ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 553/2023

Ședința publică din data de 5 aprilie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 13.01.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata sumei de 2.350.000 RON, reprezentând repararea pagubei cauzate prin arestarea sa preventivă în mod nelegal, în cadrul dosarului penal nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu mențiunea că suma de bani indicată reprezintă contravaloarea daunelor morale cuvenite ca efect al privării în mod nelegal de libertate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 539 C. proc. pen.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea de ședință din 17.06.2020, s-a dispus suspendarea judecății în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța apreciind că pentru soluționarea cauzei este necesar a fi depusă la dosar decizia penală nr. 177/15.07.2019, pronunțată de ÎCCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2017, neredactată la data înregistrării prezentei cereri pe rolul instanței.

Cauza a fost repusă pe rol la termenul din 12.05.2021, subsecvent respingerii sesizării de perimare a cererii, constatându-se că decizia penală anterior indicată a fost comunicată reclamantului în luna aprilie 2021, moment până la care nu se putea pretinde acestuia întreprinderea vreunui demers de reluare a judecății.

Ulterior repunerii pe rol, reclamantul a invocat efectele deciziei nr. 136/03.03.2021 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., cu consecința recunoașterii dreptului la repararea pagubei și în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin achitare.

La ultimul termen de judecată, reclamantul a formulat cerere scrisă de majorare a pretențiilor deduse judecății la suma de 2.435.000 RON, calculată la cursul de schimb al sumei de 500.000 euro, avută în vedere la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Prin sentința nr. 2558/23.06.2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 35.000 RON, cu titlu de daune morale.

Prin decizia nr. 55/C/28.02.2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Constanța împotriva sentinței; a admis apelul reclamantului împotriva aceleiași sentințe; a schimbat sentința în sensul că a stabilit suma despăgubirilor acordate ca fiind 50.000 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri toate părțile.

Recurentul-reclamant A. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a reiterat într-o expunere amplă starea de fapt a dosarului și etapele procesuale anterioare și a concluzionat că hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală, fiind fundamentată pe motivări contradictorii subsumate minimalizării transformării radicale care a intervenit în existența sa în anul 2011, transformare care a adus atingeri grave și ireparabile onoarei, imaginii, reputației și demnității recurentului-reclamant și familiei sale, care au fost prejudiciate grav prin acuzațiile nefondate și prin publicitatea făcută.

În egală măsură au fost aduse atingeri integrității fizice și psihice, intimității vieții private ale recurentului-reclamant, aspecte care ar fi trebuit să fie analizate mult mai judicios de către instanța de apel. În acest sens, recurentul-reclamant arată că, deși la primul și singurul termen de judecată în apel acesta a solicitat reaudierea martorului audiat la fond, pentru a relata exemple concrete din perioada în care recurentul a fost arestat preventiv, din care să reiasă dimensiunea tragediei pe care acesta a suferit-o, instanța de apel a considerat că nu este utilă o asemenea probă. Cu toate acestea, în cuprinsul deciziei pronunțate se reproșează recurentului că nu a probat exemple concrete, relevându-se nevoia de dovadă suplimentară pe care nu a produs-o în cauză. A mai arătat recurentul că potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. " De asemenea, potrivit alin. (7) al aceluiași articol "Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna credință."

Din perspectiva acestui text legal, instanța de apel a dat o interpretare nelegală prin motivarea sa, raportat la normele edictate, fiind evident pe de-o parte, că dacă se considera nelămurită din punct de vedere al dovedirii cererii de chemare în judecată putea, chiar din oficiu, să ordone reaudierea martorului și chiar administrarea oricăror alte probe necesare, iar pe de altă parte, avea puterea de apreciere asupra situației de fapt dedusă judecății, mai precis asupra consecințelor produse de privarea recurentului de libertate anterior achitării definitive, raționamentul acestuia găsindu-și astfel un corespondent în procedura civilă. De asemenea, instanța avea posibilitatea să dispună depunerea de articole din presa acelei perioade, articole în care toți inculpații au fost zugrăviți ca un grup infracțional organizat al căror scop a fost săvârșirea infracțiunilor de luare/dare de mită. Tot legat de acest aspect, referirea recurentului privind afectarea vieții de familie, datorită propagandei mediatice din acea perioadă, a fost interpretată în mod eronat de către instanța de apel, reținându-se că este evident că acesta datora întreținere familie sale în virtutea legii, fiind astfel adusă atingere vieții de familie. Susținerile recurentului nu au fost circumscrise niciun moment acestei idei, pentru că nu a solicitat prin acțiunea introductivă despăgubiri materiale, această chestiune formând obiectul unei alte judecăți, soluționată definitiv în prezent, suma solicitată în acest proces fiind reprezentată de daunele morale cuvenite urmare a privării nelegale de libertate.

Mai arată recurentul că în ultima parte a hotărârii recurate se face o analiză referitoare la daunele morale, corectă până la punctul stabilirii cuantumului acestora, apreciindu~se că daunele morale trebuie să aibă caracterul unei satisfacții echitabile, trebuind să fie proporționale cu dauna suferită, proporționalitatea stabilită de către instanța de apel fiind cuantificată la suma de 50.000 RON, pentru cele 6 luni de arest preventiv.

Sub acest aspect, recurentul arată că nicio compensație bănească nu îi va readuce acele 6 luni înapoi și nu va putea fi aptă să repare greșelile judiciare făcute în privința sa ori consecințele traumatizante care s-au produs urmare a instrumentării defectuoase a unui dosar penal, însă acordarea cu titlu de despăgubiri morale a sumei de 50.000 de RON nu reprezintă o justă despăgubire.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., precum și dispozițiile legale în materie. În acest sens, recurentul a arătat că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din partea generală a aceluiași cod. Este adevărat că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. constatate ca fiind neconstituționale aveau un caracter special, întrucât vizau repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispozițiile art. 9 din C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenție însă, câtă vreme norma specială, particulară, și-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării ca neconstituțională, cauza trebuia analizată din perspectiva normei generale și anume art. 9 din C. proc. pen.. Prin urmare, întrucât dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituționale, instanța de apel trebuia să se raporteze la aceste dispoziții legale, precum și la garanțiile procesuale reglementate de CEDO.

Mai arată recurentul că soluția de achitare a inculpatului A. s-a întemeiat pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.. Însă, această soluție nu echivalează cu neîndeplinirea condițiilor necesare dispunerii măsurii arestării preventive la momentul la care a fost luată, instanța penală interpretând și aplicând în mod corect prevederile art. 202 alin. (1) din C. proc. pen., care se referă la indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune.

Jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenția a avut caracter nelegal, nu și atunci când au existat temeiuri, motive, care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Dreptul la libertate și la siguranță prevăzut de art. 5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut. Convenția însăși reglementează situațiile de excepție, legitime, legale și obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaște anumite limitări. Reglementarea situațiilor de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esențial al art. 5, astfel cum reiese și din formularea textului, cum a fost interpretat și în practica CEDO, acela ca lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală. Astfel, condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 și 4 ale aceluiași art. 5, garanții care în speță au fost respectate, acestea fiind reglementate și de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.

Prin urmare, recurentul apreciază instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale în materie, dispoziții cu caracter special.

În ce privește daunele morale, recurentul arată că instanța de apel în mod greșit a reapreciat probatoriul administrat în cauză. Instanța de apel în mod corect a reținut că în cauză reclamantul nu a solicitat despăgubiri materiale, însă atunci când a dispus majorarea cuantumului daunelor morale în mod greșit s-a raportat și la dreptul material la despăgubire care ar fi putut lua naștere dacă reclamantul ar fi solicitat și despăgubiri materiale. Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, așa cum dispun prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii. Dacă reclamantul nu a înțeles să solicite și despăgubiri materiale, instanța de judecată nu poate să transforme daunele materiale în daune morale. Pe de altă parte, Curtea de Apel Constanța în mod greșit a apreciat că plata ulterioară a drepturilor salariale nu este suficientă pentru a-1 satisface nevoia reclamantului de recunoaștere a nedreptății și de reparare a prejudiciului moral suferit. Așa cum a în mod corect a reținut instanța de fond "după achitare reclamantului i-au fost plătite drepturile salariale aferente perioadei de suspendare a contractului individual de muncă, obținând astfel un minim de reparație și în plan psihic, atât în raporturile cu instituția angajatoare, cât și cu colegii de serviciu".

Prin urmare, apreciază că daunele morale acordate de instanța de apel în cuantum de 50.000 RON, raportat la întregul material probatoriu administrat în cauză, sunt nejustificate și constituie o îmbogățire fără justă cauză.

Recurentul Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Constanța a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și a învederat următoarele aspecte:

I. Motivul de casare constând în încălcarea, de către instanța de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv respingerea apelului împotriva nelegalei respingeri a excepției perimării de către instanța de fond (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

În acest sens, referitor la încheierea de respingere a excepției de perimare a cererii de chemare în judecată, criticată în apelul declarat de DNA, se observă că instanța de apel, respingând calea de atac declarată de procuror, a reținut că măsura suspendării dispusă în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (prin acordul părților) a rămas definitivă, în pofida unei evidente contradicții între temeiul de drept reținut și motivul care a determinat suspendarea (nevoia de așteptare a motivării și comunicării deciziei penale nr. 177/2020 a ICCJ prin care a rămas definitivă achitarea reclamantului) și care, potențial, ar fi atras aplicarea cazului de suspendare facultativă prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unei drept care face obiectul unei alte judecăți). Din această perspectivă, instanța de apel a considerat că apelul parchetului repune în discuție modalitatea în care instanța de fond a soluționat cererea de suspendare a cauzei, precum și condițiile în care a dispus-o.

Ceea ce au făcut practic, instanțele, a fost să transforme, în mod nelegal, suspendarea facultativă într-una voluntară și să adauge un nou temei până la care să se suspende cauza, neprevăzut de lege, respectiv motivarea unei hotărâri judecătorești.

Respingerea excepției de perimare și, consecutiv, a apelului declarat de DNA împotriva încheierii de respingere a acestei excepții, prin schimbarea temeiului de drept indicat în încheierea de suspendare, relevă încălcarea principiului disponibilității. În cazul suspendării voluntare dispusă în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. termenul de perimare de 6 luni curge de drept, fără vreo întrerupere sau suspendare, astfel cum ar fi fost cazul dacă suspendarea judecății ar fi fost dispusă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din același cod, iar simpla împlinire a acestui termen, fără a fi îndeplinit un act de procedură în vederea reluării judecății cauzei, constituie eo ipso o dovadă a lipsei de diligentă a părții în susținerea cererii de chemare în judecată și naște prezumția de desistare în continuarea procesului. Așadar, în cauză trebuia constatată intervenită perimarea de drept, ca urmare a lipsei de stăruință a părților în soluționarea cauzei.

II. Motivul de casare constând în încălcarea, de către instanța de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv admiterea apelului declarat de către A. și majorarea cuantumului daunelor morale, cu consecința încălcării principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Instanța de apel a majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului la suma de 50.000 RON, pentru repararea prejudiciului moral cauzat acestuia prin pierderea veniturilor, determinată de suspendarea raporturilor de serviciu avute ca lucrător vamal în perioada 12.04.2012 - 30.07.2019 (aproximativ 7 ani) și realizarea, în perioada 01.05.2014-22.07.2019, a unor venituri salariale inferioare veniturilor profesionale avute în plată la data suspendării. Pronunțând această soluție, instanța de apel a schimbat obiectul și cauza cererii de chemare în judecată. Astfel, pe de o parte, sumele acordate suplimentar de instanța de apel, deși au fost recunoscute în favoarea reclamantului cu titlu de daune morale, constituie, în realitate, daune materiale, de vreme ce prejudiciul indicat în motivarea deciziei instanței de apel vizează pierderea unor venituri salariale pe durata suspendării reclamantului din funcția de lucrător vamal, aceasta în condițiile în care însăși instanța de apel a arătat în aceleași considerente, că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului material suferit și că, urmare achitării sale definitive, fostul angajator i-a achitat acestuia diferențele salariale de care a fost lipsit pe durata procesului penal. Pe de altă parte, prin cererea de chemare în judecată care a fixat limitele judecății în primă instanță și în căile de atac, reclamantul a solicitat daune morale pentru repararea prejudiciului moral suferit prin măsura arestării preventive pe o perioadă de 6 luni, măsură pe care a considerat-o nelegală. Or, acordând despăgubiri, chiar cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin suspendarea raporturilor de serviciu ale reclamantului în perioada 12.04.2012-30.07.2019 și realizarea, în aceeași perioadă, a unor venituri salariale inferioare (deci pentru o cauză ulterioară încetării de drept a măsurii preventive privative de libertate la data de 20.11.2011), instanța de apel a schimbat obiectul și cauza cererii de chemare în judecată care viza consecințele negative avute asupra reclamantului exclusiv de măsura preventivă privativă de libertate, nu și de măsurile ulterioare, în planul raporturilor de muncă, determinate de trimiterea sa în judecată și implicarea într-un proces penal.

III. Motivul de casare constând în încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, respectiv greșita reținere a incidenței Deciziei Curții Constituționale nr. 136/02.03.2021 publicată în M.Of. nr. 494/12.05.2021 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), nemotivarea de către instanța de apel a tuturor motivelor și argumentelor formulate de către Ministerul Public în fond și în apel, ceea ce ar fi atras nulitatea hotărârii date în fond și atrage nulitatea hotărârii date în apel, (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), dar și încălcarea, de către instanța de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv nelegala reținere de către Curtea de Apel a faptului că în mod legal au fost acordate termene de judecată la fondul cauzei, contrar susținerilor Ministerului Public că actele cerute de lege nu erau la dosar și astfel acțiunea trebuia soluționată pe fond (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Tribunalul Constanța nu a analizat și înlăturat în niciun fel argumentele Ministerului Public, deși procurorul a participat la judecarea cauzei, ceea ce echivalează cu nulitatea hotărârii date la fondul cauzei și impune rejudecarea cauzei de la momentul dezbtaterilor în fond. Tribunalul Constanța nu a dezvoltat niciun motiv pentru aplicabilitatea deciziei CCR nr. 136/2021, reținând că simpla intervenție a acesteia este motiv de aplicare, deși Ministerul Public a invocat o serie de argumente pentru care aceasta nu este aplicabilă în cauza dedusă judecății. Curtea de apel a motivat pentru prima dată și a înlăturat o parte dintre argumentele Ministerului Public, dar aceasta nu înseamnă că se poate trece peste nelegalitatea deciziei Curții de Apel care a reținut în mod greșit și neprocedural faptul că Tribunalul Constanța ar fi motivat hotărârea, nemotivarea hotărârii primei instanțe fiind motiv de nulitate a acesteia.

Potrivit art. 539 C. proc. pen., în vigoare la data formulării cererii (1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Textul este similar cu art. 504 din C. proc. pen. din 1968. Reclamantul nu a indicat în cererea de chemare în judecată ordonanța, încheierea sau hotărârea definitivă care ar fi constatat caracterul nelegal al privării de libertate. Or, prin Decizia nr. 15/2017, înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât faptul că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestora. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Așadar, dacă ar fi existat vreun caracter nelegal al privării de libertate acesta ar fi trebuit constatat prin însăși minuta prin care s-a dispus achitarea, potrivit art. 404 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen. care obligă instanța penală să se pronunțe asupra măsurilor preventive, atât în cazul hotărârii penale date în fond, cât și în cazul hotărârii penale date în apel.

Cum asemenea mențiuni nu au existat în minute, în mod nelegal au fost acordate termene de judecată la fond, cauza trebind să fie soluționată la primul termen cu părțile legal citate. Se impune precizarea că la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu intervenise Decizia CCR, prin urmare, raportat la art. 404 alin. (4) lit. b). C. proc. pen. nu exista la acel moment absolut niciun motiv pentru a se da termene de judecată pentru motivarea deciziei penale a ICCJ de respingere a apelului.

Decizia nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în cauză, deoarece, conform art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, iar conform art. 147 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor. Or, la data arestării preventive a inculpatului, dispozițiile speciale privind tragerea la răspundere a statului român erau prevăzute în art. 504 C. proc. pen. din 1968 (similar cu art. 539), care sunt atât norme procedurale cât și norme substanțiale de drept eminamente civil.

Ceea ce Tribunalul Constanța nu a motivat în niciun fel, iar Curtea de Apel a reținut nelegal că ar fi motivat în vreun fel, apoi, motivând pentru prima dată în apel, dar tot nelegal, sunt următoarele chestiuni, esențiale:

Art. 539 alin. (2) C. proc. pen. este o normă procedurală nu mai cu privire la termenele în care se introduce acțiunea, însă este normă substanțială privitoare la condițiile răspunderii statului român pentru privarea nelegală de libertate. Astfel, este evident că odată înlăturată de către CCR condiția demonstrării privării nelegale de liberate prin necesitatea existenței la dosarul acțiunii civile a ordonanței, încheierii, sentinței sau deciziei definitive de constatare nelegală a privării de libertate, răspunderea statului român devine cvasi-automată, în cazul clasării/achitării, în condiții evident mai facile decât cele existente la momentul arestării, presupus nelegale, motive ulterioare faptei presupus ilicite de arestare nelegală.

O altfel de interpretare, de aplicare retroactivă a unei norme substanțiale civile, conduce atât la o interpretare a legii ce ar fi contrară Constituției României, cât și la consecințe nepermise pentru ordinea juridică. Cu titlu de exemplu, dacă în conținutul deciziei CCR emise ulterior reținerii șj arestării preventive s-ar fi prevăzut că procurorul care a dispus reținerea sau judecătorul care a dispus arestarea preventivă trebuie să răspundă civil în mod automat în cazul unei clasări/achitări definitive, nu doar în cazul relei credințe sau a gravei neglijențe, cum dispune norma în prezent, ar însemna că pe logica unei aplicări imediate a deciziei CCR, acesta să răspundă civil deși la data arestării preventive nu era prevăzută o astfel de răspundere. În acest sens este și practica instanței supreme, consacrată prin decizia penală nr. 382/2020, ignorată de către Curtea de Apel Constanța care a adus drept argument alte două decizii ale CCR despre aplicarea pe viitor a deciziilor sale. Însă ceea ce nu a luat în considerare Curtea de Apel este că aceste decizii priveau chestiuni legate de aplicarea deciziilor CCR la norme procedurale declarate neconstituționale și nu substanțiale, de agravare a răspunderii civile ulterior faptei presupus ilicite. Or, coroborat cu faptul că decizia ICCJ amintită anterior se referă la norme procedurale care nu pot fi aplicate retroactiv, rezultă cu mai mult că deciziile CCR privitoare la norme de drept substanțial nu pot fi aplicate retroactiv.

Potrivit 6 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Potrivit art. 52 alin. (3) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, . . . . . . . . . .Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot f impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. In măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată.

Astfel, la aceste prevederi ale Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, se pot raporta dispozițiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: ... c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

Niciun paragraf din Convenție nu dă drepturi la despăgubiri decât și numai în cazul unei arestări ilegale, conform art. 5 paragraful 5 din Convenție: Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.

De altfel, toate hotărârile CEDO care au pronunțat condamnări ale statului român în cazul reclamanților care fuseseră arestați preventiv au avut la bază numai încălcări ale legii interne sau ale Convenției, nicidecum o simplă achitare ulterioară.

Prin urmare, având la bază Hotărârea din 18.05.2021, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-355/19, se impune aplicarea cu prioritate Dreptul Uniunii Europene și al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care au statuat în mod constant că numai o arestare contrară dreptului intern sau a Convenției, și nu o achitare ulterioară, pot da dreptul la despăgubiri.

Acest argument și motiv de respingere a acțiunii/de apel, respectiv de aplicare cu prioritate a dreptului Uniunii Europene și a Deciziilor CEDO nu a fost avut în vedere în niciun fel de instanța de fond ori de instanța de apel, echivalând cu o lipsă a motivării.

Chiar și în situația în care s-ar aprecia că decizia Curții Constituționale este incidentă/aplicabilă în cauză, este de observat că aceasta constată neconstituțională o soluție prin care se exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin anumite cazuri de clasare sau prin achitare. Prin urmare, Decizia CCR nu este aplicabilă în mod direct, ci legislativul trebuie să intervină pentru a arăta în ce condiții există răspunderea statului pentru erori judiciare, cu alte cuvinte, legislativul trebuie să intervină să arate soluția corectă.

Acest argument a fost înlăturat pentru prima dată de către Curtea de Apel Constanța prin reluarea frazei din decizia CCR în discuție în care se arată că statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri, însă acesta nu schimbă cu nimic argumentul Ministerului Public că în cauză CCR a declarat neconstituțională o anumită soluție și nu un text de lege, fiind imperativ ca statul să intervină pentru statuarea condițiilor de răspundere civilă în cazul detenției urmată de o soluție de clasare/achitare.

De asemenea, acest argument a fost motivat pentru prima dată în apel, nefiind reținut în niciun fel de către Tribunalul Constanța, ceea ce face ca hotărârea dată în apel să fie nelegală, pentru că ar fi trebuit să atragă nulitatea hotărârii de fond și trimiterea cauzei la rejudecare.

În situația în care s-ar aprecia că este aplicabil C. proc. pen. actual, deși normele de răspundere în temeiul erorii judiciare sunt atât procedurale cât și substanțiale, Tribunalul Constanța trebuia să aplice indirect Decizia nr. 76/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 215/2019, prin care ICCJ a stabilit printr-o hotărâre de rezolvare a chestiunilor prealabile faptul că Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare.

Raționamentul trebuie, în mod evident, să fie similar și în cazul reparării prejudiciului ca urmare a unei achitări după o arestare presupus nelegală, atfel că Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 nu este aplicabilă, intervenind după rămânerea defmtivă a hotărârii de achitare prin decizia penală nr. 177/15.07.2019. Or, la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, art. 539 alin. (2) C. proc. pen. prevedea faptul că privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei. De asemenea, acest argument nu a fost analizat niciodată nici de către Tribunalul Constanța în fond și nici de către Curtea de Apel Constanța în apel.

IV. Motivul de casare constând în încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, respectiv încălcarea normelor de drept material conținute în art. 539 și art. 540 alin. (1) C. proc. pen. prin acordarea daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin suspendarea raporturilor de muncă ale reclamantului (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Art. 539 alin. (1) C. proc. pen. consacră dreptul la despăgubiri al persoanei care a fost privată nelegal de libertate în procesul penal, iar art. 540 alin. (1) arată că, la stabilirea întinderii reparației se va ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei și familiei celui privat de libertate. Aceste dispoziții legale conțin norme de drept substanțial care instituie o formă de răspundere civilă obiectivă pentru repararea prejudiciului cauzat prin privarea nelegală de libertate în cursul procesului penal, precum și criteriile legale de stabilire a despăgubirilor, fiind în afara ipotezei acestor prevederi orice alte situații juridice, aflate în conexiune cu procesul penal și care au cauzat prejudicii unei persoane. Acesta este și situația suspendării raporturilor de muncă ale reclamantului care constituie o consecință a trimiterii sale în judecată, iar nu a arestării sale preventive. În funcție de statutul juridic al reclamantului - salariat sau funcționar public - suspendarea raporturilor de muncă/de serviciu s-a dispus, fie în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului când salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, fie în temeiul art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, modificată și completată, în vigoare la data suspendării raporturilor de serviciu ale reclamantului, potrivit cărora, raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h), respectiv: infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, infracțiuni de corupție și de serviciu, infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției, infracțiuni de fals ori a unei infracțiuni săvârșite cu intenție care l-ar face incompatibilă cu exercitarea funcției publice.

Așadar, pierderea unor venituri din activitatea profesională desfășurată în calitate de lucrător vamal nu constituie o consecință a arestării preventive, ci a suspendării raporturilor de muncă a reclamantului ca urmare a trimiterii sale în judecată, măsură procesuală distinctă de cea a arestării preventive, iar repararea prejudiciului moral sau material cauzat prin această suspendare nu putea fi recunoscută prin aplicarea art. 539 și art. 540 alin. (1) C. proc. pen., fiind în afara ipotezei celor două dispoziții legale.

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că, potrivit constatărilor de fapt stabilite la judecata în fond a cauzei, partea reclamantă a fost a arestată în perioada 23.05.2011-19.11.2011, în dosarul penal nr. x/2010 al DNA -Structura centrală și, mai apoi, a fost pusă sub control judiciar până la data de 5.05.2015, când măsura a fost revocată, pentru ca, ulterior, partea să fie achitată sub aspectul săvârșirii infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, prin sentința penală nr. 236/22.03.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul penal nr. x/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 177/15.07.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători.

Prin cererea dedusă judecății, partea reclamantă a solicitat acordarea de daune morale pentru privarea de libertate în procesul penal, invocând incidența art. 539 și urm. C. proc. pen. și, ulterior, efectele deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale (pe viitor, decizia CCR nr. 136/2021), publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12.05.2021, prevalându-se de soluția de achitare dispusă de instanța penală.

Prin decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, secția I civilă și a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională.

Pe parcursul judecății recursului a fost pronunțată și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă nr. 1/16.01.2023, prin care s-a statuat, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen., că în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate, respectiv, că în acest caz, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.

Examinând decizia recurată, prin gruparea criticilor formulate de părțile litigante și de recurenta Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție, Serviciul teritorial Constanța, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Partea reclamantă, A., invocă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și critică hotărârea recurată prin prisma încălcării principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii, partea susține că instanța de apel a respins, greșit, solicitarea de reaudiere a martorului ascultat în primă instanță, ce putea relata dimensiunea suferințelor încercate de familie prin arestarea sa în anul 2011, respectiv, că judecătorii cauzei, dacă apreciau că nu sunt pe deplin lămuriți, aveau obligația de a dispune, din oficiu, completarea probatoriilor în vederea stabilirii întinderii prejudiciului moral produs de acuzațiile penale publice (spre exemplu, prin prezentarea articolelor apărute în presa vremii).

Astfel formulată, critica pune în discuție pretinse greșeli de ordin procedural ce ar fi fost săvârșite, în opinia părții, de instanța de apel în privința probatoriilor necesar a fi administrate, la cerere ori din oficiu, pentru stabilirea întinderii prejudiciului a cărui reparație o cere, urmând a fi examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 258 C. proc. civ., probele propuse de părți sunt supuse aprobării instanței de judecată, ocazie cu care sunt examinate atât din perspectiva admisibilității, cât și din perspectiva aptitudinii acestora de a conduce la soluționarea cauzei.

Dacă admisibilitatea probelor se examinează din perspectiva art. 255 C. proc. civ., aptitudinea probelor de a fi utile soluționării procesului este o chestiune de evaluare a potențialului fiecărei probe de a dovedi faptele propuse, ce ar contura situația de fapt necesar a fi stabilită în vederea aplicării normelor de drept învederate ca temei juridic al pretenției deduse judecății.

Atare aptitudine a probelor, de a conduce la soluționarea cauzei, este lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situația de fapt a cauzei, chestiune ce nu face obiect al controlului instanței de recurs, care este unul limitat, potrivit art. 483 alin. (3), doar la aspecte vizând legalitatea hotărârii.

Așa fiind, aprecierea instanței de apel potrivit căreia nu se impune readministrarea probei testimoniale, de altminteri, argumentată în acord cu normele de procedură specifice acestei căi de atac, în sensul că, în baza efectului devolutiv al apelului, este îndreptățită să reevalueze și probele administrate la judecata în primă instanță, nu semnifică o critică de nelegalitate a hotărârii în sensul art. 488 C. proc. civ., cât timp atare prerogativă este permisă judecătorilor apelului și nu pune în discuție încălcarea vreunei norme de procedură civilă.

Totodată, pretinzând încălcarea la judecata în fond a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, din perspectiva omisiunii de a ordona administrarea de probe suplimentare, partea omite, la rându-i, împrejurarea că această critică a fost invocată și ca motiv de apel și că a primit, prin hotărâre recurată, o dezlegare jurisdicțională în privința modului de acțiune a acestui principiu.

Anume, instanța de apel a reținut că nu poate primi critica, în raport de dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii, cu mențiunea că aplicarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului este limitată de principiul disponibilității.

De altminteri, în formularea criticii, partea ignoră că, potrivit art. 22 coroborat cu art. 254 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul este în drept să ordone administrarea de probe suplimentare în vederea stabilirii situației de fapt a cauzei, altele decât cele propuse de părții, dacă consideră necesar acest lucru, prerogativă ce implică aprecierea asupra utilității unor astfel de probe, apreciere care nu este supusă controlului instanței de recurs.

Așa fiind, partea nu poate reproșa instanței de apel omisiunea de a nu fi găsit necesar să administreze, din oficiu, probe suplimentare privind prejudiciul constând în afectările soției, privite din perspectiva statutului avut de aceasta la momentul arestării și mediatizării cauzei penale în care a fost cercetat (relativ la care s-a reținut că nu a fost dovedit), cât timp în privința acestui prejudiciu nu a înțeles să propună nicio probă, deși sarcina îi revenea, în considerarea cunoașterii consecințelor faptele prejudiciabile.

Recurentul Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Constanța invocă incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub motivul greșitei soluționări la judecata în fond a cauzei a excepției perimării cererii de chemare în judecată.

Susține că instanța de apel a ignorat mențiunile contradictorii din cuprinsul încheierii de suspendare a judecății din 17.06.2020, potrivit cărora temeiul de drept este art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (suspendare la cererea părților), deși motivul suspendării l-ar fi constituit nemotivarea și necomunicarea deciziei penale nr. 177/2020 a ICCJ, motiv ce ar fi impus suspendarea judecății pe temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În considerarea acestui fapt, partea pretinde că, greșit și neargumentat, a fost respinsă critica prin care a susținut că prima instanță a înlăturat, eronat, sancțiunea perimării, deși cererea a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni de la data suspendării, sancțiune ce se impunea a fi examinată doar în raport de temeiul de drept reținut în încheierea menționată.

Critica, astfel formulată, ignoră împrejurarea că instanța de apel nu a fost învestită să soluționeze un recurs împotriva încheierii din 17.06.2020 pronunțate de prima instanță, pentru motive de nelegalitate din perspectiva temeiul de drept reținut, și deopotrivă, că împrejurarea că perimarea este o sancțiune procedurală care nu poate fi aplicată în absența vinovăției părții ce este, astfel, pedepsită.

Or, examinând considerentele hotărârii recurate, se constată că instanța de apel, contrar susținerilor din recurs, a analizat aspectele critice învederate în privința acestei chestiuni litigioase, consemnând că, într-adevăr, în cuprinsul încheierii de suspendare din 17.06.2020 s-a indicat ca temei de drept norma prevăzută de art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv, că, prin considerente, s-a reținut că măsura s-a impus în vederea depunerii la dosarul cauzei a motivării deciziei nr. 177/15.07.2020, prin care s-a statuat, definitiv, soluția de achitare a părții reclamante, motivare necesar a fi examinată în procesul pendinte.

Instanța de apel a apreciat, însă, corect, că lăsarea cauzei în nelucrare până la termenul de judecată din 12.05.2021 nu a fost din vina părții reclamante, irelevant temeiul de drept reținut în privința suspendării, cât timp a fost determinată de necesitatea prezentării motivării deciziei penale menționate, motivare comunicată părții reclamante în cursul lunii aprilie 2021, înlăturând, astfel, susținerile părții pârâte, greșite, reiterate și prin recurs, potrivit cărora perimarea cererii de chemare în judecată operează indiferent de culpa părții, la momentul împlinirii termenului de perimare, de 6 luni.

În acest context al analizei, este de menționat că legalitatea măsurii suspendării judecății se verifică, în urma exercitării de către partea interesată a căi de atac a recursului, conform art. 414 C. proc. civ., de către instanța învestită în acest sens și nu la momentul examinării excepției perimării, când incidența prezumției de desistare se analizează în raport de cauzele ce au dus, în concret, la lăsarea pricinii în nelucrare.

Invocând incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., partea reclamantă, partea pârâtă și recurentul Ministerul Public pretind încălcarea de către instanța de apel a art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și art. 540 alin. (1) C. proc. pen., susținând greșita cuantificarea a sumei de bani acordate cu titlu de daune morale, fie ca o consecință a evaluării eronate a probatoriilor administrate în scopul determinării întinderii prejudiciului, fie prin raportarea, greșită, la un prejudiciu material, anume la contravaloarea veniturilor neîncasate pe perioada suspendării raporturilor de muncă.

Partea reclamantă pretinde caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii, sub motiv că ar fi subordonate minimalizării consecințelor negative pe care măsura arestării le-a produs în privința sa și a familiei sale, cu precizarea că referirea la consecințele negative iremediabile asupra vieții de familie, datorită propagandei mediatice din acea perioada, a fost interpretată în mod eronat de către instanța de apel, reținându-se în sensul că este evident că datoram întreținere familie mele în virtutea legii, fiind astfel adusa atingere vieții de familie, cu precizarea că în procesul pendinte nu a solicitat acordarea de daune materiale. Partea solicită instanței de recurs ca, printr-o evaluare corectă a probatoriilor, să constate că suma de 50000 RON acordată cu titlu de daune morale nu este o justă despăgubire.

Partea pârâtă pretinde că instanța de apel, deși a reținut, corect, că în procesul pendinte nu s-a cerut plata de despăgubiri materiale, contrar art. 9 alin. (2) C. proc. civ., a statuat, greșit, cu privire la existența unui prejudiciu dedus din lipsirea de veniturile salariale a părții reclamante pe perioada suspendării contractului de muncă, contrar statuărilor primei instanțe, care a reținut că plata acestor drepturi, după achitarea în procesul penal, a fost de natură să asigure părții un minim de reparație și în plan psihic, atât în raporturile cu instituția angajatoare, cât și cu colegii de serviciu. Ca atare, solicită instanței de recurs să constate că suma stabilită cu titlu de daune morale, raportat la întregul material probatoriu administrat în cauză, este nejustificat de mare și de natură să ducă la îmbogățirea fără justă cauză a acesteia.

Recurentul, Ministerul Public, susține că majorarea la suma de 50.000 RON a cuantumului daunelor morale s-a făcut de către instanța de apel cu încălcarea art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și art. 540 alin. (1) C. proc. pen., întrucât diferența acordată peste suma de 35000 RON stabilită de prima instanță reprezintă, în realitate, daune materiale de vreme ce vizează contravaloarea unor drepturi salariale, nedovedite, ce nu ar fi fost încasate de partea reclamantă.

Totodată, susține că prin cererea de chemare în judecată au fost fixate limitele judecății la repararea prejudiciului moral produs doar în intervalul de șase luni de arestare, nu și a prejudiciilor ce s-au produs în afara acestei perioade de timp, fiind indiferente măsurile dispuse de instanța penală după punerea părții în libertate a părții, situație în care examinarea celor din urmă prejudicii nu era permisă judecătorilor fondului.

Examinând considerentele criticate sub motiv că ar releva depășirea obiectului și a limitelor învestirii, Înalta Curte constată că nu sunt contradictorii, ci răspund criticilor formulate prin apel de partea reclamantă, prin analizarea argumentelor, confuz redactate de aceasta, în legătură cu întinderea prejudiciilor suferite prin măsura privativă de libertate dispusă în procesul penal.

Considerentele analizate sunt, dimpotrivă, lămuritoare, explicând faptul că instanța de apel a reținut că se impune evaluarea prejudiciului moral și din perspectiva disconfortului și frustrării cauzate părții reclamante și familiei de pierderea veniturilor pe care partea le obținea anterior arestării, evaluare ce se subsumează obiectului și limitelor procesului.

Potrivit acestor considerente, instanța de apel a luat act că, după pronunțarea soluției de achitare de către instanța penală, drepturile salariale cuvenite părții pe durata suspendării raporturilor de muncă în calitate de lucrător vamal (12.04.2012 - 30.07.2019) au fost recalculate, însă, a apreciat că acest fapt nu l-a scutit pe reclamant de disconfortul creat de necesitatea onorării la timp a angajamentelor sale pecuniare pentru respectiva perioadă de timp, în care a fost nevoit să se angajeze un post inferior pregătirii profesionale, cu un salariu mai mic decât cel avut în plată la data arestării, pentru obținerea de venituri necesare întreținerii familiei.

Aceasta, pentru că, reține instanța de apel, dincolo de dreptul material la despăgubire la care putea da naștere dacă reclamantul ar fi acțio