ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1106/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, la data de 10.09.20219 sub dosarul nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON reprezentând daune morale ca urmare a privării nedrepte de libertate în perioada 23.08.2012 – 17.09.2012.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 100/17.03.2022 pronunțată de Tribunalul Vrancea, prima instanță a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare. Astfel, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 30.000 RON cu titlu de daune morale ca urmare a reținerii și arestului preventiv al reclamantului în perioada 23.08.2012 – 17.09.2012.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 129/A din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul A., și pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR, împotriva sentinței civile nr. 100 din 17.03.2022 pronunțată de Tribunalul Vrancea.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 129/A din 22 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, care a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident art. 488 alîn. 1 pct. 8 din C. proc. civ. Se susține că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii pronunțate că normele relevante în speță, art. 539-541 C. proc. pen., astfel cum art. 539 este interpretat prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 136/2021, operează în sensul că orice detenție a unei persoane care a fost ulterior achitată este considerată ilegală în virtutea legii, iar legislația internă prevede că cel acuzat în materie penală are dreptul, în situația unei achitări definitive, să primească despăgubiri pentru detenția sa din cadrul procedurilor precedente. Astfel, instanța de apel a concluzionat că, raportat la considerentele deciziei Curții Constituționale s-a stabilit destul de clar dreptul la despăgubiri al persoanelor supuse unor măsuri privative de libertate în cursul procesului penal finalizat printr-o soluție de achitare. Se consideră că, după pronunțarea Deciziei CCR nr. 136/2021, legiuitorul nu a intervenit în intervalul de 45 zile de la publicarea acesteia pentru a pune în acord dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. cu efectele acestei decizii interpretative a instanței constituționale, astfel cum prevede art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, în absența intervenției legiuitorului în termenul de 45 zile de la publicarea deciziei, dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. și-au încetat efectele juridice. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiași cod, ce au un conținut identic, în consecință acestea din urmă își produc efectele juridice în continuare, instanțele de judecată fiind ținute să analizeze cererile care vizează acordarea de despăgubiri pentru un eventual prejudiciu material și/sau moral în raport de condițiile impuse de această normă. Dispozițiile art. 539 C. proc. pen., constatate ca fiind neconstituționale, aveau un caracter special, întrucât vizau repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispozițiile art. 9 C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenție. Astfel, se apreciază că instanța de apel trebuia să procedeze la analizarea cererii de apel pe temeiul prevederilor art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., normă cu un conținut similar normei de la art. 539 din C. proc. pen. și în care, de asemenea, se enunță în mod explicit caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispuse în cursul procesului penal, care deschide, în condițiile prevăzute de lege, dreptul persoanei față de care măsura a fost dispusă la repararea pagubei suferite. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Totodată, se consideră că jurisprudența CEDO a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. Astfel, condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție. Se mai susține că legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3 și 4 ale aceluiași art. 5, garanții care în speță au fost respectate, acestea fiind reglementate și de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen. Se învederează faptul că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrat dosarul nr. x/2019 ce are ca obiect reparare erori judiciare, stadiul procesual recurs, că în cadrul acestui dosar, instanța a constatat admisibilă sesizarea înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluția definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu RIL nr. 15/2017, soluția de achitare este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..?" Pornind de la interpretarea dată art. 539 din C. proc. pen. de către Înalta Curte, Curtea Constituțională a sancționat absența unei reglementări în sensul recunoașterii dreptului la reparație și în ipoteza privării injuste, constatarea neconstituționalității "soluției legislative care exclude" semnificând necesitatea unei asemenea reglementări. În acest context, nu se poate reține că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 a fost sancționată interpretarea care a dat valențe de neconstituționalitate acestuia și a fost stabilită o anumită interpretare care face textul compatibil cu dispozițiile Legii fundamentale și care s-ar impune cu forță juridică obligatorie instanțelor de judecată, chiar în absența unei intervenții legislative ulterioare. Până la momentul adăugării noii ipoteze normative, validarea de către Curtea Constituțională a domeniului actual de aplicare al art. 539 din C. proc. pen., în interpretarea din decizia Înaltei Curți, conduce la concluzia că această normă își produce în continuare efectele, pentru ipotezele avute în vedere de către legiuitor și cu deplina aplicare a deciziilor de unificare jurisprudențială. O interpretare extensivă a art. 539 din C. proc. pen. de către instanța civilă învestită cu solicitarea de acordare de despăgubiri în ipoteza ce corespunde privării injuste/nedrepte de libertate din Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 ar echivala cu o adăugare la lege, care nu este permisă judecătorului. În privința criticilor aduse hotărârii instanței de fond referitoare la daunele morale acordate, instanța de apel a considerat, de asemenea, ca fiind nefondate. Curtea de apel a reținut că este de domeniul evidenței faptul că starea de arest l-a afectat emoțional pe întimatul-reclamant și că o compensare neînsemnată sau disproporționată în raport cu gravitatea încălcării nu ar fi conformă scopului și spiritului răspunderii reglementate de art. 539 C. proc. pen. Se arată că stabilirea cuantumului daunelor morale prin raportare la numărul de zile de arest (26 de zile) este disproporționată față de prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant și poate fi apreciată ca fiind îmbogățire fără just temei. Mai mult decât atât, se consideră că hotărârea instanței de apel nu ține cont nici de jurisprudența CEDO, ignorând cu desăvârșire situația de fapt existentă.

Apărările formulate în cauză Intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare, înregistrat sub nr. x din 22 februarie 2022, la recursul formulat de Statul Român împotriva deciziei civile nr. 129/22.06.2022 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, în dosarul nr. x/2021, prin intermediul căreia solicită ca prin decizia pronuntață să se respingă recursul ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Problema de drept pe care Înalta Curte este chemată să o examineze, în concret, vizează legalitatea deciziei recurate, din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material în cauză, fiind susținut faptul că intimatul-reclamant nu are dreptul de a solicita daune morale în circumstanțele date, precum și faptul că acesta nu a dovedit prejudiciul moral suferit, ca urmare a arestării sale preventive în anul 2012. Privitor la critica recurentului-pârât constând în greșita aplicare, în cauză, de către instanța de apel a prevederilor art. 539 C. proc. pen..: Prin această critică, recurentul-pârât susține că, în cauză, ar fi incidente, de fapt, prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen.. din moment ce prevederile art. 539 C. proc. pen.., în legătură cu care a fost pronunțată Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, și-ar fi încetat aplicabilitatea, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, ca urmare a nepunerii lor în acord cu dispozițiile Constituției, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale. Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici a recurentului-pârât. În cauză, în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel că sunt aplicabile dispozițiile art. 539 C. proc. pen.., în vederea acordării de daune morale pentru arestarea preventivă a intimatului-reclamant, în raport de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021. Se observă că, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat că: "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen.. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.., sau achitare este neconstituțională." Drept urmare, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 539 C. proc. pen.. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituțională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaște dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.., sau achitare. A considera contrariul ar însemna o încălcare a prevederilor art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale, care, potrivit dezlegărilor date prin Decizia Curții Constituționale nr. 414/2010, privește atât dispozitivul deciziilor, cât și considerentele pe care se sprijină acesta. Mai mult, Înalta Curte constată și că unul dintre temeiurile de drept, pe care intimatul-reclamant și-a întemeiat acțiunea, este reprezentat, printre altele, de prevederile art. 5 par. l și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei de drept în privința căruia, prin decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, s-a reținut că acesta reprezintă un standard minim de protecție, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție sporită a libertăților individuale (paragraful 31 din Decizia nr. 136/2021). Astfel, s-a reținut că art. 5 paragraful 5 din Convenție creează un drept direct la reparații, cu condiția ca instanțele naționale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 par. 1-4 din Convenție (paragraful 24 din Decizia nr. 136/2021). În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut și că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dispoziții care oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.., sau achitare. Astfel, se concluzionează că odată oferit acest standard, în privința acestuia devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenție (paragraful 47 din Decizia nr. 136/2021). De asemenea, în mod legal s-a reținut de către instanța de apel că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen.., din moment ce acest text legal nu a reprezentat cauza juridică a cererii intimatului-reclamant. Contrar susținerilor recurentului-pârât, în speță sunt incidente textele de lege menționate anterior, iar nu dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen.., întrucât, pe de o parte, intimatul-reclamant nu și-a întemeiat acțiunea pe aceste prevederi și nu s-a prevalat de acestea în cursul judecății în primă instanță și pe de altă parte, aceste dispoziții legale nu puteau constitui, în sine, temei juridic al pretențiilor afirmate, întrucât sediul materiei se regăsește în dispozițiile art. 539 C. proc. pen.., cu accepțiunea dată acestora conform deciziei instanței de contencios constituțional. Privitor la critica recurentului-pârât constând în lipsa dreptului la despăgubire, în condițiile în care privarea de liberate a intimatului-reclamant nu a avut un caracter nelegal: În esență, recurentul-reclamant invocă faptul că privarea de libertate a intimatului-reclamant s-a făcut în mod legal și temeinic. Critica recurentului-pârât este nefondată, întrucât nu ia în considerare dezlegările obligatorii date prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, privitoare la dreptul la repararea prejudiciului moral suferit și în cazul unei arestări "injuste/nedrepte", nu doar în cazul unei arestări nelegale. În speță, în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel faptul că, raportat la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, acțiunea intimatului-reclamant nu era condiționată de stabilirea, în prealabil, a caracterului nelegal al arestării preventive, ori de dovedirea existenței unei veritabile erori judiciare, în condițiile prescrise de art. 538 C. proc. pen. În analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte consideră că se impun câteva precizări, cu caracter de principiu, cu privire la cadrul juridic aplicabil acțiunii din prezenta cauză: În raport cu art. 539 C. proc. pen.. (forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată): "(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei." Acest text normativ reglementează dreptul persoanei la repararea pagubei în cazul unei privări nelegale de libertate, dispuse în cursul procesului penal, condiționarea legii vizând în mod exclusiv caracterul nelegal al privării de libertate, în cursul procesului penal, independent de soluția pronunțată pe fondul acuzației în materie penală și de temeiul acesteia. Prin Decizia nr. 136 din 03 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021, obligatorie, Curtea Constituțională a statuat, însă, că soluția legislativă conținută de art. 539 C. proc. pen.. este neconstituțională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. Aspectul de neconstituționalitate, cu privire la care a fost sesizată Curtea Constituțională a vizat tocmai existența unei măsuri privative de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în C. proc. pen.. și art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție, fiind, așadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală formulate. Or, pe acest aspect, Curtea Constituțională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că:"38. Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală, acuzație care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeași măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertății individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzației). Faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită." Pentru a decide în acest sens, Curtea Constituțională a considerat că, din moment ce și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție, orice condiționare a dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, limitează în mod nejustificat sfera de aplicare a acestor texte constituționale (paragraful 44 din Decizia nr. 136/2021). S-a concluzionat de către instanța de contencios constituțional că privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.. atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, ca temei de drept pentru repararea prejudiciului suferit prin măsura privativă de libertate, ipoteză în care valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, după caz (paragrafele 45 și 54 din Decizia nr. 136/2021). Ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021, citată anterior, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu:"În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen.., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen.., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..." Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen.. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curți au în vedere faptul că, urmare a pronunțării Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen.., astfel cum a fost sancționat prin decizia menționată, a dobândit o aplicare previzibilă și unitară (paragraful 47 din Decizia nr. 1/2023). În continuare, se are în vedere că soluțiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.., rămase definitive reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 și 51 din Decizia nr. 1/2023). Concluzionează Înalta Curte, în decizia amintită, că soluția din cuprinsul Deciziei RIL nr. 15/2017, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale, respectiv din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.., converg în interpretarea și aplicarea, pe laturi diferite, a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen.. (paragraful 53 din Decizia nr. 1/2023). Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, nu trebuie ignorate dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă. Dat fiind faptul că față de intimatul-reclamant s-a dispus măsura achitării, întemeiată pe prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., ulterior arestării sale preventive, în speță, sunt îndeplinite condițiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste, fără a mai prezenta relevanță aspectul că, față de intimatul-reclamant, ar mai fi existat alte probe, care, însă, nu au fost în măsură să determine o eventuală trimitere în judecată a acestuia. Privitor la critica recurentului-pârât în sensul că intimatul-reclamant nu ar fi suferit, în realitate, un prejudiciu prin arestarea sa preventivă: Înalta Curte reține că cerința prejudiciului moral produs intimatului-reclamant a fost corect evaluată de instanța de apel, pornind de la accepțiunea legală a acestei noțiuni și ținând cont de specificul probator al daunelor morale. Contrar susținerilor recurentului-pârât, daunele morale trebuie temeinic justificate, iar nu dovedite, în sensul cerut pentru ipoteza daunelor materiale, având în vedere că ele presupun lezarea unor valori fără conținut economic, astfel încât existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare și cu respectarea principiului proporționalității, a daunelor reale și efective produse reclamantului. Față de cele anterior redate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.