Decizia nr. 315/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, în data de 24 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 750.000 RON cu titlu de daune morale și a dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plății efective. În motivarea cererii reclamantul a arătat, în esență, că a fost cercetat penal în dosarul nr. x/2010 al DIICOT-Serviciul Teritorial Iași, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de inițiere și constituire de grup infracțional organizat, spălare de bani și trafic de persoane, fiind arestat preventiv timp de 14 luni, în perioada 20.01.2010-10.03.2011, și achitat prin sentința penală nr. 25/10.03.2016, pronunțată de Tribunalul Maramureș, definitivă prin decizia penală nr. 92A/30.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, ca urmare a respingerii apelului. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 539 și 541 alin. (1) C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 96 din Legea nr. 303/2004. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat inadmisibilitatea acțiunii raportat la dispozițiile art. 539 C. proc. pen., susținând că instanța penală are abilitatea legală de a stabili caracterul nelegal al privării de libertate, astfel cum a fost stabilit și prin Decizia nr. 15/18.09.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași Prin sentința civilă nr. 1628/2021 din 05 iulie 2021, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 73500 RON, cu titlu de despăgubiri și suma de 5000 RON, cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași Prin decizia nr. 193/2022 din 13 aprilie 2022, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1628/2021 din 05 iulie 2021 a Tribunalul Iași, secția I civilă, pe care a păstrat-o. A respins cererea apelantului-reclamant A. de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel. În motivare, recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 9 alin. (5), raportat la art. 539 C. proc. pen., în sensul că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 9 C. proc. pen., iar nu cele ale art. 539 C. proc. pen. În acest sens, recurentul a arătat că art. 5 paragraful 5 al Convenției Europene, art. 9 și art. 539 C. proc. pen. reglementează dreptul la reparație derivând din detenția nelegală. Instanța de apel a apreciat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. și că se impune ca acestea să fie aplicate în spiritul Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 ignorând faptul că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept." În speță, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și-au încetat efectele juridice, întrucât, de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 136/2021, Parlamentul nu a pus în acord cu Constituția prevederile anterior menționate. Pe de altă parte, conform dispozițiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare: "În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare". Or, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiași cod, ce au un conținut identic, în consecință acestea din urmă își produc efectele juridice în continuare, instanțele de judecată fiind ținute să analizeze cererile care vizează acordarea de despăgubiri pentru un eventual prejudiciu material și/sau moral în raport cu condițiile impuse de această normă. Dispozițiile art. 539 C. proc. pen., constatate ca fiind neconstituționale, aveau un caracter special, întrucât vizau repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispozițiile art. 9 C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenție. În consecință, câtă vreme norma specială, particulară, și-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării ei ca neconstituțională, cauza trebuia analizată din perspectiva normei generale, și anume art. 9 C. proc. pen. În ceea ce privește respingerea, ca nefondate, a criticilor din apel referitoare la greșita obligare a pârâtului la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, recurentul a apreciat că instanța de apel nu a pronunțat o soluție corectă. Chiar dacă reclamantul a depus la dosar dovada existenței și a cuantumului cheltuielilor de judecată pretinse, instanța putea, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, în acord cu dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. Cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite; cu toate acestea, chiar în prezența unor înscrisuri doveditoare, instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport cu soluția pronunțată, precum și cu obiectul și complexitatea cauzei. Concluzionând, recurentul a arătat că instanța de apel a apreciat că suma de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, este rezonabilă, fără însă să aibă în vedere faptul că această sumă nu se justifică în raport cu numărul de termene din fond și cu complexitatea cauzei.

Apărările formulate în cauză În data de 01 august 2022, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, decizia atacată fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale și a Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Obiectul prezentului demers judiciar este reprezentat de cererea pe care reclamantul a formulat-o împotriva Statului Român, în calitate de garant al bunei funcționări a organelor judiciare, în temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., prin care acesta a solicitat daune morale pentru suferințele pricinuite de măsurile preventive luate împotriva sa. Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond și necontestată de părți, relevă faptul că reclamantul fost cercetat penal în dosarul x/2010 al DIICOT-Serviciul Teritorial Iași sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de inițiere și constituire de grup infracțional organizat, spălare de bani și trafic de persoane, fiind arestat preventiv timp de 14 luni, în perioada 20.01.2010-10.03.2011. Prin sentința penală nr. 25/10.03.2016, pronunțată de Tribunalul Maramureș, definitivă prin decizia penală nr. 92A/30.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, ca urmare a respingerii apelului, reclamantul a fost achitat în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată. Se reține, totodată, că reclamantul este recidivist, iar prin decizia penală nr. 673/05.07.2018, Curtea de Apel Suceava a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 5 ani și 11 luni închisoare și interzicerea unor drepturi pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență și deținere sau port, fără drept, de armă neletală din categoria celor supuse autorizării, însă, raportat la obiectul cauzei deduse judecății, corect au apreciat instanțele de fond că nu pot suprima dreptul reclamantului la despăgubiri pentru arestarea sa în altă cauză în care a fost achitat. Instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii și a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamant, fiind obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 73500 RON, cu titlu de despăgubiri, și suma de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Instanțele devolutive au făcut aplicarea Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situație care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 C. proc. pen. Într-o primă critică formulată în cauză, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că, în cauză, ar fi incidente, de fapt, prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. din moment ce prevederile art. 539 C. proc. pen., în legătură cu care a fost pronunțată Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, și-ar fi încetat aplicabilitatea, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, ca urmare a nepunerii lor în acord cu dispozițiile Constituției, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale. Critica este nefondată. În cauză, în mod corect, instanțele de fond au stabilit că sunt aplicabile dispozițiile art. 539 C. proc. pen., în vederea acordării de daune morale pentru arestarea preventivă a intimatului-reclamant, în raport cu considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, instanța de apel apreciind judicios că nu poate avea în vedere art. 9 alin. (5) C. proc. pen. decât în lumina aceleiași interpretări, în caz contrar s-ar ajunge implicit la încălcarea dispozițiilor obligatorii ale deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională în raport cu hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele de drept comun. Se observă că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat că: "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională." În consecință, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituțională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaște dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare. A considera contrariul ar însemna o încălcare a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, care stabilesc forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale. Este în afara oricărei discuții obligativitatea erga omnes a considerentelor deciziilor Curții Constituționale, proclamată începând cu decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 și mai apoi reiterată în mod constant în jurisprudența ulterioară a acesteia, prin care s-a statuat că efectul general obligatoriu se atașează, în egală măsură, dispozitivului și considerentelor pe care se întemeiază raționamentul din punct de vedere juridic. Drept urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel a dat o corectă interpretare dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., considerând că reclamantul are dreptul la despăgubiri și în situația în care împotriva sa s-a pronunțat o măsură privativă de liberate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluționat prin pronunțarea unei hotărâri de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. În acest context, nu prezintă relevanță împrejurarea, susținută de recurent, că nu au fost încălcate dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate și condițiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerință permisă autorității statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curții Constituționale, legea națională, astfel cum a fost interpretată de instanța de contencios constituțional, acordă un standard de protecție mai ridicat decât cel convențional, în materia garanțiilor pentru privarea de libertate. În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate, nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza I din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 par. 5 din Convenție (par. 31 și 47 din decizia nr. 136/2021). Având în vedere faptul că, prin decizia Curții Constituționale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanța de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depășește cadrul procesual al dispozițiilor art. 539 C. proc. civ., în condițiile în care decizia reformulează conținutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituționale, și fără a se putea reține, cum susține recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate și siguranță în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen. De altfel, ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021, potrivit comunicatului din 16 ianuarie 2023 cuprinzând dispozitivul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 16 ianuarie 2023 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu: "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..", (hotărârea prealabilă fiind publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 202, conform art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., ulterior soluționării recursului pendinte). În acest context, dat fiind faptul că față de intimatul-reclamant s-a dispus măsura achitării, întemeiată pe prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ulterior arestării sale preventive, în speță, sunt îndeplinite condițiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste. În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță în cuantum de 5000 RON, ceea ce critică recurentul nu este aplicarea ori interpretarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ci faptul că instanțele devolutive nu au procedat la o evaluare a cuantumului lor prin prisma criteriilor prevăzute de art. 451 C. proc. civ., respectiv prin prisma proporționalității lor cu amplitudinea și complexitatea cauzei. Instanța de apel a apreciat că onorariul de avocat în cuantum de 5.000 RON nu se impune a fi redus, fiind unul adecvat în raport cu obiectul cauzei și munca îndeplinită de apărător, iar partea care a câștigat procesul poate obține restituirea cheltuielilor de judecată în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora ținând cont de cerințele echității și în acord cu jurisprudența CEDO (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere și alții împotriva României, Raicu împotriva României) și a Curții Constituționale (decizia 401/14.07.2005). Prin urmare, se constată că instanța de apel a aplicat criteriile legale și jurisprudențiale în evaluarea cuantumului cheltuielilor acordate de prima instanță, apreciind ca atare prin prisma acestora. Or, potrivit deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face." (par. 34). Reprezentând "o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice", "proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.." (par. 36-37). Prin urmare, critica recurentului, astfel cum este formulată, nu poate fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care au în vedere exclusiv corecta interpretare și aplicare a textului de lege unei situații de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului, asupra căreia nu se mai poate interveni în recurs. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.