ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 356/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă la data de 03 decembrie 2020, sub nr. x/2020 și precizată ulterior, în 31 martie 2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a privării de libertate a acestuia în perioada 14 martie 2011 – 14 aprilie 2011. În drept, au fost invocate prevederile art. 5 par. l și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituția României, precum și dispozițiile art. 538 și art. 541 C. proc. pen. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității, iar în subsidiar respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Maramureș Prin sentința nr. 719 din 01 iulie 2021, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității cererii, invocate prin întâmpinare; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1000 euro reprezentând daune morale și a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 148 din 30 martie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinței și ca tardiv, apelul reclamantului.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, arătând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 9 alin. (5), raportat la art. 539 C. proc. pen., în sensul că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 9 C. proc. pen., iar nu cele ale art. 539 C. proc. pen. În acest sens, recurentul arată că art. 5 paragraful 5 al Convenției Europene, art. 9 și art. 539 C. proc. pen. reglementează dreptul la reparație derivând din detenția nelegală. Instanța de apel a apreciat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. și că se impune ca acestea să fie aplicate în spiritul Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 ignorând faptul că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept." În speță, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și-au încetat efectele juridice întrucât de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 136/2021 Parlamentul nu a pus în acord prevederile anterior menționate cu Constituția. Pe de altă parte, conform dispozițiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare: "În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare". Or, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiași cod, ce au un conținut identic, în consecință acestea din urmă îsi produc efectele juridice în continuare, instanțele de judecată fiind ținute să analizeze cererile care vizează acordarea de despăgubiri pentru un eventual prejudiciu material și/sau moral în raport de condițiile impuse de această normă. Dispozițiile art. 539 C. proc. pen., constatate ca fiind neconstituționale, aveau un caracter special, întrucât vizau repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispozițiile art. 9 C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenție. În consecință, câtă vreme norma specială, particulară, și-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării ei ca neconstituțională, cauza trebuia analizată din perspectiva normei generale și anume art. 9 C. proc. pen. În ceea ce privește reținerea și arestarea reclamantului pe o perioadă de 30 de zile, recurentul a arătat că aceasta s-a făcut în mod legal și temeinic, ulterior clasarea cauzei datorându-se unei situații care nu exista la momentul la care a fost dispusă măsura arestării. Deciziile Curții Constituționale au aplicabilitate doar pentru viitor, iar textul legal existent până la acel moment și care nu a fost supus examenului de constituționalitate, este prezumat ca fiind legal. Astfel, dispozițiile la care procurorul și ulterior instanța de judecată s-au raportat la luarea măsurii reținerii și arestării erau în vigoare, erau prezumate ca fiind constituționale și își produceau pe deplin efectele. Pe cale de consecință, prin raportare la anul 2010, măsura arestării preventive a fost legală și temeinică, ea fiind supusă controlului jurisdicțional, care a confirmat decizia primei instanțe, chiar dacă ulterior intervenția Curții Constituționale a condus la excluderea probelor, pe baza cărora s-a întemeiat măsura arestării preventive. Mai mult decât atât, așa cum a reținut chiar și instanța de fond, reclamantul a recunoscut comiterea faptei în fața organelor de cercetare penală și a instanței care a dispus arestarea sa preventivă. Soluția de clasare, față de reclamant, pronunțată în data de 06 mai 2020 în dosarul penal nr. x/2020 nu a avut la bază motivația absenței vinovăției acestuia, generată de inexistența faptei ori de neimplicarea lui în niciun fel în comiterea faptelor care i s-au reținut în sarcină odată cu începerea urmăririi penale față de el, în data de 19 ianuarie 2011, ci imposibilitatea de a mai determina eventuala trimitere a sa în judecată, în condițiile în care procurorul a fost nevoit să excludă de la dosar o parte importantă a probatoriului, din care rezulta participația reclamantului la comiterea infracțiunilor respective, anume procesele-verbale de redare a convorbirilor și comunicărilor telefonice interceptate în baza autorizațiilor emise de judecătorul competent, dar al căror suport tehnic a fost asigurat de către S.R.I. la acea dată (excludere care a operat în baza Deciziilor Curții Constituționale nr. 51/2016, nr. 91/2018 și nr. 22/2018, precum și în lumina soluțiilor pronunțate, în acest sens, de instanțele de judecată ulterior acestor decizii). În data la care procurorul a dispus reținerea pentru 24 de ore a intimatului-reclamant, 14 martie 2011, erau avute în vedere probe și mijloace de probă care rezultau inclusiv prin coroborarea cu activitățile interceptate autorizat la acea dată. Tot în baza acestora, judecătorul de la instanța competentă - Tribunalul Maramureș a apreciat drept întemeiată propunerea procurorului de emitere a unor mandate de arestare preventivă pentru 29 de zile față de A. și alte persoane cercetate în dosar. Odată cu modificarea opticii de interpretare a unor probe și mijloace de probă obținute cu ajutorul suportului tehnic oferit de S.R.I., optică promovată de către Curtea Constituțională, în sensul celor menționate anterior, nu a mai fost posibilă realizarea unei coroborări exacte și complete a întregului material probator administrat față de reclamantul din prezenta cauză, motiv pentru care (în aprecierea insuficienței probelor rămase după înlăturarea convorbirilor și comunicărilor interceptate autorizat la data comiterii faptelor și materializate în procese-verbale) s-a adoptat în data de 06 mai 2020 soluția de clasare. Nu în ultimul rând, contrar celor reținute de instanța de apel în hotărârea atacată, că ulterior eliberării sale din arest preventiv reclamantul a devenit o persoană retrasă și necomunicativă, măsura afectându-i întreaga familie, precum și imaginea sa în comunitatea locală, recurentul apreciază că acesta nu a suferit un prejudiciu moral prin luarea măsurii arestării preventive pentru o lună, câtă vreme o astfel de consecință nu a fost adusă niciodată în discuție în perioada celor aproape 10 ani, cât a trecut de la luarea măsurii respective, iar, pe de altă parte, eventualele prejudicii psihice și emoționale trebuiau dovedite neechivoc de reclamant în baza unor examene de specialitate medico-legală, care să clarifice cu exactitate și certitudine relația de cauzalitate dintre măsura preventivă și deteriorarea ulterioară a stării sale psihice ori emoționale din această eventuală cauză. În ceea ce privește respingerea, ca nefondate, a criticilor din apel referitoare la greșita obligare a pârâtului la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, recurentul apreciază că instanța de apel nu a pronunțat o soluție corectă. Chiar dacă reclamantul a depus la dosar dovada existenței și a cuantumului cheltuielilor de judecată pretinse, conform dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.: "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei". Cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite. Cu toate acestea, chiar în prezența unor înscrisuri doveditoare, instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei. Este de observat că instanța de apel a apreciat că suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, este rezonabilă, fără să aibă în vedere faptul că această sumă nu se justifică în raport de numărul de termene din fond și de complexitatea cauzei, având în vedere că au fost acordate 4 termene de judecată, din care 3 termene au fost solicitate pentru administrarea probei testimoniale.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. În ceea ce privește criticile din memoriul de recurs constând în aplicarea greșită a normelor de drept material, fundamentate de recurentul-pârât pe prevederile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.: Cu titlu prealabil, sub aspectul împrejurărilor esențiale în prezentul proces, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărârile celor două instanțe de fond, Înalta Curte reține următoarele: Prin încheierea penală nr. 185 din 15 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2011 a fost admisă propunerea de arestare preventivă formulată de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Maramureș, reclamantul A., aflat la momentul pronunțării în stare de reținere, ca efect al ordonanței din 14 martie 2011 din dosarul nr. x/2011, fiind arestat preventiv pentru 29 zile, mandatul de arestare fiind emis de către instanță pentru perioada 15 martie 2011 – 12 aprilie 2011 inclusiv. Recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii penale nr. 185 din 15 martie 2011 a fost respins de către Curtea de Apel Cluj prin încheierea penală nr. 440/R din 28 martie 2011. Prin ordonanța din 06 mai 2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Maramureș a clasat cauza penală față de reclamant, rezultând din cuprinsul acesteia că interceptările convorbirilor telefonice ale acestuia din perioada 03 februarie 2011 - 04 martie 2011 și 05 martie 2011 – 03 aprilie 2011, realizate cu concursul S.R.I., raportat la Deciziile Curții Constituționale nr. 51/2016, 91/2018 și 22/2018 au fost înlăturate din cauză prin ordonanța din 20 aprilie 2020, fiind excluse ca probe, astfel încât sesizările I.T.P.F. Sighetu Marmației și ale I.P.J. Maramureș, care au determinat formarea dosarului penal, nu au mai putut fi coroborate în mod indubitabil cu alte probe, nerezultând dincolo de orice îndoială implicarea și participarea efectivă la comiterea faptelor. Clasarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 315 coroborat cu art. 16 alin. (1), respectiv art. 367 alin. (1) – (2), coroborate cu art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Prin actualul demers judiciar, intimatul-reclamant a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru despăgubiri cauzate prin prejudiciul moral suferit ca urmare a privării de libertate din perioada 14 martie 2011 – 14 aprilie 2011, fiind invocate, în drept, prevederile art. 5 par. l și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituția României, precum și dispozițiile art. 538 și art. 541 C. proc. pen. Problema de drept pe care Înalta Curte este chemată să o examineze, în concret, vizează legalitatea deciziei recurate, din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material în cauză, fiind susținut faptul că intimatul-reclamant nu are dreptul de a solicita daune morale în circumstanțele date, precum și faptul că acesta nu a dovedit prejudiciul moral suferit, ca urmare a arestării sale preventive în anul 2011. 1.1. Privitor la critica recurentului-pârât constând în greșita aplicare, în cauză, de către instanța de apel a prevederilor art. 539 C. proc. pen.: Prin această critică, recurentul-pârât susține că, în cauză, ar fi incidente, de fapt, prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. din moment ce prevederile art. 539 C. proc. pen., în legătură cu care a fost pronunțată Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, și-ar fi încetat aplicabilitatea, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, ca urmare a nepunerii lor în acord cu dispozițiile Constituției, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale. Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici a recurentului-pârât. În cauză, în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel că sunt aplicabile dispozițiile art. 539 C. proc. pen., în vederea acordării de daune morale pentru arestarea preventivă a intimatului-reclamant, în raport de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021. Se observă că, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat că: "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională." Drept urmare, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituțională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaște dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare. A considera contrariul ar însemna o încălcare a prevederilor art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale, care, potrivit dezlegărilor date prin Decizia Curții Constituționale nr. 414/2010, privește atât dispozitivul deciziilor, cât și considerentele pe care se sprijină acesta. Mai mult, Înalta Curte constată și că unul dintre temeiurile de drept, pe care intimatul-reclamant și-a întemeiat acțiunea, este reprezentat, printre altele, de prevederile art. 5 par. l și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei de drept în privința căruia, prin decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, s-a reținut că acesta reprezintă un standard minim de protecție, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție sporită a libertăților individuale (paragraful 31 din Decizia nr. 136/2021). Astfel, s-a reținut că art. 5 paragraful 5 din Convenție creează un drept direct la reparații, cu condiția ca instanțele naționale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 par. 1-4 din Convenție (paragraful 24 din Decizia nr. 136/2021). În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut și că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dispoziții care oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare. Astfel, se concluzionează că odată oferit acest standard, în privința acestuia devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenție (paragraful 47 din Decizia nr. 136/2021). De asemenea, în mod legal s-a reținut de către instanța de apel că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., din moment ce acest text legal nu a reprezentat cauza juridică a cererii intimatului-reclamant. Contrar susținerilor recurentului-pârât, în speță sunt incidente textele de lege menționate anterior, iar nu dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., întrucât, pe de o parte, intimatul-reclamant nu și-a întemeiat acțiunea pe aceste prevederi și nu s-a prevalat de acestea în cursul judecății în primă instanță și pe de altă parte, aceste dispoziții legale nu puteau constitui, în sine, temei juridic al pretențiilor afirmate, întrucât sediul materiei se regăsește în dispozițiile art. 539 C. proc. pen., cu accepțiunea dată acestora conform deciziei instanței de contencios constituțional. 1.2. Privitor la critica recurentului-pârât constând în lipsa dreptului la despăgubire, în condițiile în care privarea de liberate a intimatului-reclamant nu a avut un caracter nelegal: În esență, recurentul-reclamant invocă faptul că privarea de libertate a intimatului-reclamant s-a făcut în mod legal și temeinic, clasarea datorându-se unei situații intervenite ulterior momentului arestării acestuia. Critica recurentului-pârât este nefondată, întrucât nu ia în considerare dezlegările obligatorii date prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, privitoare la dreptul la repararea prejudiciului moral suferit și în cazul unei arestări "injuste/nedrepte", nu doar în cazul unei arestări nelegale. În speță, în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel faptul că, raportat la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, acțiunea intimatului-reclamant nu era condiționată de stabilirea, în prealabil, a caracterului nelegal al arestării preventive, ori de dovedirea existenței unei veritabile erori judiciare, în condițiile prescrise de art. 538 C. proc. pen. În analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte consideră că se impun câteva precizări, cu caracter de principiu, cu privire la cadrul juridic aplicabil acțiunii din prezenta cauză: În raport cu art. 539 C. proc. pen. (forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată): "(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei." Acest text normativ reglementează dreptul persoanei la repararea pagubei în cazul unei privări nelegale de libertate, dispuse în cursul procesului penal, condiționarea legii vizând în mod exclusiv caracterul nelegal al privării de libertate, în cursul procesului penal, independent de soluția pronunțată pe fondul acuzației în materie penală și de temeiul acesteia. Prin Decizia nr. 136 din 03 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021, obligatorie, Curtea Constituțională a statuat, însă, că soluția legislativă conținută de art. 539 C. proc. pen. este neconstituțională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. Aspectul de neconstituționalitate, cu privire la care a fost sesizată Curtea Constituțională a vizat tocmai existența unei măsuri privative de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. și art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție, fiind, așadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală formulate. Or, pe acest aspect, Curtea Constituțională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că: "38. Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală, acuzație care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeași măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertății individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzației). Faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită." Pentru a decide în acest sens, Curtea Constituțională a considerat că, din moment ce și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție, orice condiționare a dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, limitează în mod nejustificat sfera de aplicare a acestor texte constituționale (paragraful 44 din Decizia nr. 136/2021). S-a concluzionat de către instanța de contencios constituțional că privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, ca temei de drept pentru repararea prejudiciului suferit prin măsura privativă de libertate, ipoteză în care valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, după caz (paragrafele 45 și 54 din Decizia nr. 136/2021). Ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021, citată anterior, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu:"În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.." Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curți au în vedere faptul că, urmare a pronunțării Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost sancționat prin decizia menționată, a dobândit o aplicare previzibilă și unitară (paragraful 47 din Decizia nr. 1/2023). În continuare, se are în vedere că soluțiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 și 51 din Decizia nr. 1/2023). Concluzionează Înalta Curte, în decizia amintită, că soluția din cuprinsul Deciziei RIL nr. 15/2017, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale, respectiv din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., converg în interpretarea și aplicarea, pe laturi diferite, a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. (paragraful 53 din Decizia nr. 1/2023). Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica recurentului-pârât, se ignoră dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă. Dat fiind faptul că față de intimatul-reclamant s-a dispus măsura clasării, întemeiată pe prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ulterior arestării sale preventive, în speță, sunt îndeplinite condițiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste, fără a mai prezenta relevanță aspectul că, față de intimatul-reclamant, ar mai fi existat alte probe, care, însă, nu au fost în măsură să determine o eventuală trimitere în judecată a acestuia. 1.3. Privitor la critica recurentului-pârât în sensul că intimatul-reclamant nu ar fi suferit, în realitate, un prejudiciu prin arestarea sa preventivă: În esență, recurentul-pârât invocă faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că intimatul-reclamant ar fi suferit un prejudiciu, din moment ce consecințele negative invocate de către acesta nu au fost aduse în discuție timp de 10 ani, precum și faptul că intimatul-reclamant nu a făcut dovada prejudiciului suferit pe baza unor examene de specialitate medico-legală, care să demonstreze legătura de cauzalitate dintre măsura arestării preventive și deteriorarea ulterioară a stării sale psihice ori emoționale. Înalta Curte reține că cerința prejudiciului moral produs intimatului-reclamant a fost corect evaluată de instanța de apel, pornind de la accepțiunea legală a acestei noțiuni și ținând cont de specificul probator al daunelor morale. Contrar susținerilor recurentului-pârât, daunele morale trebuie temeinic justificate, iar nu dovedite, în sensul cerut pentru ipoteza daunelor materiale, având în vedere că ele presupun lezarea unor valori fără conținut economic, astfel încât existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare și cu respectarea principiului proporționalității, a daunelor reale și efective produse reclamantului. Referitor la neaducerea în discuție, de către intimatul-reclamant, a consecințelor negative ale arestării injuste, timp de 10 ani, se constată că acest aspect nu este de natură să înlăture dreptul la despăgubiri față de cadrul normativ menționat anterior, consecințele fiind doar pe planul cuantificării acestora, constituindu-se într-un element de evaluare care a contribuit ca atare la determinarea întinderii prejudiciului moral. 2. În ceea ce privește criticile din memoriul de recurs vizând greșita obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1000 RON, prin prisma dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind caracterul disproporționat al acestora: Prin critica formulată, recurentul-pârât susține că, în mod greșit, a respins instanța de apel criticile acestuia referitoare la greșita obligare de către prima instanță a acestuia la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în condițiile în care, deși intimatul-reclamant a depus la dosar dovada existenței și a cuantumului cheltuielilor de judecată pretinse, în cauză nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., fără să aibă în vedere faptul ca această sumă nu se justifică în raport cu numărul redus de termene de judecată și cu complexitatea cauzei. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată, în contextul expus de recurentul-pârât, presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții care a câștigat procesul, o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, chestiuni ce vizează temeinicia deciziei atacate, a cărei examinare, însă, nu poate forma obiectul controlului de legalitate în recurs. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent sa judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 05 martie 2020, în conformitate cu care: "proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.." Față de cele anterior redate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.