ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1165/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 19 iulie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună constatarea nerespectării termenului rezonabil al soluționării dosarului nr. x/2007 al Tribunalului Cluj, secția penală, în care a avut calitatea de inculpat, avându-se în vedere că în cauză durata procedurilor s-a întins pe o perioadă foarte mare de timp, respectiv de 17 ani, și repararea prejudiciului cauzat de soluționarea într-un termen nerezonabil a dosarului, imputabilă autorităților judiciare, apreciat la suma de 41.000 euro, cu titlu de daune morale. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă Prin sentința civilă nr. 199 din data de 12 aprilie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității, ambele invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiate. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect răspundere civilă delictuală, și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, contravaloarea în RON la cursul B.N.R. la data plății, cu titlu de daune morale. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 251A din data de 10 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 199 din data de 12 aprilie 2023 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pe care a schimbat-o în sensul că l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului echivalentul în RON la data plății a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. I.

Calea de atac declarată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 251A din data de 10 octombrie 2023, pronunțate în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. 1.

Motivele de recurs 1.5.1. Motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant A. Susținând nelegalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Prin primul motiv de recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a nesocotit criteriile ce stau la baza cuantificării prejudiciului moral pe care l-a suportat, încălcând din această perspectivă dispozițiile art. 1385 și 1386 C. civ. care reglementează principiul reparării integrale și în natură a prejudiciului. A precizat că prin formularea prezentului recurs nu solicită reaprecierea cuantumului despăgubirilor morale prin reevaluarea situației de fapt, conform elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac, ci invocă nesocotirea criteriilor care ar fi trebuit să stea la baza cuantificării prejudiciului moral pe care l-a suportat, criterii pe care le-a invocat prin cererea introductivă și pe care, în opinia sa, le-a dovedit, inclusiv prin proba testimonială. A susținut că, în ceea ce privește consecințele pe care prelungirea procesului penal pe o durată atât de îndelungată le-a avut asupra sa, instanța de apel a făcut o selecție a criteriilor ce trebuiau să fie avute în vedere într-o atare analiză, potrivit jurisprudenței și doctrinei în materie, și nu a avut în vedere cele declarate de martorul B., care a arătat că a plecat din țară după începerea procesului penal, continuând să își desfășoare activitatea profesională acolo, precum și faptul că a avut probleme financiare după plecarea din țară, neputând să valorifice bunurile aflate în proprietatea sa în țară, deoarece erau sechestrate, precum și faptul că nu a ajuns la înmormântarea mamei sale. În opinia recurentului-reclamant, cele arătate de martor reprezintă veritabile criterii care ar fi trebuit luate în considerare la aprecierea cuantumului despăgubirii, astfel că acesta a apreciat că în mod nelegal Curtea de Apel Cluj a concluzionat că "toate aceste aspecte nu au legătură directă cu durata procesului penal, ci cu existența acestuia". A subliniat recurentul-reclamant că, atunci când unele efecte aparent firești ale existenței unui dosar penal subzistă și se prelungesc o perioadă vădit nerezonabilă de timp, ele devin și efecte ale nesoluționării în termen rezonabil a cauzei. Totodată, a afirmat că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la mediatizarea intensă a cauzei, iar consecințele procedurii penale în sine, astfel cum au fost relevate de martorul B., dar și mediatizarea intensă a cauzei capătă o deosebită importanță și se impuneau ca veritabile criterii ce trebuiau fi avute în vedere la stabilirea daunelor morale, tocmai datorită faptului că aceste efecte s-au întins pe o durată excesiv de mare. A precizat că a invocat dificultățile de ordin familial și financiar, dar și campania mediatică, cu scopul exclusiv de a demonstra, pe baze raționale, că a fost foarte afectat din cauza acestora, tocmai raportat la faptul că s-au desfășurat pe o perioadă foarte lungă de timp, dată fiind durata nerezonabilă care s-a scurs de la demararea demersului penal și până la pronunțarea unei soluții definitive în cauză. Prin urmare, a susținut că, în situația de față, în care procedura a fost una vădit excesivă, cele pe care le-a invocat se impun a fi avute în vedere la stabilirea prejudiciului suferit. A arătat că, dacă pot fi considerate a fi suportabile dificultățile financiare și ale separării de familie sau expunerea publică umilitoare pentru o durată de 3 ani, poate chiar 5 sau 7 ani, acestea nu mai pot fi considerate ca fiind suportabile dacă s-au întins pe parcursul a aproape 17 ani, care însemnă o perioadă foarte mare din viața unui om. În opinia recurentului-reclamant, la pronunțarea deciziei recurate, instanța de apel nu a ținut cont de o serie de aspecte: plecarea din țară, efortul uriaș depus pentru a se adapta la viața în străinătate, faptul că a avut probleme financiare, neputând să valorifice bunurile aflate în proprietatea sa în țară deoarece erau sechestrate - care se circumscriu criteriului "consecințe negative suferite pe plan fizic și psihic" -, sentimentul pregnant al afectării demnității umane, ignorarea anvergurii personalității sale, care are o activitatea prodigioasă în domeniul spiritualității, fiind o personalitate cunoscută, în această direcție, atât în România, cât și în străinătate - se circumscriu criteriului "importanța valorilor lezate" -, mediatizarea intensă a cauzei - care se circumscrie criteriului "intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării" -, faptul că a fost nevoit să își desfășoare activitatea profesională în altă țară, precum și faptul că nu a ajuns la înmormântarea mamei sale - care se circumscriu criteriului "măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială". Ca atare, a susținut că instanța de apel nu a aplicat criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în legislația și jurisprudența din România, în considerarea principiului echității și a principiilor jurisprudențiale, astfel că decizia atacată nu respectă principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a afirmat că instanța de apel nu a avut în vedere la stabilirea duratei de soluționare a procesului penal și perioada de un an scursă de la efectuarea percheziției domiciliare la locuința sa, la data de 18 martie 2004, și data la care a fost începută urmărirea penală în ceea ce îl privește, respectiv 4 martie 2005. A subliniat că, potrivit vechiul C. proc. pen., norma legală sub imperiul căreia a început procedura judiciară declanșată împotriva sa, efectuarea percheziției domiciliare se putea plasa și în afara procesului penal, însă, sub imperiul noului C. proc. pen., art. 158 alin. (1), percheziția se situează în cadrul procesului penal. Recurentul-reclamant a arătat că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că aprecierea termenului rezonabil al duratei unei proceduri se realizează în funcție de circumstanțele cauzei, care impun o evaluare globală (Boddaert împotriva Belgiei, pct. 36), iar perioada care trebuie luată în considerare începe din ziua în care persoana este pusă sub acuzare (Neumeister împotriva Austriei, pct. 18). Raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a susținut că noțiunea de acuzație în materie penală are un înțeles mult mai larg decât cea de învinuire în dreptul intern, prerogativele conferite de art. 6 din Convenție fiind strâns legate de comunicarea, chiar și implicită, a unei acuzații, moment de la care debutează întreaga protecție conferită persoanei acuzate de facto de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. A menționat că, în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că procedura penală împotriva unei persoane începe odată cu prima sa interogare de către organele de urmărire penală, ori de la efectuarea unei percheziții, indiferent de faptul formulării sau nu a unei acuzații împotriva acestei persoane (Kangasluoma contra Finlandei). Recurentul-reclamant a arătat și că, potrivit instanței europene analiza momentului de la care se calculează începutul termenului duratei procedurii penale se face aplicând testul dacă "situația (suspectului) a fost afectată în mod substanțial" (McFariane contra Irlandei, Deweer contra Belgiei, Eckie contra Germaniei). A subliniat că o percheziție domiciliară la domiciliul său, în cadrul căreia s-au ridicat cantități mari de bunuri, urmată de analizarea acestor probe și în cele din urmă de începerea urmăririi penale in personam împotriva sa, poate fi considerată ca fiind un eveniment care a afectat în mod substanțial, chiar determinant, situația sa la data percheziției. De asemenea, a apreciat că efectuarea unei percheziții imobiliare la locuința sa, în condițiile în care era considerat a fi suspect de facto într-o cauză penală în care urmărirea penală fusese deja începută in rem, reprezintă o punere sub acuzare în sensul arătat de jurisprudența comunitară. Faptul că etapa analizării probelor ridicate cu ocazia percheziției la domiciliul său a durat un an de zile, procedură în urma căreia împotriva sa a fost dispusă începerea urmăririi penale, nu poate duce la excluderea acestei perioade din calculul general al duratei de soluționare a procesului penal, toate aceste etape având consecințe directe în ceea ce îl privește din perspectiva vătămărilor invocate. Pe cale de consecință, a solicitat să se constate că durata procesului penal se impune a fi calculată de la 18 martie 2004, data perchezițiilor domiciliare efectuate în cauză, procedura durând în ansamblul ei 16 ani, 10 luni și 29 de zile. A subliniat și că acest aspect nu a fost de altfel contestat prin întâmpinare sau prin concluziile puse pe fondul cauzei, nici de către partea adversă și nici de către Ministerul Public. Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului de dispoziție al părților, principiu fundamental al procesului civil reglementat de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., fiind incident, în opinia sa, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incidentă ipoteza reținută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, a arătat că, pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial suferit, a cuantificat daunele în cererea de chemare în judecată, pretinzând o sumă rezonabilă și echivalentă prejudiciului suferit, însă instanța de apel a reevaluat situația de fapt pe baza probatoriului administrat și a considerat că încălcarea dreptului său la un proces echitabil, pe care a constat-o în cauză, reclamă și justifică acordarea de despăgubiri într-un cuantum mai ridicat decât cel acordat de către prima instanță. A învederat că instanța de apel a făcut o cuantificare proprie a daunelor morale prin raportarea exclusivă la despăgubirea derizorie acordată de tribunal și a motivat această cuantificare proprie, fără a se pronunța însă asupra cererii subsemnatului privind prejudiciul de 41.000 euro și fără a arăta motivele pentru care suma pe care a solicitat-o nu este nici rezonabilă și nici echivalentă cu prejudiciul suferit. Ca atare, față de cele anterior arătate, recurentul-reclamant a susținut că în felul acesta, pe de o parte instanța de apel a încălcat dreptul de dispoziție al părților, ca principiu fundamental al procesului civil, iar, pe de altă parte, a pronunțat o hotărâre nemotivată. 1.5.2. Motivele de recurs susținute de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj, secția I civilă sau, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare. Prin prima critică adusă deciziei recurate, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel în mod greșit a validat soluția prin care tribunalul a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că trebuiau avute în vedere dispozițiile art. 224 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului". Ca atare, a apreciat că, din prevederile legale evocate, rezultă că nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă. Acest fapt este confirmat, în opinia sa, și de decizia nr. 2 din data de 4 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în motivarea căreia se arată că funcția dreptului procesual constă, în principal, în a asigura sancțiunea dreptului civil material, ceea ce înseamnă că poziția de reclamant în cadrul litigiului aparține titularului dreptului subiectiv civil afirmat, în timp ce calitatea procesuală pasivă o are cel obligat în același raport juridic (subiect pasiv al dreptului); întrucât reclamantul declanșează procedura jurisdicțională, lui îi revine sarcina de a demonstra atât legitimarea sa procesuală, cât și pe aceea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material în care părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, în mod corespunzător, al obligației corelative. A mai arătat și că, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, anterior menționată, se consacră cerința identității dintre reclamant și titularul dreptului subiectiv afirmat, precum și dintre pârât și cel obligat prin același raport juridic. Astfel, a subliniat că, atâta vreme cât statul nu este parte în raportul juridic dedus judecății și nu se află într-o poziție de interese față de recurentul-reclamant, el nu justifică o calitate procesuală. În opinia recurentului-pârât, din motivarea deciziei la care s-a referit anterior, rezultă că nu este recunoscută calitatea procesuală unor persoane care ar putea avea doar o "vocație" la raportul juridic de drept material dedus judecății, ci doar celor care sunt părți ale acestui raport juridic. Prin urmare, a susținut că statul nu răspunde pentru pagubele produse prin una dintre formele de exercitare a autorității sale chiar dacă din Constituția României rezultă că acesta garantează, printre alte valori fundamentale, și drepturile și libertățile cetățenilor. A apreciat că, în condițiile în care prin legea fundamentală se prevede că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă. Totodată, a susținut și că hotărârea instanței de apel este nemotivată și cuprinde motive contradictorii, întrucât deși, pe de o parte, se consideră că nu sunt aplicabile prevederile art. 224 alin. (1) C. civ., reținându-se că statul are obligația de reglementare a procedurilor judiciare de așa manieră încât să nu permită desfășurarea proceselor penale pe o durată care nu poate fi apreciată ca fiind rezonabilă, iar, pe de alta parte, se arată că, pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, criteriile enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată. A subliniat că printre criteriile reținute de către instanța de apel, în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu sunt incluse și deficiențele structurale, care se impun a fi rezolvate prin modificări legislative, deficiențe care, de altfel, nu au fost indicate și analizate. În plus, a invocat și că nu are calitate procesuală pasivă nici din perspectiva dispozițiilor art. 1373 C. civ. și a precizat că, atât în doctrină, cât și în jurisprudență, condițiile de drept comun ale răspunderii comitenților sunt bine cristalizate, fiind reprezentate de existența: faptei ilicite a prepusului, a prejudiciul suferit, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului și prejudiciu, precum și a vinovăției. A mai arătat și că raportul de prepușenie nu ar putea fi considerat ca fiind format fără îndeplinirea celor trei elemente constitutive obligatorii, precizate de literatura juridică: acordul de voințe realizat între comitent și prepus; acceptarea de către prepus a poziției sale de subordonare față de comitent, căruia îi recunoaște o autoritate ce se concretizează într-o putere de supraveghere, direcție și control în îndeplinirea funcției sau activității pe care urmează să o desfășoare; îndeplinirea unor funcții sau însărcinări de către prepus în interesul comitentului sau al altuia. A afirmat recurentul-pârât că, din cuprinsul dispozițiilor art. 1373 C. civ., rezultă faptul că între comitent și prepus trebuie să existe raporturi de autoritate/subordonare, care să rezulte fie dintr-un contract, fie din lege, iar pentru ca aceste dispoziții să își găsească aplicarea în cauză este necesar ca Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să aibă calitatea de comitent al procurorilor/judecătorilor, însă între stat și aceștia nu există un raport de prepușenie. Astfel, a subliniat că nu este ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege. Și din aceasta perspectivă, în opinia recurentului-reclamant, hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de apel a reținut, pe de o parte, răspunderea civilă delictuală obiectivă a statului, iar, pe de altă parte, a procedat la analizarea criteriilor după care a stabilit durata nerezonabilă a cauzei penale - complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată -, aspecte care nu țin de răspunderea civilă obiectivă invocată. A subliniat că recurentul-reclamant a solicitat obligarea sa la plata de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal, invocând ca temei legal art. 1357 C. civ., astfel că instanța de judecată, având în vedere principiul disponibilității părților, trebuia să analizeze cauza din perspectiva temeiului de drept indicat. Prin cea de a doua critică, recurentul-pârât a susținut că tot în mod greșit a fost validată de către instanța de apel soluția tribunalului de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii. În susținerea acestui motiv de recurs, a arătat că singurele ipoteze în care se prevede expres răspunderea directă a statului sunt cele reglementate de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 538-539 C. proc. pen. A menționat că în acest sens sunt și dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2059 din data de 14 octombrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019. Subliniind că recurentul-reclamant a solicitat obligarea sa la plata de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal, invocând ca temei legal art. 1357 C. civ. și având în vedere că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit prevederilor dreptului comun, precum și principiile specialia generalibus derogant și electa una via, a apreciat că instanța de judecată în mod greșit a respins excepția inadmisibității acțiunii. În ceea ce privește fondul cauzei, a invocat faptul că în mod greșit a fost respins apelul pe care l-a declarat și a fost admis apelul formulat de către reclamant. A arătat că, așa cum a susținut prin apelul pe care l-a declarat, tribunalul nu a dat o dezlegare corectă acestei cauze, reținând în mod greșit că "o durată de aproape 16 ani reprezintă o durată excesivă, indiferent de cauzele care au condus la aceasta". Recurentul-pârât a reiterat afirmația potrivit căreia instanța europeană a precizat că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, precum și prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudența Curții, și anume: complexitatea cauzei în fapt și în drept; comportamentul părților în proces; comportamentul autorităților statale competente. Față de cele reținute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Bartenbach împotriva Austriei, Tudorache împotriva României, Boddaert împotriva Belgiei, C. pen. și alții împotriva Franței, Reiner și alții împotriva României), a susținut că analiza caracterului rezonabil al termenului, trebuie să se realizeze in concreto, prin raportare la circumstanțele speciale ale fiecărei cauze, folosind însă criteriile reținute de către instanța europeană, respectiv: natura cauzei, importanța pe care aceasta o prezintă pentru reclamant, complexitatea cauzei, care este atestată de regulă de numărul celor acuzați și al martorilor, de volumul dosarului, de dificultățile ce țin de administrarea probelor, de investigațiile ce trebuie desfășurate și de o eventuală dimensiune internațională a cauzei; comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligentele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum și comportamentul autorităților. A subliniat că dreptul la un proces echitabil, cu componenta termenului rezonabil, este strâns legat de respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să se constate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni. Totodată, a arătat că, dacă ne referim la un termen rezonabil de soluționare a cauzelor, trebuie avută în vedere cerința desfășurării operative a procesului, dar în condițiile în care s-ar asigura și cerința aflării adevărului și apărarea părților din proces. Prin urmare, a afirmat că atât caracterul echitabil al procesului, cât și cerința soluționării cauzelor penale într-un termen rezonabil își pun amprenta asupra principiilor fundamentale ale unui proces și asupra fiecărei reglementări în parte, numai astfel asigurându-se realizarea celor două trăsături caracteristice înscrise în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în Constituția revizuită a României. Enunțând cele reținute în cuprinsul sentinței tribunalului cu privire la complexitatea cauzei penale în discuție, a apreciat că durata procedurii în care a fost implicat recurentul-reclamant este justificată, nefiind nerezonabilă. Totodată, a arătat că, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 646 din data de 23 februarie 2018, simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficientă pentru reținerea unei concluzii cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil, această apreciere putându-se contura doar prin intermediul întârzierilor imputabile autorităților judiciare, iar identificarea și repararea prejudiciului cauzat exclusiv de întârzierile imputabile autorităților judiciare se pot realiza abia după stabilirea duratei nerezonabile a procedurii. În sensul celor anterior susținute, recurentul-pârât a făcut trimitere și la sentința civilă nr. 2993 din data de 22 decembrie 2021 pronunțată de către Judecătoria Alba Iulia, în dosarul nr. x/2020, prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă, instanța reținând că durata procedurilor în care a fost implicată reclamanta nu apare ca fiind nerezonabilă raportat la complexitatea cauzei, a tipului de fapte cercetate, a numărului părților și a mizei litigiului. De asemenea, a arătat că, prin decizia nr. 208 din data de 25 octombrie 2000, Curtea Constituțională a reținut că ipoteza soluționării litigiului "într-un termen rezonabil" interesează nu numai sub aspectul pur "temporal" al procedurii, ci, în contextul dispozițiilor art. 6 din Convenție, cu privire la un "proces echitabil", finalitatea acestei locuțiuni atrăgând și conotația "într-o modalitate rezonabilă". Recurentul-pârât a arătat că, fără a contesta faptul că a fost vorba despre o cauză complexă (prin prisma în special a numărului de persoane implicate în cauză, în diverse calități, precum și a numărului mare de infracțiuni cercetate), instanța de apel a apreciat că nu poate fi justificată o durată atât de mare a procesului penal, de aproape 16 ani, în ceea ce îl privește pe recurentul-reclamant, neputându-i-se imputa o conduită care să fi condus în mod nejustificat la încetinirea procedurilor, decât într-o foarte mică măsură (prin formularea câtorva cereri de amânare a judecății cauzei). Ca atare, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a motivat hotărârea pronunțată din perspectiva celor reținute, limitându-se la a afirma doar că o perioadă de 16 ani nu poate fi justificată, aceasta strict din punct de vedere temporal, deși nu a fost contestată complexitatea cauzei. A mai menționat și că, prin decizia Curții de Apel Cluj, secția penală nr. 1125 din data de 4 octombrie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2007, s-a reținut că este vorba despre o cauză penală extrem de complexă, cu o amplă stare de fapt, ce a vizat un număr mare de părți vătămate și inculpați și o activitate infracțională desfășurată pe o perioadă lungă de timp. În continuare, recurentul-pârât a susținut și că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii în condițiile în care deși, pe de o parte, s-a reținut că statul are obligația de reglementare a procedurilor judiciare de așa maniera încât să nu permită desfășurarea proceselor penale pe o durată care nu poate fi apreciată ca fiind rezonabilă, nefiind reținută culpa instanțelor de judecată, iar, pe de alta parte, s-a constatat că, pentru a se evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, criteriile enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată - printre aceste criterii nefiind incluse și deficiențele structurale care se impun a fi rezolvate prin modificări legislative, deficiențe care de altfel nu au fost indicate și analizate. De asemenea, a menționat că, deși instanța de apel a reținut că la soluționarea cauzei, în ceea ce privește modalitatea în care s-a desfășurat cercetarea penală în dosar, prezintă relevanță adresa Tribunalului Cluj nr. 2786/2022, în fapt, hotărârea pronunțată nu are în vedere aceasta adresă prin care s-a concluzionat că nu se poate constata că perioada în care s-a soluționat dosarul penal nr. x/2007 al Tribunalului Cluj a fost una de inactivitate din partea autorităților. Totodată, a susținut că nu trebuie ignorat nici faptul că s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției, iar recurentul-reclamant nu a uzat de dispozițiile art. 18 C. proc. pen., respectiv nu a solicitat continuarea procesului penal. A mai arătat și că, în acord cu cele ce rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Gagliano Giorgi contra Italiei), în aceste împrejurări, chiar dacă s-ar reține durata îndelungată a cauzei penale, soluția de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției a compensat cel puțin sau a redus semnificativ prejudiciul pe care îl implică în mod normal durata excesivă a procedurii penale. Ca atare, în opinia recurentului-pârât, starea de fapt arătată nu justifică aplicarea prevederilor legale reținute de către instanță, astfel că fie interpretarea dată acestora este una eronată, fie faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textelor legale invocate, neputându-se reține o durata nerezonabilă a soluționării cauzei penale și implicit a răspunderii civile delictuale. A mai invocat recurentul-pârât că, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală se cer a fi întrunite cumulativ patru condiții - existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat - care nu au fost dovedite în cauză, instanța de apel reținând doar ipotetic că durata procesului penal a fost de natură a conduce la încălcarea dreptului recurentului-reclamant la un proces echitabil. Cu privire la stabilirea întinderii daunelor morale, recurentul-pârât a arătat că jurisprudența națională și a Curții Europene a Drepturilor Omului este elocventă, statuându-se că acordarea unor sume foarte mari de bani, nejustificate față de întinderea prejudiciului real suferit nu este legală, întrucât instituția răspunderii civile delictuale nu poate reprezenta pentru nimeni un izvor de îmbogățire fără just temei, iar simpla afirmație a unui prejudiciu moral nu îndreptățește satisfacția echitabilă, în lipsa probatoriului care să dovedească suferința psihică efectivă. Ca atare, față de circumstanțele anterior arătate, a apreciat că, în speță, cuantumul daunelor morale acordate recurentului-reclamant este excesiv. A subliniat și că, în evaluarea prejudiciului moral, trebuie respectat criteriul echității, iar respectarea acestui criteriu se impune pentru motivul că suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată, ținandu-se cont de criteriul gravitații prejudiciului moral. A precizat că, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. În opinia recurentului-pârât suma acordată părții adverse este excesivă în comparație cu sumele acordate de Curte în cauze similare (Vlad și alții împotriva României, Bartok împotriva României). Ca atare, a afirmat că suma de 10.000 euro acordată recurentului-reclamant este una exagerata și nejustificată, în condițiile în care prejudiciul moral nu a fost dovedit, iar, de altfel, instanța de apel nu a motivat aprecierea acestei sume în concordanță cu starea de fapt și probele administrate în cauză.

Apărările formulate în cauză 6.1 Întâmpinarea formulată recurentul-reclamant A. cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Recurentul-reclamant A., combătând criticile formulate de către recurentul-pârât, a solicitat respingerea recursului declarat de către acesta. Astfel, cu privire la primul motiv de recurs, prin care recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a respins criticile sale referitoare la soluția dată de tribunal excepției lipsei calității procesuale pasive interpretând greșit normele de drept material incidente speței, a invocat că, deși indică drept temei al recursului formulat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta nu a arătat în ce a constat încălcarea sau aplicarea greșită a nomelor materiale de către instanța de apel, ci s-a rezumat să afirme doar că dispozițiile legale "au fost greșit interpretate" și să reia apoi argumentele înfățișate mai întâi tribunalului, cu ocazia invocării acestei excepții, iar apoi instanței de apel, atunci când a criticat soluția adoptată de tribunal. A arătat că, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a făcut referire la două dispoziții legale analizate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în soluționarea motivului de apel care a vizat respingerea de către Tribunalul Cluj, secția civilă a excepției lipsei calității procesuale pasive a statului, și anume art. 224 alin. (1) și art. 1373 C. civ., dar nu a menționat în ce mod au fost greșit interpretate de către instanța de apel. În opinia recurentului-reclamant, instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 224 alin. (1) C. civ., constatând în mod legal că acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece nu s-a invocat răspunderea civilă a autorităților judiciare implicate în procesul penal, ci răspunderea directă, obiectivă a statului, care are obligația de reglementare a procedurilor judiciare de așa manieră încât să nu permită desfășurarea proceselor penale pe o durată care nu poate fi apreciată ca fiind rezonabilă. Referitor la susținerea recurentului-pârât, prin care acesta a invocat că hotărârea instanței de apel ar fi nemotivată și ar cuprinde motive contradictorii, prin raportare la cele reținute din perspectiva aplicării de art. 224 alin. (1) C. civ., cu titlu prealabil, a invocat faptul că așa-zisa nemotivare a unei soluții (care presupune absența motivelor pe care se întemeiază soluția) nu poate exista simultan cu unele motive, care în speță ar fi contradictorii, pentru că aceste două afirmații se exclud reciproc. Totodată, a apreciat că nu poate fi primit argumentul părții adverse potrivit căruia elementul contradictoriu din motivarea instanței de apel ar consta în împrejurarea că printre criteriile Curții Europene a Drepturilor Omului de evaluare a rezonabitității unei proceduri judiciare nu ar fi fost incluse și deficiențele structurale care se impun a fi rezolvate prin modificări legislative, deoarece existența unor deficiențe în reglementarea de către stat a procedurilor judiciare, ce determină existența unor durate vădit nerezonabile ale procedurilor judiciare, nu exclude necesitatea analizării de către instanțele de judecată a criteriilor oferite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru evaluarea duratei procesului. A arătat că, dimpotrivă, dacă se constată că statul nu și-a respectat obligația de a reglementa în mod eficient sistemul judiciar se impune a fi analizate și motivele concrete pentru care s-a putut ajunge la atingerea unor asemenea durate excesive, întrucât problemele sistemice ale activităților instanțelor de judecată nu implică automat că procedura va dura foarte mult, ci ele reprezintă doar un factor determinant care creează cadrul pentru ca, în concret, complexitatea cauzei sau comportamentul neadecvat al autorităților și al părților să poată produce un asemenea rezultat. A subliniat că, dacă statul și-ar fi respectat obligația de a veghea ca sistemul judiciar național să fie reglementat cu respectarea art. 6 par. 1 și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atunci complexitatea cauzei sau comportamentul autorităților și al părților nu ar putea duce în sine la depășirea unei durate rezonabile a procedurii, deoarece activitățile judiciare în mod eficient organizate nu ar putea permite aceasta. Recurentul-reclamant a susținut că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat necesitatea asigurării unui caracter rezonabil al duratei unei proceduri, apreciind aceasta în funcție de circumstanțele cauzei, precum și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, însă, în paralel, tot instanța europeană a reamintit constant că statele contractante trebuie să organizeze propriul sistem judecătoresc astfel încât instanțele acestora să poată garanta oricui dreptul de a obține o hotărâre definitivă în termen rezonabil (Loffler contra Austriei). În opinia recurentului-reclamant, acesta este motivul pentru care cele două dimensiuni ale analizei instanței de apel nu sunt contradictorii, ba dimpotrivă se completează armonios și permit identificarea corectă a cauzei pentru care a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, în componenta sa privitoare la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Cu privire la critica prin care partea adversă a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1373 C. civ. atunci când a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a statului, a arătat că recurentul-pârât nu a precizat nici de această dată în ce a constat greșita interpretare a acestei norme, rezumându-se la a afirma doar că s-ar fi impus admiterea excepției deoarece "Statul Roman prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă nici din perspectiva dispozițiilor art. 1373 C. civ..", continuând apoi argumentația prin reluarea motivelor invocate în fața tribunalului și a instanței de apel. Totodată, a apreciat și că nici aceste prevederi legale nu au fost interpretate greșit de către instanța de apel, aceasta concluzionând în mod corect că nu sunt aplicabile prevederile art. 1373 C. civ., recurentul-pârât fiind chemat în judecată în mod direct, invocându-se răspunderea obiectivă a acestuia. Recurentul-reclamant a susținut și că, pentru aceleași motive, nu poate fi primită nici critica prin care partea adversă, cu referire modalitatea de interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 1373 C. civ., a invocat că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii. A precizat că răspunderea civilă obiectivă a statului a fost invocată tocmai în calitatea acestuia de garant al legalității și independenței actului de justiție, calitate în care răspunde pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități judiciare, pe care o organizează și o conduce, în conformitate cu prevederile constituționale și legale. Totodată, a considerat că este relevant că în mod just tribunalul și instanța de apel și-au sprijinit soluția de a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive în special pe jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că majoritatea deciziilor adoptate în cauze similare au conchis că recurentul-pârât este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, și, în consecință, acesta este entitatea care trebuie să stea în procesul de recunoaștere a acestor drepturi, ceea ce justifică legitimarea sa în calitate de pârât în cauză. A arătat că, totodată, poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție este constantă și congruentă cu jurisprudența europeană și în privința cauzelor civile în care s-a solicitat antrenarea directă a răspunderii Statului Român pentru transgresarea altor articole din Convenție. Astfel, a precizat că, în cauze în care s-a reclamat încălcarea demnității umane ca urmare a deținerii în penitenciarele din România în condiții incompatibile cu art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-a concluzionat că dacă problema este una sistemică, generalizată, care excedează culpei propriu-zise a autorității administrative, respectiv a Administrației Penitenciarelor, atunci se va antrena răspunderea directă civilă a statului pentru respectivele deficiențe. În ceea ce privește motivul de recurs ce vizează dezlegarea excepției inadmisibilității acțiunii, recurentul-reclamant a susținut, în principal, nulitatea acestuia și, în subsidiar, caracterul lui nefondat. Astfel, a arătat că recurentul-pârât a criticat modalitatea de soluționare de către instanța de judecată a excepției inadmisibilității acțiunii, invocând doar că aceasta a fost una greșită și neprecizând de ce acest motiv de recurs se încadrează în ipotezele de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În plus, a susținut că nu se indică care sunt normele de drept material a căror încălcare sau aplicare greșită a realizat-o instanța de apel, precum și că nu se pot identifica nici argumente privind o posibilă nemotivare a acestei soluții sau o eventuală prezență a unor motive contradictorii. Față de această împrejurare, solicită a se face aplicarea, prevederilor art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea acestui motiv ca fiind nefondat, arătând că, fără a analiza în niciun mod soluția oferită de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă la motivul de apel formulat, recurentul-pârât s-a rezumat și de această dată doar să afirme că acțiunea ar fi inadmisibilă deoarece este întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ., în condițiile în care singurele cazuri în care se prevede expres răspunderea directă a statului sunt cele reglementate de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 și cele ale art. 538-539 C. proc. pen., iar răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit prevederilor dreptului comun. Prin urmare, a apreciat că, prin recursul formulat, recurentul-pârât nu a arătat de ce este greșită aprecierea instanței de apel potrivit căreia acțiunea este admisibilă. Totodată, în opinia recurentului-reclamant, decizia nr. 2059 din data de 14 octombrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de partea adversă, nu are relevanță în prezenta cauză, deoarece aceasta a privit o cerere de chemare în judecată în care reclamantul a solicitat repararea prejudiciului cauzat printr-o eroare judiciară uzând, însă, de dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, arătând instanța de recurs că acțiunea acestuia trebuia întemeiată pe "dispozițiile legale special edictate, sub temei constituțional, pentru acest tip particular de situație juridică", respectiv pe dispozițiile speciale care reglementează erorile judiciare. A subliniat că, în prezenta cauză, nu a invocat răspunderea statului pentru erori judiciare, astfel cum sunt ele enumerate și reglementate de art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 538 și art. 539 C. proc. pen. și art. 96 din Legea nr. 303/2004 și, având în vedere că dispozițiile naționale referitoare la erorile judiciare invocate de recurentul-pârât în susținerea excepției nu fac referire și la situația încălcării duratei rezonabile a unei proceduri judiciare de către instanțele de judecată, protejată însă în mod expres de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a solicitat în mod corect tragerea la răspundere a recurentului-pârât în baza dispozițiilor comunitare, a căror aplicare directă este obligatorie pentru instanțele naționale, temei de drept invocat în mod corect. A arătat că este unanim acceptat în doctrină și în jurisprudență că răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, ci poate fi antrenată și în ipoteza în care statul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin tratatele internaționale la care este parte, privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ce intră în domeniul de aplicare al acestor tratate, care au forță juridica obligatorie în ordinea juridică internă, și al căror garant este statul însuși. Recurentul-reclamant a precizat și că, întrucât contestația privind durata procesului penal se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a C. proc. pen., respectiv 1 februarie 2014, indicarea ca temei de drept a dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală se impune, tocmai în considerarea faptului că recurentul-pârât nu a creat încă un mecanism care să permită denunțarea și sancționarea nerespectării duratei rezonabile a procedurilor judiciare penale și în cauzele demarate înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen. A considerat și că împrejurarea anterior arătată justifică și indicarea ca temei al acțiunii și a art. 13 din Convenție. Recurentul-reclamant a invocat, de asemenea, și nulitatea motivului de recurs susținut de partea adversă care privește fondul cauzei, arătând că recurentul-pârât a pretins că în mod eronat s-a stabilit că sunt întrunite condițiile răspunderii sale civile, iar daunele morale acordate de către instanțele anterioare ar fi excesive, însă nu pot fi identificate care sunt normele presupus a fi încălcate sau greșit aplicate. A apreciat că de fapt criticile recurentului-pârât vizează, în realitate, starea de fapt astfel cum a fost reținută de instanța de apel pe baza probelor administrate și în urma căreia s-a constatat a fi întrunite condițiile răspunderii civile a satului și nu reprezintă reale critici privind aplicarea normelor de drept substanțial la starea de fapt, astfel încât acest motiv de recurs nu poate fi calificat ca fiind un motiv de nelegalitate a deciziei recurate dintre cele expres și limitativ prevăzute de lege. Totodată, recurentul-pârât a precizat că pe fondul acestui motiv de recurs înțelege să se folosească de apărările formulate prin întâmpinarea formulată în faza apelului, întrucât partea a adversă a reluat în recurs considerentele care au stat la baza motivului său de apel care a vizat soluționarea fondului cauzei.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 27 decembrie 2023, sub nr. x/2022 și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2. După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 martie 2024, Înalta Curte a stabilit termen de judecată la data de 23 aprilie 2024, când a reținut cauza în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului II.1. Excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte reține că sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. intervine în situația în care lipește motivarea căii de atac, iar cea prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol este incidentă atunci când niciuna dintre criticile formulate de parte nu poate fi încadrată în motivele de casare la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, prin cererea de recurs, recurentul-pârât a adus critici deciziei atacate prin raportare la cele reținute de instanța de apel în analiza soluției date de tribunal cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii, pretinzând nesocotirea prevederilor art. 224 alin. (1) și art. 1373 C. civ., critică aptă a fi circumscrisă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. De asemenea, recurentul-pârât a adus critici deciziei instanței de apel și referitor la analiza realizată asupra judecății tribunalului cu privire la fondul cauzei, prin raportare la criteriile ce se impuneau a fi avute în vedere în prezenta speță, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, motiv de recurs apt de încadrare în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub rezerva înlăturării afirmațiilor ce vizează situația de fapt și valoarea dată de instanța de apel probelor administrate în cauză, astfel cum se va arăta în cadrul cercetării motivelor de recurs. Totodată, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de apel este criticabilă și prin prisma lipsei motivelor care au dus la validarea soluției date de tribunal, atât cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, cât și asupra fondului pricinii, precum și pentru existența unor considerente contradictorii, împrejurare ce impune o analiză a instanței de recurs prin raportare la motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În plus, rec