ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 379/2025

Ședința publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 iunie 2022, pe rolul Tribunalului Maramureș, sub dosar nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată Statul Român și Ministerul Public, solicitând obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 20.000 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune morale, 13.500 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale, constând în plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procesului penal (onorarii avocațiale) și cheltuieli de judecată.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 1349, 1357, 1373, 1382, 1385 - 1386, 1391 C. civ., art. 30 alin. (1), art. 276 alin. (6) C. proc. pen., art. 194 și 453 C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Maramureș a fost respinsă excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și a fost amânată pronunțarea cauzei la 23.11.2022.

Prin sentința civilă nr. 1356 din 08.12.2022 pronunțată de Tribunalul Maramureș s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din România și, în consecință, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei entități fără calitate procesuală pasivă în cauză; s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive, excepții invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect pretenții și, în consecință: s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantul A. a sumelor de 20.000 RON despăgubiri civile cu titlu de daune morale și 13.500 RON despăgubiri civile cu titlu de daune materiale; totodată, s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 9 noiembrie 2022 și împotriva sentinței civile nr. 1356/08.12.2022 pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2022 a declarat apel Statul Român, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei Tribunalului Maramureș, secția I civilă.

Prin decizia civilă nr. 189/2024 din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1356/08.12.2022 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2022, cu consecința schimbării în parte, astfel: A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a menținut în rest dispozițiile sentinței civile atacate; totodată, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva încheierii din 09.11.2022 pronunțată de Tribunalul Maramureș; a respins cererea intimatului A. de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, atât reclamantul A., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor au declarat fiecare recurs.

Prin cererea de recurs formulată, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și, rejudecând în fond procesul, respingerea apelului pârâtului ca nefondat cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în etapa judecății în apel și în prezenta cale de atac.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurentul-reclamant a susținut că înțelege să invoce cazul de recurs prevăzut de dispozițiile 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, care au fost invocate în cererea de chemare în judecată, fapt ce atrage nelegalitatea deciziei recurate.

Prevederile art. 1349 și următoarele din C. civ., stabilesc răspunderea civilă delictuală, iar demersul Statului Român, prin Ministerul Public, de cercetare, trimitere în judecată și exercitare a apelului reprezintă acțiuni prejudiciabile, în sensul legii civile.

Demersurile judiciare arătate la pct. (1) din cererea de chemare în judecată atrag răspunderea civilă a statului, întrucât acesta, prin organele sale, a exercitat acțiunea penală care s-a dovedit a fi nejustificată (prin soluția de achitare) și prin aceasta a încălcat interesele legitime ale reclamantului. Actele de urmărire penală trebuie efectuate cu bună-credință și în limitele normelor de procedură penală, care guvernează întreg procesul penal. Organele de cercetare au obligația legală să cerceteze și să administreze probele necesare, iar în cazul în care din probe rezultă un caz care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau un caz de stingere a acțiunii penale, acestea trebuie să claseze cauza. Astfel, parchetul în loc să pronunțe soluția corectă în cauză (adică clasarea cauzei) a decis să trimită cauza în fața unui judecător, cu consecința încărcării nejustificate a rolului instanțelor de judecată, dar și cu consecința prejudicierii directe a reclamantului, ca persoană nevinovată, cercetată și judecată penal.

Condițiile răspunderii civile delictuale sunt satisfăcute conform art. 1349 C. civ.. Prin acțiunile sale Statul Român și-a exercitat dreptul de a dispune trimiterea în judecată și exercitarea apelului, în ciuda nevinovăției reclamantului, prin urmare trebuie să își asume și răspunderea față de soluția de achitare.

Recurentul susține că, așa cum a arătat, soluția inițială în dosarul penal început împotriva sa a fost una de clasare și nu de trimitere în judecată. Faptul că reprezentanții ministerului public au înțeles să exercite acțiunea penală prin trimiterea în judecată și apoi prin exercitarea apelului împotriva unei hotărâri temeinice și legale reprezintă o faptă prejudiciabilă. Desigur, legea conferă parchetului aceste drepturi, dar ele trebuie exercitate cu bună-credință, iar în cazul în care se dovedește nevinovăția persoanei acuzate, statul ca prepus al parchetului trebuie să își asume responsabilitatea privind prejudiciul cauzat acesteia. În orice caz, chiar lăsând la o parte elementul de culpă, Statul Român răspunde din punct de vedere obiectiv pentru acțiunile și demersurile îndreptate împotriva persoanei, dacă se dovedește că acestea au fost lipsite de fundament (iar soluția de achitare exact aceasta reprezintă).

Cheltuielile de judecată pe care reclamantul le-a efectuat în cadrul procesului penal, în exercitarea dreptului la apărare, au fost determinate tocmai de exercitarea acțiunii penale împotriva sa. Prevederile art. 1349 și următoarele din C. civ., care stabilesc răspunderea civilă delictuală și prevederile art. 451-455 din C. proc. civ., referitoare la cheltuielile de judecată, sunt aplicabile în speța de față.

Conform practicii judiciare, răspunderea civilă delictuală a statului este nu una subiectivă, ci una obiectivă, în cazul în care statul este titularul acțiunii penale. Cu alte cuvinte, Statul Român în calitate de titular al acțiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni, trebuie să își asume și responsabilitatea pierderii acțiunii penale exercitate și să acopere cheltuielile de judecare efectuate de către persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată în mod definitiv. Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăției sub forma intenției sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligație de garanție.

Conform art. 276 alin. (6) C. proc. pen., "în celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile." Sintagma celelalte cazuri se referă la situația în care inculpatul este trimis în judecată, iar acesta este ulterior achitat, dar pagubele care au rezultat nu s-au produs din pricina persoanei vătămate sau părții civile. Legea civilă la care face trimitere acest text legal este reprezentantă atât de dispozițiile C. civ. privind răspunderea civilă (art. 1349 și următoarele), cât și de cele ale C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată (art. 451-455), întrucât obligarea părții care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată, reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale.

Pentru a argumenta aplicabilitatea acestui text legal în cauză, este de reținut că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acțiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Fiind subiectul pasiv al pretinsei infracțiuni, în calitate de reprezentant al societății ale cărei valori au fost vătămate, Statul Român a fost titularul acțiunii penale ce s-a desfășurat împotriva reclamantului, iar soluția de achitare dispusă prin sentința penală nr. 154/17.02/2021 a Judecătoriei Satu Mare, definitivă prin decizia penală nr. 3/A/07.01.2022 a Curții de Apel Oradea, are semnificația pierderii de către Statul Român a procesului.

Din momentul în care acțiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naște un drept de creanță împotriva statului pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-și asigură apărarea, în condițiile în care instanța penală nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluție ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului și garantarea libertăților persoanei, precum și principiilor procesului civil, și anume legalitatea, egalitatea în fața legii civile, dreptului la un proces echitabil etc.

Recurentul a reiterat că, odată reținute condițiile răspunderii civile a Statului Român, existența și întinderea prejudiciului moral se cuantifică în raport de durata procesului penal, demersurile judiciare (apelul parchetului împotriva sentinței de achitare), calitatea reclamantului și principiul că nicio persoană nevinovată nu doar că nu trebuie să fie condamnată, ci nici nu ar trebui să fie acuzată. A mai arătat recurentul că, în practica judiciară, s-au acordat sume mult mai mari decât cele solicitate de reclamant, astfel că suma de 20.000 RON acordată de prima instanță este nu doar justificată, ci pe deplin rezonabilă.

Cheltuielile de judecată pe care reclamantul le-a efectuat în cadrul procesului penal, în exercitarea dreptului la apărare, au fost determinate tocmai de exercitarea acțiunii penale împotriva sa.

A concluzionat recurentul-reclamant că prevederile art. 1349 și următoarele din C. civ., care stabilesc răspunderea civilă delictuală și prevederile art. 451-455 din C. proc. civ., referitoare la cheltuielile de judecată, sunt aplicabile în speța de față.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și rejudecând să se dispună în sensul admiterii apelului declarat de Statul Roman prin Ministerul Finanțelor împotriva încheierii din 9 noiembrie 2022, cu consecința stabilirii și obligării reclamantului la plata taxelor de timbru în cuantumul stabilit de dispozițiile legale, înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON stabilite de instanța fondului prin dispozitivul sentinței civile nr. 1356/2022 în sarcina sa.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut, în esență, că, nici prima instanță, nici instanța de apel, nu au dat o dezlegare corectă excepției netimbrării acțiunii, în speță, nefiind aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, ci prevederile art. 7 și art. 3 din același act normativ.

A mai susținut recurentul-pârât, amintind și dispozițiile art. 453 C. proc. civ., că, în condițiile în care instanța de apel a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului, pretențiile acestuia fiind respinse în totalitate, așadar, reclamantul pierzând procesul, în mod eronat au fost menținute dispozițiile din sentința nr. 1356/2022, în ceea ce privește obligarea sa la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, impunându-se înlăturarea respectivei obligații de plată.

În situația respingerii prezentului recurs, pârâtul a solicitat să se reanalizeze cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat la fond prin sentința civilă nr. 1356/08.12.2022, cheltuieli menținute prin decizia recurată, cu consecința reducerii acestuia, față de soluția de menținere doar în parte a sentinței civile menționate.

A arătat recurentul-pârât că, în situația în care instanța de apel a stabilit menținerea acestor cheltuieli de judecată având în vedere soluția de admitere a apelului său împotriva sentinței tribunalului și de schimbare în parte a sentinței, instanța de apel trebuia să rețină și incidența art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

La 1 august 2024, recurentul-pârât a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului reclamantului, invocată de instanță, din oficiu, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentul-reclamant rezultă cu evidență că s-au readus în dezbatere chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-reclamant este nemulțumit de împrejurarea că nu i s-a admis demersul judiciar, în calea extraordinară de atac acesta limitându-se să reia susținerile din cererea de chemare în judecată și să evidențieze o serie de aprecieri personale și considerații teoretice exprimate în practica judiciară cu privire la acțiunea în acțiunea în răspundere civilă delictuală, la condițiile și efectele admiterii acesteia.

Recurentul-reclamant a procedat la reproducerea apărărilor invocate prin întâmpinare în apel și a susținerilor formulate în fața primei instanțe, deși trebuia să dezvolte în mod concret motivele de nelegalitate prin raportare la considerentele folosite de către instanța de prim control judiciar în fundamentarea soluției pronunțate.

În acest context, în ipoteza în care au fost invocate, prin memoriul de recurs, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în oricare dintre ipotezele descrise în cuprinsul acestui text legal, recurentul-reclamant era dator să argumenteze rațiunea pentru care consideră că hotărârea atacată se impune a fi casată, în raport motivul de nelegalitate invocat și considerentele reținute de instanța de apel.

Simpla nemulțumire generică a recurentului-reclamant față de hotărârea recurată, sub aspectul unei pretinse nelegalități a hotărârii atacate din perspectiva nereținerii răspunderii civile delictuale a Statului Român raportată la modalitatea de motivare a recursului, prin reluarea conținutului apărărilor din apel și a susținerilor invocate la fond, nu sunt suficiente pentru a se proceda la admiterea recursului și casarea hotărârii recurate.

Cererea de recurs nu permite identificarea motivelor de nelegalitate concrete ale recurentului-reclamant privitoare la considerentele deciziei atacate, respectiv în ce au constat în mod efectiv greșelile instanței de apel pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivele de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate formal prin memoriul de recurs.

Faptul că se aduc în discuție anumite dispoziții legale (ex: art. 276 alin. (6) C. proc. pen., art. 1349 C. civ. și următoarele, art. 451-455 C. proc. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Din lecturarea cererii de recurs, rezultă că recurentul-reclamant a invocat doar formal dispozițiile legale sus-menționate, redând conținutul unora dintre acestea și reluând apărările din apel, respectiv susținerile invocate la prima instanță, fără a dezvolta critici care să vizeze raționamentul adoptat de instanța de apel.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că recurentul-reclamant reia susținerile din cererea de chemare în judecată și din întâmpinarea depusă în dosarul de apel nu înseamnă că prezintă în cuprinsul cererii de recurs motive de nelegalitate dintre cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, în soluționarea căii de atac a recursului, instanța nu poate proceda la o reanalizare a susținerilor din cererea de chemare în judecată, acestea fiind deja examinate de prima instanță, ci numai la examinarea motivelor de nelegalitate care trebuie menționate în cererea de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Or, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Așa fiind, constatând că recurentul-reclamant nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 189/2024 din 18 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Examinând, cu prioritate excepția lipsei de interes a recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, excepție invocată din oficiu, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Interesul este o condiție de fond pentru exercitarea acțiunii în justiție. Acesta reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca el să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, astfel cum impun dispozițiile art. 33 teza I din C. proc. civ.

Condiția interesului trebuie să se verifice nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci pe tot parcursul procesului, ori de câte ori se apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii civile (cereri, excepții, exercitarea căilor de atac etc.).

Conform art. 458 din C. proc. civ.:

"căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes (...)".

Așadar, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea căii de atac, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii cererii în procedura specifică.

Or, în speță, recurentul-pârât se situează pe poziția părții care a câștigat procesul, de vreme ce acțiunea formulată împotriva sa a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Cum calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru exercitarea căii de atac, fiind necesar ca aceasta să justifice și interesul de a ataca hotărârea, cel care a câștigat procesul nu are interes, neputând demonstra drepturile care i-au fost lezate.

Astfel, se constată că, prin hotărârea de primă instanță, s-a respins acțiunea reclamantului A. împotriva pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. ca fiind formulată împotriva unei entități fără calitate procesuală pasivă în cauză; s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive, excepții invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Totodată, s-a admis acțiunea reclamantului, fiind obligat pârâtul la plata către acesta a unor daune morale și materiale, precum și la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 9.11.2022 și sentinței nr. 1356/08.12.2022 a declarat apel pârâtul Statul Român.

Prin decizia recurată s-a admis apelul pârâtului împotriva sentinței primei instanțe, cu consecința schimbării acesteia în parte, în sensul că s-a repins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant și s-au menținut în rest dispozițiile sentinței civile atacate; totodată, s-a respins apelul împotriva încheierii din data de 09.11.2022, precum și cererea intimatului-reclamant de obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în apel.

În speță, în condițiile în care prin această hotărâre nu s-a stabilit nicio obligație în sarcina recurentului-pârât, acesta obținând o soluție favorabilă, de respingere în totalitate a pretențiilor deduse judecății, este dincolo de orice evidență că el nu justifică niciun interes în promovarea căii de atac a recursului.

Ca atare, analiza legalității motivelor de recurs nu mai aduce niciun folos practic recurentului-pârât.

Cu toate acestea, instanța nu poate să nu evidențieze că, în ceea ce privește critica recurentului-pârât vizând obligația timbrării cererii de chemare în judecată, modalitatea de timbrare nu poate justifica soluția de admitere a căii de atac, chiar și în situația în care acest caracter al cererii ar fi fost în mod greșit stabilit, contestarea în calea de atac a statuărilor instanței sub acest aspect neavând finalitatea urmărită de autorul căii extraordinare de atac.

De asemenea, referitor la susținerea recurentului-pârât în sensul că, în mod eronat, au fost menținute dispozițiile din sentința nr. 1356/2022, în ceea ce privește obligarea sa la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, se impune observația că este doar opinia autorului prezentei căi extraordinare de atac asupra înțelesului dispozițiilor instanței de apel, câtă vreme, coroborat cu considerentele deciziei atacate, partea din dispozitivul hotărârii instanței de apel, care se referă la menținerea în rest a dispozițiilor sentinței civile atacate, are în vedere soluția dată asupra excepțiilor, iar prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. vizează partea care a pierdut procesul, aceasta fiind reclamantul, și nu pârâtul.

În considerarea acestor argumente, dar și a împrejurării că recursul declarat de recurentul-reclamant urmează să fie anulat, recurentul-pârât nu justifică interes în promovarea căii de atac, motiv pentru care recursul urmează să fie respins ca lipsit de interes.

Așa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 189/2024 din 18 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și, totodată, va respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 189/2024 din 18 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PRIN AJFP MARAMUREȘ împotriva deciziei civile nr. 189/2024 din 18 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2025.