ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 551/2023

Ședința publică din data de 5 aprilie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă la data de 21.08.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 300.000 de euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune morale, pentru repararea prejudiciului cauzat prin lezarea drepturilor fundamentale, prin modalitatea de efectuare a urmăririi penale și trimiterea în judecată în dosar nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș și ulterior în dosar nr. x/2017 al Tribunalului Maramureș; obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în suma de 11.500 RON reprezentând onorariul de avocat, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 453 C. proc. civ. raportat la art. 276 C. proc. pen., art. 252 și 253 C. civ., art. 8 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport de dispozițiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., excepția de inadmisibilitate a acțiunii în raport de dispozițiile art. 539 C. proc. pen., iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Prin precizările depuse la dosar în data de 20.01.2020, reclamantul A. a arătat că temeiurile de drept pe care a fost întemeiată acțiunea introductivă de instanță sunt: art. 453 C. proc. civ. raportat la art. 276 alin. (6) C. proc. pen. pentru motivele explicate în cuprinsul acțiunii introductive - paragrafele 3, 4, filele x; art. 252 - art. 253 C. civ. - care prevăd ocrotirea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei și mijloacele de apărare, inclusiv prin acordarea de despăgubiri, temeiuri apreciate ca atare de ICCJ prin Decizia 20/19.02.2018 și de către CCR prin decizia 133/16.05.2017- documente citate în paragraful 1 al ultimei file a acțiunii introductive; art. 9 alin. (5) din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice ratificat de România la 31.10.1974; art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința nr. 281/24.03.2021, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității; a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 141/A/29.03.2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., arătând că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu se impune repararea prejudiciului cauzat prin privarea de libertate.

Argumentele de nelegalitate ale hotărârii recurate se desprind atât din conținutul acesteia, cât și din motivarea deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale, potrivit căreia soluția cuprinsă în art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare, este neconstituțională.

În mod greșit instanța de apel reține că Statul Român, deși titular al acțiunii penale, nu are calitatea de parte în procesul penal și nu i se poate reține nicio culpă procesuală, cu toate că prin soluția de achitare a fost reținută tocmai culpa agenților statului în desfășurarea întregului proces penal și asta cu atât mai mult cu cât în procedura penală nu există noțiunea de părți, ci doar de subiecți procesuali, iar titularul acțiunii penale nu poate fi exonerat de responsabilitatea exercitării acesteia cu nesocotirea prevederilor legale pentru simplul motiv al inexistenței unei echivalențe de termeni în dreptul procesual penal cu dreptul procesual civil.

A mai arătat recurentul că toate argumentele instanței de fond au fost reluate în motivarea instanței de apel, cu nesocotirea normelor de drept material invocate, determinând, în același timp, discriminarea sa față de persoane aflate în situații similare, dar în alte momente temporale, care au fost despăgubite pentru erorile comise în cursul urmăririi penale și care au determinat soluții de achitare.

Învederează recurentul că prin însăși hotărârea de achitare rămasă definitivă sub acest aspect, este reținută culpa gravă a agenților statului, astfel încât se impune despăgubirea sub forma acordării cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., art. 252, art. 253 C. civ., art. 453 C. proc. civ., art. 276 C. proc. pen., art. 8 și art. 14 CEDO.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Astfel, prin memoriul de recurs sunt deduse judecății două aspecte pe care recurentul le apreciază ca fiind soluționate greșit de către instanța de apel, și anume, pe de o parte neacordarea de daune morale pentru privarea de libertate în mod nelegal, iar pe de altă parte neacordarea de daune materiale reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal în raport de care recurentul invocă privarea nelegală de libertate.

Referitor la daunele morale pentru privarea de libertate în mod nelegal, prin decizia recurată s-a reținut, în esență, că reclamantul nu a adus critici modalității de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 252-253 C. civ. invocate în susținerea acestui capăt de cerere, ci din perspectiva deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, irelevantă în cauză, câtă vreme art. 539 C. pen. ce a făcut obiectul acestei decizii nu reprezintă temeiul juridic al acțiunii.

În prezenta cale de atac, ignorând statuările instanței de apel, recurentul învederează că în mod greșit a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale pentru privarea nelegală de libertate, prin raportare la soluția de achitare dispusă prin sentința penală nr. 175/10.10.2018 pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția penală în dosar nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 361/A/02.04.2019 a Curții de Apel Cluj.

Mai arată recurentul că prin hotărârea penală de achitare menționată s-a reținut "...culpa statului român, respectiv în sarcina organelor de urmărire penală, exercitarea unei influențe de natură să provoace săvârșirea infracțiunii, probele în dosar fiind obținute ca urmare a unei provocări polițienești, în condițiile în care procurorul de caz a autorizat pretinderea unor sume de bani, sume pe care polițistul de frontieră le-a și pretins, iar inculpatu-reclamant în prezentul dosar, la provocarea polițistului, le-a și remis."

Apoi recurentul concluzionează în sensul că "...în acest context, alți reprezentanți ai statului, în speță judecătorul fondului și ai căii de atac, au considerat că prin raportare la aceste circumstanțe descrise mai sus nu se impune repararea prejudiciului cauzat prin privarea de libertate în condițiile mai sus descrise, în esență considerentele deciziei civile atacate și a sentinței rezumându-se la a susține...că privarea de libertate, în condițiile provocării polițienești, nu este de natură a conduce la acordarea unor despăgubiri în acest sens."

Este de observat că, pe de o parte, recurentul face trimitere la considerentele hotărârii penale de achitare, iar nu la cele ale hotărârii instanței civile, respectiv ale deciziei instanței de apel recurată în prezenta cauză, astfel încât pretinsele critici nu se raportează la hotărârea despre care pretinde că este nelegală.

Pe de altă parte, recurentul se află în eroare cu privire la cele statuate prin decizia recurată, în sensul că acesta arată că instanța de apel ar fi reținut că privarea de libertate în condițiile provocări polițienești nu este de natură să conducă la acordarea de despăgubiri.

Contrar acestor susțineri, instanța de apel s-a pronunțat nu asupra împrejurării dacă despăgubirile solicitate sunt în măsură sau nu a fi acordate, ci asupra temeiului juridic în baza căruia au fost solicitate, respectiv decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, despre care a reținut că nu este aplicabilă cauzei pendinte, întrucât dispozițiile art. 539 C. pen. declarate neconstituționale prin această decizie nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, nici aceste afirmații nu se circumscriu unor aspecte de nelegalitate, întrucât considerentele instanței de apel au avut un alt sens decât cel învederat de către recurent.

În ce privește daunele materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, prin decizia recurată s-a reținut că soluția primei instanțe este legală din perspectiva art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în procesul penal inculpatul nesolicitând cheltuieli judiciare, întrucât a optat pentru aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. (temeiul juridic invocat prin acțiune și la care recurentul face ample referiri în cadrul cererii de chemare în judecată).

Instanța de apel a constatat că prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. fac vorbire despre obligația de restituire a cheltuielilor judiciare făcute de părți în procesul penal potrivit legii civile, iar nu potrivit legii procesual civile, respectiv art. 453 C. proc. civ.

S-a reținut de instanța de apel că reclamantul a invocat prevederile art. 453 C. proc. civ., text legal potrivit căruia regula acordării cheltuielilor de judecată este cea generată de culpa procesuală, criteriu care în C. proc. pen. nu există și nu poate fi aplicat prin similitudine.

Anume, a constatat că prima instanță și-a fundamentat soluția de respingere a pretențiilor reclamantului, pe temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. civ. (care face trimitere la obligația de restituire a cheltuielilor judiciare făcute de părți în procesul penal, potrivit legii civile), raportat la art. 453 C. proc. civ. (ce vizează acordarea cheltuielilor de judecată din perspectiva culpei părții care a pierdut procesul) în raport de care nu s-au formulat critici în calea de atac, astfel încât, în limitele învestirii, nu a analizat această chestiune, motiv pentru care nu poate face nici obiect de analiză al instanței de recurs.

În ce privește trimiterile la decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021 din memoriul de recurs, prin care recurentul învederează că argumentele de nelegalitate ale hotărârii instanței de apel rezultă din conținutul acestei decizii de neconstituționalitate, astfel de apărări excedează limitelor învestirii instanței, întrucât, așa cum deja s-a arătat, cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe art. 539 C. proc. pen., ale cărui dispoziții au fost declarate neconstituționale.

Motivarea recursului presupune nu numai indicarea, punctuală, a vreuneia din ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ. (la care în speță, oricum, nu s-a procedat), dar și expunerea unor argumente pertinente, care să combată modul de judecată al instanței care a pronunțat hotărârea în raport de care se invocă o pretinsă nelegalitate.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului, situație față de care devine incidentă sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 141/A din 29 martie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 141/A din 29 martie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.