. x/117/2022, au declarat recurs reclamantul A și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj.

Prin recursul formulat, reclamantul A a atacat și încheierea de ședință din data de 4 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă în același dosar.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 6 august 2024, sub nr. x/117/2022, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. x.

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 octombrie 2024, în temeiul art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 21 ianuarie 2025, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursurilor.

6.1. Recursul declarat de reclamantul A

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile și a încheierii de ședință atacate, cu consecința trimiterii cauzei către Curtea de Apel Cluj pentru a soluționa pe fond apelul pe care l-a formulat, din perspectiva cererii sale privitoare la daunele morale pretinse pentru efectuarea unor interceptări ilegale asupra sa în perioada 15 februarie – 19 mai 2011, precum și cu indicația de a evalua prejudiciul care i-a fost cauzat prin urmărirea penală din dosarul penal, prin prisma soluției de clasare dispuse.

Totodată, a solicitat obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, respectiv pentru faza apelului și a recursului.

În ceea ce privește încheierea de ședință atacată, a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., întrucât, prin aceasta, instanța de apel a respins în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale pasive a reprezentatului Ministerului Public în formularea apelului împotriva sentinței tribunalului și a reținut existența acestei calități, admițând, în final, prin decizia pronunțată, un apel formulat de o entitate fără calitate procesuală activă.

Astfel, a arătat că, prin încheierea de ședință din data de 4 aprilie 2024, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a consacrat faptul că apelul împotriva sentinței instanței de fond a fost formulat de reprezentantul Ministerului Public, în temeiul art. 92 C. proc. civ., în baza unui Ordin emis de Procurorul General al României, iar nu de către Direcția Națională Anticorupție, entitate care a avut calitatea de pârâtă în acțiunea introductivă (și în raport cu care, instanța de fond, a admis excepția lipsei calității ei procesuale pasive).

A menționat că, în atare condiții, fiind invocată excepția lipsei calității procesuale active a reprezentatului Ministerului Public pentru promovarea apelului, Curtea de Apel Cluj a respins, prin aceeași încheiere, excepția invocată, considerând că, în temeiul art. 92 alin. (4) C. proc. civ., procurorul care a participat la judecată în fața instanței de fond are și calitatea de a exercita calea de atac împotriva hotărârii acelei instanțe.

Recurentul-reclamant a apreciat că este nelegală încheierea pronunțată și, mai apoi, soluția dată în această bază, impunându-se casarea atât a încheierii atacate, cât și a deciziei instanței de apel.

A precizat că, după cum rezultă din sentința tribunalului, precum și din încheierile de ședință premergătoare acestei hotărâri, procurorul de ședință care a participat la judecarea cauzei în fond a luat parte la aceste ședințe de judecată în calitate de reprezentant al pârâtei Direcția Națională Anticorupție, parte în dosarul civil dedus judecății, în raport cu care au fost formulate pretenții în despăgubiri.

A subliniat că nu există nicăieri nicio mențiune în sensul că reprezentantul Direcției Naționale Anticorupție ar fi participat la judecarea cauzei în fond în temeiul art. 92 C. proc. civ. și, de altfel, întâmpinarea depusă de această structură de Parchet în fața Tribunalului Cluj este întemeiată pe dispozițiile art. 205 C. proc. civ., nefiind făcută în cuprinsul acesteia vreo mențiune despre participarea procurorului în instanță sau pentru formularea unor concluzii în temeiul art. 92 C. proc. civ.

Prin urmare, a apreciat că, în speță, nu erau incidente prevederile art. 92 alin. (4) C. proc. civ., calitatea în care a participat reprezentantul Ministerului Public la judecarea în fond a cauzei fiind una diferită de calitatea reclamată pentru formularea apelului împotriva sentinței instanței de fond.

Pe de altă parte, a susținut că Ministerul Public – Direcția Națională Anticorupție nu putea avea decât calitatea de pârât în fața primei instanțe, natura litigiului nefiind una care să justifice participarea procurorului la judecată, în condițiile reglementate de art. 92 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentului-reclamant, reținând că are calitatea de apelantă o entitate care nu a participat la judecarea în fond a cauzei, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pronunțând, totodată, o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, a solicitat admiterea recursului, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reprezentatului Ministerului Public în declararea și motivarea apelului și trimiterea cauzei Curții de Apel Cluj doar pentru judecarea apelului Statului Român și a apelului său incident.

În dezvoltarea motivelor de recurs ce vizează decizia nr. 184/A din data de 30 mai 2024 a Curții de Apel Cluj, Secția I civilă, în esență, recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea acesteia, din perspectiva respingerii cererii sale de acordare a daunelor morale pentru măsurile nelegale de interceptare la care a fost supus; respingerii pretențiilor sale de acordare a daunelor morale pentru efectuarea actelor de urmărire penală finalizate prin pronunțarea unei soluții de clasare față de acuzația penală; modului de soluționare a apelului incident pe care l-a formulat împotriva sentinței instanței de fond.

Cu privire la soluția de respingere a cererii sale de acordare a daunelor morale pentru măsurile nelegale de interceptare, urmare a măsurilor de supraveghere tehnică și interceptare a comunicațiilor la care a fost supus în perioada 15 februarie 2011 – 19 mai 2011, recurentul-reclamant a pretins că decizia recurată nu este motivată din perspectiva soluționării apelului formulat de reprezentantului Ministerului Public împotriva sentinței tribunalului, privitor la cererea sa în pretenții pentru măsurile de supraveghere tehnică și interceptările ilegale la care a fost supus, ceea ce constituie motiv de recurs prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (l) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Astfel, a afirmat că nu sunt expuse în decizia recurată argumentele reprezentantului Ministerului Public pentru apelul formulat împotriva sentinței tribunalului, din perspectiva daunelor acordate, pentru măsura interceptării tehnice nelegale la care a fost supus în perioada 15 februarie – 19 mai 2011.

A subliniat că la pagina 3 din decizie, cu privire la acest motiv de apel formulat de reprezentatul Ministerului Public, se menționează că: „S-au expus argumente de natură, fără a fi terminată respectiva propoziție, deci fără să fie indicate aceste argumente ale apelantului.

A apreciat că, în condițiile în care, în considerentele deciziei recurate, nu sunt redate motivele de apel ale unuia dintre apelanți, sunt incidente atât motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât și cel consacrat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., oricare dintre aceste situații impunând casarea hotărârii atacate.

Totodată, a arătat că, în absența evocării motivelor indicate de unul dintre apelanți, nu se poate verifica în ce măsură soluția și considerentele deciziei instanței de apel se circumscriu sau nu motivelor de apel formulate, și dacă aceste considerente răspund sau nu acestor motive, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

De asemenea, în opinia recurentului-reclamant, lipsa acestor argumente, împiedică să fie verificată respectarea principiului disponibilității, consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., dar și efectuarea unui veritabil control judiciar, inclusiv din partea instanței de recurs, neputând fi cunoscute limitele și motivele de sesizare a instanței de apel.

A apreciat că o astfel de omisiune dintr-o hotărâre judecătorească, de neindicare a argumentelor juridice ale unuia dintre apelanți, atrage în mod inevitabil nulitatea hotărârii pronunțate, impunând casarea ei, această omisiune neputând fi acoperită în niciun alt mod.

În plus, a arătat că soluția casării se impune cu atât mai mult, cu cât instanța de apel a admis apelul reprezentantului Ministerului Public și a schimbat soluția instanței de fond, respingând cererea sa de acordare a daunelor interese pentru prejudiciul suferit prin măsurile de supraveghere tehnică și a interceptărilor ilegale la care a fost supus.

De asemenea, a apreciat că, deși aspectul privind daunele interese acordate de prima instanță, pentru măsurile de supraveghere și interceptare ilegală la care a fost supus, a constituit și un motiv de apel susținut de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice (și nu doar de reprezentantul Ministerului Public), casarea hotărârii se impune și în raport cu acest pârât, dat fiind că instanța de apel a admis și a analizat în mod unitar apelul ambelor pârâte.

Recurentul-reclamant a pretins și că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, art. 1 C. civ. 1864, art. 998 - 999 C. civ. 1864, art. 6 alin. (5) C. civ. 2011, art. 539 ind. 1 C. proc. pen., din perspectiva pretenției de reparare a prejudiciului cauzat prin măsurile ilegale de interceptare și înregistrare la care a fost supus în perioada 15 februarie 2011 – 19 mai 2011.

A susținut că în mod nelegal instanța de apel a aplicat în speță art. 539 ind. 1 C. proc. pen., astfel cum acest text a fost adoptat prin Legea nr. 201 din data de 5 iulie 2023, considerând că în conformitate cu art. 13 C. proc. pen., norma este una de imediată aplicare.

Recurentul-reclamant a arătat că textul legal mai sus menționat nu poate fi aplicat prezentei pricini, nu doar din cauza faptului că actul de procedură ilicit care dă naștere la despăgubiri a fost săvârșit și consumat cu mult anterior intrării în vigoare a normei legale reținute de instanța de apel, dar și pentru că nu există vreo normă tranzitorie care să stabilească altfel în această speță.

A mai menționat și că răspunderea făptuitorului pentru o faptă ilicită rămâne a fi supusă dreptului pozitiv aplicabil la momentul săvârșirii faptei (februarie-mai 2011), iar, aplicând prevederile unui act normativ care nu era în vigoare nici la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii (2011) și nici la momentul promovării acțiunii sale (2020), instanța a făcut în realitate o aplicare retroactivă a Legii nr. 201/2023, fapt care contravine atât dispozițiilor art. 1 C. civ. 1864, art. 6 alin. (1) și (5) C. civ. 2011, cât și normei constituționale a art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Totodată, a arătat că art. 13 C. proc. pen., reținut de instanță pentru a justifica aplicarea dispozițiilor art. 539 ind. 1 C. proc. pen., prevede că legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare și până la momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii.

Ca atare, a susținut că este nelegal considerentul instanței prin care s-a constatat că este vorba despre o lege nouă, de imediată aplicare, în baza art. 13 C. proc. pen., întrucât textul menționat face referire la aplicarea în procesul penal a normei procesual penale, iar nu la aplicarea normei într-un litigiu civil.

În plus, a precizat că, în speță, nu mai era în derulare – la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 201/ 2023 – vreun proces penal împotriva sa, care să atragă incidența acestei norme, fiind dispusă soluția de clasare pentru acuzațiile penale al cărui subiect a fost încă în anul 2020, iar acțiunea promovată împotriva Statului Român este unul eminamente civilă, fundamentată pe dispozițiile legale ale art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul la care au fost luate și executate măsurile de supraveghere tehnică împotriva sa (februarie – mai 2011).

Totodată, a arătat că, și în situația în care ar fi să ne raportăm la conținutul normei, aceasta nu poate viza decât acele „acte efectuate și măsuri dispuse” care sunt comise după „intrarea ei în vigoare", deci sub imperiul normei, adică ulterior datei de 9 iulie 2023 (dată la care a intrat în vigoare Legea 201/2023, lege care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din data de 6 iulie 2023, intrând în vigoare la 3 zile de la data publicării).

Recurentul-reclamant a subliniat că, în niciun caz, conținutul normei nu are în vedere acte care au fost săvârșite cu 13 ani anterior datei la care au fost luate și efectuate măsurile de interceptare telefonică și de înregistrare tehnică-

A considerat că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că un proces în curs are semnificația unui fapt pendinte care ar atrage aplicarea legii noi, din moment ce faptele ilicite care i-au cauzat prejudiciul au început și s-au consumat încă în anul 2011, deci anterior legii aplicate.

În opinia recurentului-reclamant, este important a se reține că norma tranzitorie conținută de Articolul II al Legii nr. 201 din data de 5 iulie 2023 nu vizează și situația din speță, conform acestui text, dispozițiile art. 145 ind. 1 alin. (l) și (4) - (9) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, se aplică și măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauzele penale soluționate de procuror anterior intrării în vigoare a prezentei legi, dacă acestea se aflau în curs de executare la data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Curții Constituționale nr. 244 din 2017 ori au fost dispuse și puse în executare între această dată și data intrării în vigoare a prezentei legi.

A subliniat că nu există nicio referință legală la situațiile în care interceptările și măsurile de supraveghere au fost efectuate anterior anului 2017, așa cum s-a întâmplat în speță, iar această lipsă de reglementare nu semnifică însă inexistența unei protecții pentru persoanele supuse acestor măsuri anterior datei de 6 iulie 2017, acestea beneficiind de dispozițiile de drept comun ale răspunderii delictuale, în condițiile art. 998 și ale art. 999 C. civ. din 1864.

Totodată, a arătat și că această modificare a normei procesuale penale nu poate avea efecte într-un proces civil aflat în derulare, iar, în speță, nu doar că acțiunea sa a fost promovată cu 3 ani anterior acestei modificări legislative penale, dar chiar exista deja o soluție a primei instanțe, pronunțată de Tribunalul Cluj la data de 7 iulie 2023, deci anterior intrării în vigoare a normei procesual penale reținute de instanța de apel.

A susținut și că scopul apelului este cel mult acela de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond, în raport cu legislația aplicabilă la momentul pronunțării acestei hotărâri, iar nu în raport cu o lege ulterioară, inexistentă la data la care a fost pronunțată hotărârea supusă căii de atac.

Ca atare, a considerat că, inclusiv din perspectiva unui proces civil, în baza art. 24 și 25 C. proc. civ., raportarea instanței trebuie făcută la normele legale aflate în vigoare la data promovării acțiunii în instanță, modificările legislative intervenite ulterior acestui moment neputând avea vreo înrâurire asupra procesului aflat în curs.

A apreciat că, în condițiile în care dispozițiile art. 539 alin. (l) C. proc. pen. nu pot fi aplicate raportului juridic dedus judecății în prezenta speță, în mod evident este eronat considerentul instanței că ar fi trebuit să urmeze procedura reglementată în acest act normativ, ori că ar fi trebuit să existe un înscris al instanței penale care să constate caracterul nelegal al interceptărilor efectuate.

În plus, a menționat și că acțiunea sa a fost fundamentată pe textul legal în vigoare la momentul săvârșirii faptei ilicite (februarie – mai 2011), respectiv art. 998 - 999 C. civ. 1864 și, până la momentul promovării acțiunii în fața Tribunalului Cluj (2020) nu a existat nicio normă legală care să impună urmarea unei anumite căi procedurale pentru a obține reparația pentru paguba produsă prin fapta ilicită a pârâtului, astfel că acoperirea acestui prejudiciu nu se putea realiza decât conform dreptului comun aplicabil în materia angajării răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, a apreciat că, în aceste condiții, nu putea fi reținută de instanța de apel inadmisibilitatea solicitării sale, pentru că nu ar fi urmat o anumită procedură specială, inexistentă la momentul promovării acțiunii.

De asemenea, a considerat că nu este fundamentat legal nici considerentul instanței privind necesitatea existenței unui înscris emanat de la instanța penală, prin care să se fi constatat caracterul ilegal al măsurilor tehnice de supraveghere la care a fost supus, pentru a se putea vorbi despre o faptă ilicită care să dea naștere la reparație, iar hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 11/2019 dată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate fi aplicată speței, așa cum în mod eronat a procedat instanța de apel, nici măcar în virtutea forței argumentative a considerentelor (nr. 34 și 35) care sprijină hotărârea și a identității de rațiune.

A subliniat că situația din speță nu doar că nu este identică cu cea în care s-a pronunțat hotărârea menționată, aspect reținut chiar și de instanța de apel, dar nici argumentele instanței supreme cuprinse în considerentele 34 și 35 ale hotărârii nu pot fi aplicate pentru identitate de rațiune.

În ceea ce privește soluția de respingere, ca nefondată, a cererii sale pentru daunele interese cauzate de urmărirea penală la care a fost supus, prin prisma soluției de clasare a acuzației penale, a arătat că instanța de apel a considerat că soluția de clasare nu generează concluzia efectuării unei urmăriri penale nelegale, neexistând astfel o faptă ilicită care să antreneze răspunderea civilă a făptuitorului, iar prejudiciul care s-ar pretinde pentru această faptă ar fi fost deja reparat, prin cuantumul daunelor morale obținute pentru durata nerezonabilă a procesului penal.

A susținut că acest aspect al acțiunii sale a fost soluționat cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 și 1385 C. civ., precum și a prevederilor art. 71, art. 72 și art. 252 C. civ., ceea ce constituie motivul de recurs consacrat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, a pretins că instanța de apel a nesocotit cele ce au fost statuate prin decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, apreciind că în măsura în care a fost respectat principiul legalității pe parcursul urmării penale, nu se poate vorbi despre existența unui ilicit civil.

În opinia recurentului-reclamant, noțiunea de faptă ilicită nu se reduce doar la transgresarea unei norme, atingerile aduse unor drepturi subiective sau chiar și doar a unor interese legitime dând dreptul la reparație, iar, în condițiile în care a fost dispusă clasarea acuzației penale, urmărirea penală derulată îmbracă forma ilicitului civil, fiind vorba despre o urmărire penală nedreaptă/injustă.

A considerat și că, limitând interpretarea art. 1349 și ale art. 1358 C. civ. doar la fapte care ar fi contrare unor norme procesual penale, instanța de apel a pronunțat o soluție profund nelegală, ignorând varietatea de forme pe care o poate îmbrăca o faptă civilă de natură să antreneze răspunderea făptuitorului.

Totodată, a apreciat că nu sunt corecte nici cele reținute de către instanța de apel în sensul că prejudiciul pe care l-a suferit prin efectuarea unei urmăriri penale soluționate prin clasare, dar derulată cu respectarea principiului legalității, ar fi unul identic cu prejudiciul suferit ca urmare a depășirii duratei rezonabile a urmăririi penale, fiind rezultatul încălcării și aplicării eronate a prevederilor art. 1381 și ale art. 1385 C. civ.

Astfel, a subliniat că cele două fapte reclamate, supunerea unei persoane unei urmăriri penale nedrepte, pe de o parte, și depășirea duratei rezonabile a unui proces penal, pe de altă parte, afectează valori umane diferite, ocrotite și protejate de lege, iar, și în ipoteza în care cele două fapte sunt de natură a afecta aceeași valoare umană, fiecare dintre ele provoacă propriul prejudiciu, se propagă și rezonează în persoana care le suferă în manieră și intensități diferite.

Recurentul-reclamant a afirmat că acoperirea prejudiciului produs de faptul ilicit al depășirii duratei rezonabile a procesului penal, nu înseamnă că a fost acoperit și prejudiciul produs prin supunerea unei persoane unei urmăriri penale care s-a finalizat printr-o soluție de clasare, iar compararea prejudiciilor morale produse prin două fapte ilicite distincte este imposibilă, aspect ce rezultă și dintr-o decizie de speță a instanței supreme.

A considerat că instanța de apel a făcut o analogie între cele două fapte ilicite reclamate (durată nerezonabilă a urmăririi penale și caracterul ilegal al urmăririi penale din prisma soluției de clasare), considerând că sunt una și aceiași faptă, însă o astfel de analogie nu are niciun fundament și contravine în mod flagrant normelor legale incidente, precum și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicabile în materie.

Prin urmare, a arătat că, în cazul încălcării duratei nerezonabile a procesului penal, ceea ce se urmărește este sancționarea statului/organului judiciar pentru perioadele lungi de pasivitate, în care nu se efectuează acte de cercetare penală, și care au drept consecință plasarea persoanei cercetate într-o stare de incertitudine și nesiguranță, iar, prin atragerea răspunderii civile delictuale pentru desfășurarea urmării penale finalizate cu o soluție de clasare, se urmărește sancționarea statului/organului judiciar pentru faptul că a întreprins cercetări penale fața de o persoană despre care cunoștea că este nevinovată.

Printr-o ultimă critică, recurentul-reclamant a susținut lipsei motivării modului de soluționare a apelului incident pe care l-a promovat împotriva sentinței tribunalului, întrucât nu i-au fost admise în totalitate pretențiile, și prin care a solicitat schimbarea hotărârii în sensul admiterii integrale a cererii introductive de instanță.

A precizat că instanța de apel, prin decizia pronunțată, nu face referiri la apelul său incident și la motivele pe care le-a dezvoltat, cu excepția faptului că a reținut existența apelului și a făcut o succintă prezentare a acestuia, în partea introductivă a hotărârii, precum și o trimitere la existența apelului cu referire strict la pretențiile pe care le-a formulat pentru durata excesivă a procesului penal.

Recurentul-reclamant a subliniat că instanța de apel s-a pronunțat în dispozitivul deciziei în sensul că respinge apelul incident, ca nefondat, dar nu există nicio referință în cuprinsul considerentelor hotărârii care să susțină soluția pronunțată cu privire la apelul său din perspectiva pretențiilor justificate de existența acuzației penale, prin prisma soluției de clasare și a prejudiciului pretins pentru măsurile tehnice ilegale la care a fost supus.

A apreciat că nu este suficient pentru a considera că ar exista o motivare a apelului său faptul că instanța a admis, în parte, apelurile pârâtului Statul Român și al reprezentantului Ministerului Public și că argumentele juridice care au dus la admiterea acestora ar constitui motive și pentru respingerea apelului său.

În condițiile în care nu există niciun considerent al deciziei recurate care să vizeze analiza apelului său și a motivelor formulate, a considerat că nu doar că nu este asigurat dreptul său la un proces echitabil dar nici nu poate fi exercitat controlul judiciar de către instanța superioară pentru verificarea silogismului judiciar al instanței de apel.

A mai susținut și că, dat fiind faptul că soluționarea apelului incident este legat sub multe aspecte de motivele de apel formulate de Statul Român și de reprezentatul Ministerului Public, casarea hotărârii se impune și din perspectiva modului de soluționare a apelurilor acestora, pentru a se permite soluționarea unitară și simultană a acestora de către Curtea de Apel Cluj.

6.1. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj

Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admitere recursului, casarea în parte a deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea în totalitate a apelului, modificarea în parte a sentinței apelate, cu consecința admiterii excepțiilor invocate, a apărărilor pe fondul cauzei și respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a dat o dezlegare corectă excepției lipsei calității sale procesuale pasive, interpretând în mod greșit dispozițiile legale aplicabile.

Enunțând dispozițiile art. 36 C. proc. civ. și făcând trimitere la definiția doctrinară a noțiunii de „calitate procesuală”, recurentul-pârât a pretins că, fiind vorba despre o acțiune întemeiată pe dispozițiile din Codul civil, care instituie răspunderea civilă delictuală, trebuie să se analize dacă există identitate între persoana chemată în judecată și cea ținută de obligația de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu.

A menționat că, în cauza dedusă judecății, reclamantul a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Direcția Națională Anticorupție, solicitând instanței ca, prin hotărârea care se va pronunța, să fie obligați pârâții la plata de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a scurgerii în presă a unor informații din cadrul dosarului penal.

În opinia recurentului-pârât, în prezenta speță, răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii și prin urmare, prevalente, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”.

Totodată, a arătat că practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, oglindită în decizii de speță, a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. (art. 1349 și următoarele noul C. civ.), privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare (decizia nr. 422 din data de 17 ianuarie 2006).

A mai susținut recurentul-pârât că, teoretic, statul român poate fi subiect de drepturi și obligații nu numai în raporturile de drept constituțional, administrativ sau fiscal, ci și în raporturile private, cum sunt cele de natură civilă, din moment ce legea nu distinge, însă, această împrejurare nu înseamnă, că în mod automat, în orice raport privat de drept civil, statul român trebuie să răspundă fără o analiză riguroasă a conținutului acestui raport juridic și, ca atare, a naturii obligației în discuție.

De asemenea, a pretins că, atâta vreme cât prin legea fundamentală se prevede că „statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor-legislativă, executivă și judecătorească, în cadrul democrației constituționale”, înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă.

Prin urmare, a apreciat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu își poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane – fizice sau juridice – ar fi vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

În acest context, a considerat că instanța de apel trebuia să aibă în vedere la soluționarea excepție dispozițiile art. 221 C. civ., precum și pe cele și ale art. 224 alin. (1) din același act normativ.

De asemenea, a afirmat că răspunderea sa este una subsidiară, circumscrisă limitelor stabilite de art. 224 C. civ., chiar dacă este un garant al executării obligațiilor asumate de toate organele, autoritățile și instituțiile publice.

Astfel, raportat la prevederile legale anterior menționate, a susținut că statul nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză și a făcut trimitere la practica judiciară pe care o apreciază relevantă în cauză (decizia civilă nr. 149 din data de 17 februarie 2020 pronunțată de către Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/3/2017).

În plus, a afirmat că instanța de apel nu a reținut nicio prevedere care ar susține posibilitatea tragerii la răspundere a statului român în raport cu invocarea art. 1349 și următoarele C. civ., iar dacă s-ar valida considerentul curții de apel, în sensul că are calitate procesuală pasivă, ar însemna că orice subiect de drept ar putea avea legitimare pasivă în orice cauză în care se invocă art. 1349 și următoarele noul C. civ., întrucât aceste prevederi nu limitează expres persoanele care pot răspunde în acest temei.

Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, excepția lipsei calității sale procesuale pasive trebuia admisă.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât a pretins nelegalitatea hotărârii recurate, în raport cu soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii.

Astfel, a arătat că singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a statului este reglementat de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale art. 538 - 539 C. proc. pen. – „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare”.

Făcând trimitere la mai multe decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul-pârât a subliniat că, atunci când, într-un proces determinat, reclamantul cheamă în judecată statul pentru a pretinde să îi fie reparat un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, determinarea în concret a măsurii în care sunt întrunite condițiile legale pentru cercetarea și admiterea pe fondul ei a acțiunii trebuie să se facă prin raportare la condițiile stabilite în acest scop prin legea sau legile speciale în materie, iar nu cu ignorarea acestora, recurgându-se exclusiv la dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv la art. 1349 și următoarele C. civ.

A arătat că, având în vedere faptul că răspunderea sa patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit prevederilor dreptului comun, precum și principiul specialia generalibus derogant, consideră că instanța în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că hotărârea recurată este, în parte, nelegală, în ceea ce privește fondul cauzei.

Din această perspectivă, a susținut că instanța de apel nu a analizat aspectele pe care le-a invocat referitor la răspunderea civilă delictuală, împrejurarea de atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Față de prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., a arătat că angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, presupune existența cumulată a patru condiții sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Recurentul-pârât a subliniat că, în speță, nu s-a făcut dovada faptei sale ilicite, iar, printr-o decizie de speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, de vreme ce constatarea săvârșirii unei fapte ilicite este una dintre condițiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, devine inutilă analizarea celorlalte cerințe ale răspunderii, fiind suficientă neîntrunirea uneia dintre acestea pentru ca răspunderea să fie inoperantă. (decizia nr. 3450 din data de 5 octombrie 2018).

Totodată, a menționat că, în literatura de specialitate, precum și în practica judiciară, s-a arătat că pentru a putea fi angajată răspunderea comitentului în temeiul art. 1373 alin. (1) C. civ. este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 C. civ., astfel că victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenței celor patru condiții anterior arătate.

Mai mult decât atât, a subliniat că, alături de condițiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1373 alin. (1) C. civ., se cer a fi întrunite și două condiții specifice, respectiv existența raportului de prepușenie și prepusul să fi săvârșit fapte în funcțiile ce i-au fost încredințate, dovedirea existenței acestor două condiții căzând în sarcina victimei prejudiciului.

În opinia recurentului-pârât, statul român nu poate fi răspunzător în calitate de comitent pentru fapta prepusului, în condițiile în care magistrații (procurorii) care au instrumentat cauza penală care l-a vizat pe recurentul-reclamant nu au calitatea de prepuși ai acestuia.

A mai arătat și că răspunderea civilă pentru fapta altei persoane nu există numai ca expresie a prevederilor legii, stabilirea unei asemenea răspunderi având la bază existența unor relații între autorul prejudiciului și persoana chemată să răspundă civil pentru prejudiciul cauzat prin fapta săvârșită de acesta (în acest sens este și decizia nr. 1051 din data de 22 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Așadar, a considerat că invocarea incidenței în cauză a dispozițiilor Codului civil care reglementează răspunderea civilă delictuală nu este suficientă pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru Statul Român, de vreme ce nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, pentru a stabili în sarcina sa obligația de a acorda despăgubiri pentru daune morale în favoarea recurentului-reclamantului.

Totodată, a apreciat că prevederile deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale nu sunt aplicabile prezentei spețe, întrucât recurentul-reclamant a înțeles să formuleze o acțiune în temeiul dispozițiilor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală și nu în temeiul legii speciale, respectiv art. 539 C. proc. pen.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât a susținut că hotărârea este nelegală și în ceea ce privește menținerea obligației sale de a plăti recurentului-reclamant suma de 20.000 euro pentru nerespectarea duratei rezonabile a procesului penal, instanța nesocotind criteriile care stau la baza cuantificării prejudiciului moral.

Făcând referire la jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, a arătat că aceasta a reținut că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, precum și prin raportare la criteriile consacrate, respectiv: complexitatea cauzei în fapt și în drept; comportamentul părților în proces; comportamentul autorităților statale competente.

Astfel, a subliniat că, potrivit celor reținute în jurisprudența instanței europene, rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete, iar în ceea ce privește termenul rezonabil în materie penală, art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale recunoaște oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni dreptul de a obține, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia și legalitatea acuzației ce i se aduce; însă, aprecierea trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menținut între exigența celerității procedurilor judecătorești și principiul general al unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenție.

Cu privire la durata procedurii, a menționat că instanța europeană a statuat că natura rezonabilă se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente.

Ca atare, a susținut că analiza caracterului rezonabil al termenului, trebuie să se realizeze in concreto, prin raportare la circumstanțele speciale ale fiecărei cauze, folosind însă criteriile reținute de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv: natura cauzei, importanța pe care aceasta o prezintă pentru reclamant, complexitatea cauzei, care este atestată de regulă de numărul celor acuzați și al martorilor, de volumul dosarului, de dificultățile ce țin de administrarea probelor, de investigațiile ce trebuie desfășurate și de o eventuală dimensiune internațională a cauzei, comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligentele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum și comportamentul autorităților.

A subliniat că principiul dreptului la un proces echitabil cu componenta termenului rezonabil este strâns legat de respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să se constate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni.

Totodată, a afirmat că, dacă ne referim la un termen „rezonabil” de soluționare a cauzelor, trebuie avută în vedere cerința desfășurării operative a procesului, dar în condițiile în care s-ar asigura și cerința aflării adevărului și apărarea părților din proces.

Prin urmare, a considerat că atât caracterul echitabil al procesului, cât și cerința soluționării cauzelor penale într-un termen rezonabil își pun amprenta asupra principiilor fundamentale ale unui proces și asupra fiecărei reglementări în parte, numai astfel asigurându-se realizarea celor două trăsături caracteristice înscrise în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor Omului și a libertăților fundamentale și în Constituția revizuită a României.

Enunțând cele reținute prin decizia nr. 646 din data de 23 februarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul-pârât a apreciat că, având în vedere complexitatea cauzei, generată de numărul mare de inculpați, durata necesară administrării probelor și soluționării tuturor cererilor și excepțiilor invocate pe parcursul procedurii constituie argumente de natură să justifice temporizarea judecății.

Prin urmare, a considerat că, în prezenta speță, durata procedurii în ansamblu este justificată și nu sunt îndeplinite cerințele pentru a ne afla în situația unei încălcări a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar în sarcina sa nu se poate reține vreo pretinsă faptă ilicită, cum ar fi, de exemplu, neadoptarea unei reglementări eficiente care să permită soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât în legislația din România au fost reglementate în mod expres pârghii legale.

Astfel, menționează că, în Codul de procedură penală, legiuitorul român a prevăzut contestația privind durata procesului penal (art. 488 ind. 1, art. 488 ind. 2), scopul său fiind acela de a remedia încălcarea dreptului la îndeplinirea într-o durată rezonabilă a activității de urmărire penală și de judecată; din susținerile părții adverse nu reiese că aceasta a uzat de acest mecanism procedural.

În opinia recurentului-pârât, în prezenta speță, contrar celor reținute de instanța de judecată, durata procedurii în care a fost implicat recurentul-reclamant este justificata, nefiind nerezonabilă, acordarea daunelor morale în cuantum de 20.000 euro, iar cuantumul este exagerat.

A arătat că, în legătură cu stabilirea întinderii daunelor morale, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că acordarea unor sume foarte mari de bani, nejustificate față de întinderea prejudiciului real suferit, nu este legală, întrucât instituția răspunderii civile delictuale nu poate reprezenta pentru nimeni un izvor de îmbogățire fără just temei: simpla afirmație a unui prejudiciu moral nu îndreptățește satisfacția echitabilă, în lipsa probatoriului care să dovedească suferința psihică efectiv suferită. Față de aceste circumstanțe, a considerat că, în speță, cuantumul daunelor acordate pentru durata procesului este excesiv.

De asemenea, a menționat că, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderata prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală, iar, în speța de față, suma acordata recurentului-reclamant este excesivă în comparație cu sumele acordate de instanța europeană în cauze similare.

În plus, a susținut că starea de fapt indicată nu se încadrează în prevederile legale reținute, interpretarea data prevederilor legale incidente fiind una eronata sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigentele textelor legale invocate, neputându-se retine o durată nerezonabilă a soluționării cauzei penale și, implicit, a răspunderii civile delictuale.

Ca atare, recurentul-pârât a pretins că acordarea sumei de 20.000 euro către recurentul-reclamant este una exagerată și nejustificată în condițiile în care prejudiciul moral nu a fost dovedit, iar, de altfel, instanța de apel nu a motivat aprecierea acestei sume în concordanță cu starea de fapt și cu probele administrate în cauză.

Totodată, recurentul-pârât a invocat nelegalitatea hotărârii recurate și sub aspectul acordării contravalorii cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/P/2010 în cuantum de 4.400 lei, apreciind că decizia curții de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor legate incidente în cauză.

Astfel, a subliniat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, partea trebuie să dovedească sumele solicitate, dar, chiar și atunci când partea nu dezvoltă cererea, nu detaliază, instanțele trebuie să ia în calcul înscrisurile de la dosar; cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite și, chiar în prezența unor înscrisuri doveditoare, instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei.

A apreciat că instanței îi revine îndatorirea de a cerceta cu atenție înscrisurile doveditoare depuse de părți, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susținerea acelui proces, întrucât, aceste cheltuieli au caracter de despăgubire pentru partea îndreptățită a le primi, nefiind indicat ca acestea să se transforme într-un izvor de îmbogățire fără justă cauză pentru parte.

Pe de altă parte, a învederat că, în aplicarea art. 427 C. adm. cu denumirea marginală „Dreptul la protecția legii” și a art. IX din O.U.G. nr. 46/2009 privind îmbunătățirea procedurilor fiscale și diminuarea evaziunii fiscale, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 324/2009, a fost emis O.M.F.P. nr. 50/2011 pentru reglementarea modalității de plată și recuperare a cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare inițiate împotriva persoanelor care ocupă sau au ocupat funcții de demnitate publică, înalți funcționari publici, funcționari publici și personal contractual în cadrul Ministerului Finanțelor, al Agenție Naționale de Administrare Fiscală și al unităților aflate în subordinea acesteia, cu modificările și completările ulterioare.

Recurentul-pârât a susținut că în sarcina sa nu se poate reține vreo pretinsă faptă ilicită, cum ar fi de exemplu neadoptarea unei reglementări eficiente care să permită funcționarilor publici trimiși în judecată pentru fapte săvârșite în exercitarea funcției publice, la recuperarea cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare inițiate împotriva lor, întrucât, în legislația din România, a fost reglementată o astfel de posibilitate de recuperarea a cheltuielilor de judecată de către funcționarii publici; acordarea acestor sume, în prezenta cauză, este netemeinică și nelegală.

În plus, a arătat că reclamantul are cunoștință de existența prevederilor legale menționate, din moment ce, astfel cum rezultă din Raportul Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Comisia de analiză a cererilor întemeiate pe prevederile art. IX din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2009 privind îmbunătățirea procedurilor fisca