Decizia nr. 1084/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1019/2022 a Tribunalului Galați

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă, sub nr. x/2021 din data de 15.07.2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata daunelor morale în sumă de 343.000 RON și a daunelor materiale în sumă de 8000 de RON, pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a măsurilor privative de libertate injuste/nedrepte (reținere, arestare preventivă și arest la domiciliu) dispuse asupra sa în perioada 20.08.2018-26.09.2018, în dosarul penal finalizat cu soluție de clasare; totodată a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 539 din C. proc. pen.

Sentința pronunțată de Tribunalul Galați Prin sentința civilă nr. 1019/2022 din 7 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamant A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și obligat pârâtul la plata sumei de 60.000 de RON reprezentând daune morale și 3000 de RON reprezentând daune materiale, precum și la plata sumei de 3500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Galați Prin decizia civilă nr. 89/A din 12 mai 2023, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a hotărât după cum urmează: A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva încheierii din 23.02.2022 și a sentinței civile nr. 1019/07.07.2022, pronunțate de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2021. A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, împotriva încheierii din 23.02.2022 și a sentinței civile nr. 1019/07.07.2022, pronunțate de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2021. A admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1019/07.07.2022 pronunțate de Tribunalul Galați. A schimbat, în parte, sentința apelată și, în consecință, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 4500 RON, în loc de 3000 RON, cu titlu de daune materiale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței contestate. A înlăturat orice dispoziții contrare deciziei.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei nr. 89/A din 12 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați și pârâtul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați. 4.1. Recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În susținerea motivului de recurs invocat, după prezentarea istoricului litigiului, recurentul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Instanța de apel a reținut că, față de cele statuate prin decizia nr. 1/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, că în situația în care procesul penal a fost soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., privarea de libertate în cursul procesului penal, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită, este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate, în privința căreia a fost dispusă, ulterior, soluția clasării. Instanța de apel a apreciat că, în speță, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală", constituie criterii autonome, care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.. De asemenea, s-a reținut că efectele concurente ale Deciziei nr. 136/2021 pronunțate de Curtea Constituțională și ale Deciziei nr. 1/2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă prezintă relevanță și din perspectiva analizei prescripției dreptului material la acțiune în cauza de față. Recurentul a susținut că în cauză este incidentă ipoteza arestării injuste, iar dispozițiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. au un caracter special față de normele generale cuprinse în art. 2523 din C. civ., respectiv art. 2517 din C. civ. și își găsesc aplicabilitatea exclusiv în situația indicată în cuprinsul lor (în situația erorii judiciare sau a arestării nelegale constatate ca atare de către organele judiciare sau instanță). În speță, instanța de apel a apreciat că sunt incidente normele cu caracter general în materia prescripției, respectiv cele cuprinse în art. 2523 și art. 2517 din C. civ., iar acțiunea civilă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galați în data de 15.07.2021, înainte de împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani indicat de art. 2517 din același cod. Printr-o primă critică, recurentul a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată și a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de art. 539 din C. proc. pen., care reglementează o procedură specială ce derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant, și care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum și dispozițiile art. 252 și art. 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată. Prin urmare, recurentul a susținut că daunele ce pot fi valorificate în baza dispozițiilor art. 539 vizează doar pagubele materiale și daunele morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate, scopul urmărit de legiuitor fiind protejarea dreptului la libertate și siguranță. Este adevărat că sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 a fost extinsă urmare Deciziei nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, prin care s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03.03.2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia nr. 15 din 18.09.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și ulterior achitate. S-a mai reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor care sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzută de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. În considerente s-a mai reținut că, din moment ce statul a aplicat unul din mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorificată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen. În această procedură specială, potrivit art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., "acțiunea penală poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate". În raport de aceste aspecte, recurentul a susținut că nu sunt incidente normele cu caracter general în materia prescripției, respectiv cele cuprinse în art. 2523 și art. 2517 din C. civ., iar acțiunea pentru repararea pagubei putea fi introdusă într-un termen de 6 luni, în condițiile prevăzute de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. Or, cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamant în 15.07.2021, cu depășirea termenului de 6 luni, prevăzută de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., după 2 ani, 5 luni și 1 săptămână de la soluția de clasare dispusă prin Rechizitoriul nr. x din 07.02.2018 al DIICOT - Serviciul Teritorial Galați sub aspectul infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din C. pen. și după aproape 1 an de la emiterea soluției de clasare de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați, prin ordonanța nr. 1174/P/2019 din 21 iulie 2020, sub aspectul infracțiunilor de complicitate la infracțiunea de contrabandă în formă continuată prevăzută de art. 270 alin. (3) raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și de compromitere a intereselor justiției prevăzută de art. 227 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. (pentru care, în procesul penal s-au dispus față de reclamant măsuri preventive privative de libertate în perioada 20.08.2018-26.09.2018). Recurentul a mai susținut efectele deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale nu constau în renașterea unui vechi drept la acțiune în sens material, care s-a stins prin prescripție și nici în repunerea în termenul de prescripție extinctivă. Ca o derogare de la regulă generală instituită prin art. 2.523 din C. civ., în situația acțiunilor civile în dezdăunare pentru erori judiciare și privare nelegală de libertate, întemeiate pe răspunderea obiectivă a Statului Român, momentul "nașterii dreptului la acțiune" este dat fie de data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, fie de data rămânerii definitive a soluției de clasare a cauzei penale, dispusă de procuror. Cursul prescripției extinctive se întrerupe prin "introducerea cererii de chemare în judecată", potrivit dispozițiilor art. 2537 pct. 2 din C. civ., iar întreruperea trebuie să intervină în cursul termenului de prescripție, nu după expirarea acestuia. De asemenea, și cauzele care ar putea constitui motive temeinice pentru repunerea în termenul de prescripție în sensul art. 2.522 din C. civ. trebuie să se producă în cursul termenului de prescripție. Concluzionând, recurentul a susținut că, prin raportare la data ordonanței de clasare nr. 1174/P/2019 din 21 iulie 2020, termenul de prescripție s-a împlinit anterior publicării deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, iar a raționa în sens contrar echivalează cu a recunoaște instanței de contencios constituțional competențe de legiuitor pozitiv, cu încălcarea dispozițiilor constituționale și legale referitoare la efectele și limitele controlului de constituționalitate a posteriori. 4.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În dezvoltarea căii de atac, recurentul-pârât a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, instanța de apel apreciind greșit că este incident termenul general de prescripție de 3 ani și nu cel de 6 luni, dispus chiar de textul legal pe care se întemeiază pretențiile. Recurentul a susținut că, deși curtea de apel a apreciat că litigiul pendinte se încadrează în situația de excepție instituită prin decizia Curții Constituționale, aceea a arestării nelegale, și că ar trebui extinse și dispozițiile referitoare la termenul de prescripție extinctivă către termenul general, Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție nu au stabilit în acest sens, motiv pentru care se încalcă esența legii speciale instituită prin C. proc. pen. Recurentul a opinat că, întrucât "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", nu se poate susține că în ipoteza nou instituită, a arestării nelegale, ar opera alt termen de prescripție, așa cum nu se poate susține că pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021 echivalează cu o repunere în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen. Tot eronat, prima instanță a considerat că operează o repunere în termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termen ce ar începe să curgă de la data publicării Deciziei nr. 136/2021. A mai susținut că, în cauză, nu este vorba despre un proces penal pentru a se aplica legea penală mai favorabilă, ci dimpotrivă, este incident principiul in dubio pro reo în favoarea pârâților din procesul civil și, de asemenea, principiul securității juridice. Prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din același cod, ce au un conținut identic. În acest sens, recurentul a susținut că în mod greșit instanța de apel s-a raportat doar la decizia precitată, în condițiile în care dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituționale. Recurentul a făcut referire la Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, prin care Curtea Constituțională a statuat că "textul constituțional al art. 52 alin. (3) din Constituție a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluții legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție", sens în care instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparație, din moment ce mecanismul concret de valorificare al acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică. Astfel, instanța de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudența CEDO, cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, prin care Curtea Europeană a statuat că nicio clauză din Convenție nu dă acuzatului un drept la reparație pentru detenție provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei, precum și cauza Brogan ș.a. împotriva Regatului Unit, prin care s-a reținut că măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare și, cu toate acestea, ea sa nu fie considerată nelegală. Prin urmare, recurentul a susținut că dreptul la libertate și siguranță prevăzut de art. 5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut. În continuare, recurentul a criticat cuantumul daunelor morale, stabilit de instanțele de fond la valoarea de 60.000 RON, fără a arăta criteriile care au stat la baza acordării despăgubirilor. în cuantumul menționat mai sus. Într-o teză subsidiară, recurentul a solicitat instanței de recurs să cenzureze cuantumul daunelor morale prin raportare la termenii Convenției Europene a Drepturilor Omutui și la criteriul echității în materia despăgubirilor morale, făcând referire la valoarea despăgubirilor acordate de Curtea Europeană prin mai multe hotărâri soluționate. În ceea ce privește daunele materiale, respectiv suma de 4500 RON acordată de către instanța de apel, recurentul a susținut că din cuprinsul deciziei nu rezulta în niciun fel ce reprezintă suma acordată în plus de către instanța de apel față de valoarea de 3000 RON stabilită de prima instanță. În continuare, recurentul a făcut referire la dispozițiile art. 452 și art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., susținând că deși cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite, chiar și în prezența unor înscrisuri doveditoare, instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei. Instanța de apel a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamant a sumei de 4500 RON daune materiale (reprezentând în fapt cheltuieli de judecată), fără să aibă în vedere faptul că această sumă nu se justifică în raport de numărul de termene de la prima instanță și din apel și de complexitatea redusă a cauzei, daunele acordate fiind nejustificate.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată, susținând că acțiunea civilă a fost înregistrată înainte de împlinirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 din C. civ. La aceeași dată, intimatul-reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul Statul român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând respingerea, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul Ministerului Public a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar recursul declarat de Statul Român, pe cele prevăzute de pct. 6 și 8 ale aceluiași articol. Prin criticile concrete de nelegalitate subsumabile unicului motiv de recurs formulat de Ministerul Public, respectiv principalului motiv de recurs formulat de Statul Român, în esență, recurenții au invocat respingerea nelegală a excepției prescripției dreptului material la acțiune, rezultat al rezolvării greșite a concursului între termenul general de 3 ani reglementat de art. 2517 și art. 2523 din C. civ. și termenul special de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., acesta din urmă fiind, în realitate, incident acțiunilor în despăgubiri civile pentru privare injustă/nedreaptă de libertate întemeiate pe dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., astfel cum a fost extinsă sfera de aplicare a acestei norme prin efectul deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 și al deciziei HP nr. 1/2023 pronunțată de instanța supremă; or, termenul de 6 luni a început să curgă la data rămânerii definitive a ordonanței de clasare nr. 1174/P/2019 din 21 iulie 2020 și s-a împlinit anterior publicării deciziei instanței de contencios constituțional (12 mai 2021) și formulării cererii introductive (15 iulie 2021). Distinct de acest motiv comun de nelegalitate, recurentul Statul Român a invocat nemotivarea deciziei atacate, întrucât nu au fost arătate criteriile de cuantificare a daunelor morale (60.000 RON) și nu a fost justificată majorarea cuantumului daunelor materiale (de la 3.000 RON la 4.500 RON). Cu titlu prealabil, se cuvine a fi precizat că rațiuni care țin de nevoia abordării unitare a motivului comun de casare expus în cele două căi de atac impun examinarea grupată a criticilor formulate și a apărărilor corelative, fiind, de altfel, evidentă poziția procesuală concordantă a recurenților. Înalta Curte reține că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, îl reprezintă acțiunea în despăgubiri civile întemeiată pe dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., pentru repararea prejudiciului moral și material cauzat de măsurile preventive privative injuste/nedrepte de libertate (reținere, arestare preventivă și arest la domiciliu) la care a fost supus reclamatul-intimat, în perioada 20.08.2018-26.09.2018, în procesul penal finalizat cu o soluție de clasare, dispusă prin rechizitoriul nr. x/2018 din 07.02.2018 al DIICOT - Serviciul Teritorial Galați sub aspectul infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat și prin ordonanța nr. 1174/P/2019 din 21.07.2020 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați, sub aspectul infracțiunilor de complicitate la infracțiunea de contrabandă în formă continuată și de compromitere a intereselor justiției. Motivul comun de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pune în discuție un conflict material de norme juridice concurente, în domeniul prescripției extinctive a dreptului la acțiunea în despăgubiri civile pentru repararea pagubei cauzate de privarea injustă/nedreaptă de libertate, urmată de o soluție de clasare conform art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., într-un demers juridic întemeiat pe dispozițiile art. 539 din același cod, în sfera de aplicare extinsă, astfel cum norma a fost configurată juridic prin efectul deciziilor obligatorii ale instanței de contencios constituțional (decizia nr. 136/2021) și instanței supreme (decizia HP nr. 1/2023). Mai exact, chestiunea litigioasă supune controlului de legalitate concursul între termenul general de 3 ani reglementat de art. 2517 și art. 2523 din C. civ. și termenul special de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., iar, mai departe, regulile aplicabile începutului prescripției extinctive. Instanța de apel a reținut incidența reglementării generale consacrate de C. civ., iar, ca moment de debut al cursului prescripției, data rămânerii definitive a ordonanței de clasare, în raport cu care termenul de 3 ani nu era împlinit la data sesizării instanței. Construcția argumentativă expusă în decizia atacată are la bază ideea că norma specială nu poate fi extinsă dincolo de câmpul său propriu de aplicabilitate (adică repararea unui prejudiciu izvorât din privare nelegală de libertate, constatată ca atare de instanța de judecată sau de organul judiciar), devenind, prin urmare, incidentă norma generală, în absența unei norme speciale derogatorii care să reglementeze ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate. În antiteză, criticile recurenților sunt axate pe aplicabilitatea reglementării speciale și derogatorii cuprinse în C. proc. pen., în acord cu extinderea ariei de acțiune a art. 539, prin efectul deciziilor obligatorii precitate, la domeniul măsurilor preventive privative injuste/nedrepte de libertate, fiind incidentă întreaga procedură specială care reglementează regimul juridic al dreptului la despăgubire, inclusiv începutul prescripției dreptului material la acțiune. Or, în opinia recurenților (concordantă, sub acest aspect, cu cea a instanței de apel), acest moment nu ar putea fi decât data rămânerii definitive a soluției de clasare, întrucât atunci s-a născut dreptul la acțiune, iar decizia nr. 136/2021 nu are ca efect renașterea unui atare drept stins prin prescripție. Rezolvarea corectă a conflictului material între cele două norme juridice concurente impune, în baza principiului de drept lex specialis derogat generali, concluzia potrivit cu care dreptul material la acțiune aici litigios este supus termenului de prescripție de 6 luni, reglementat de norma specială și derogatorie din cuprinsul art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., iar începutul cursului prescripției extinctive este marcat, în virtutea circumstanțelor particulare ale cauzei, de data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021. Întrucât, în raport de acest moment (12 mai 2021) și de cel al formulării cererii introductive (15 iulie 2021), demersul reclamantului este plasat înlăuntrul termenului de prescripție de 6 luni, ceea ce conferă atributul legalității deciziei instanței de apel prin care a fost păstrată soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte va respinge motivul de casare circumscris prescripției extinctive, înlocuind însă considerentele ce fundamentează soluția instanței de apel, cu argumentele proprii ale instanței de recurs învestită cu prezentul control de legalitate, expuse în cele se succedă. Este binecunoscut că dreptul la despăgubire constituie un instrument juridic de reparare a încălcării libertății individuale. Astfel, din conținutul normativ al art. 539 din C. proc. pen., reiese că legea procesual penală reglementează o procedură specială în privința reparării pagubei materiale sau a daunei morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate dispusă în cursul procesului penal. Într-o jurisprudență constantă a instanței de contencios constituțional (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 179/2016 și 133/2017), s-a reținut, din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în C. civ., că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant. În continuare, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională. Efectuând, așadar, controlul de constituționalitate, Curtea Constituțională a statuat asupra interpretării care face textul compatibil cu dispozițiile legii fundamentale, și anume că statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. Este aceasta o decizie interpretativă, mai exact una de constatare a neconstituționalității cu rezervă de interpretare, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că norma juridică se interpretează numai într-un anumit sens, orice altă interpretare fiind eo ipso neconstituțională. Conferindu-se, astfel, o interpretare a normei juridice care să o compatibilizeze cu Constituția, textul de lege a fost "salvat", în sensul că el va putea fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituțională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituțională. Astfel, păstrând textul art. 539 în fondul activ al dreptului, instanța de contencios constituțional a avut în vedere că "Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire" (par. 38). Totodată, "Curtea constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) și art. 23 alin. (1) din Constituție, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. (...) De aceea, Curtea constată că situația analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conținutul art. 539 din C. proc. pen. reflectă dimensiunea plenară și corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, tratamentul lor juridic sub aspectul felului și întinderii reparației, precum și al acțiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic." (par. 45). "În consecință, Curtea reține că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare (...)" (par. 47). Efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, consacrat în art. 147 alin. (4) din Constituția României, se atașează, în egală măsură, dispozitivului și considerentelor pe care se întemeiază raționamentul din punct de vedere juridic, obligativitatea considerentelor fiind proclamată începând cu decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 și mai apoi reiterată în mod constant în jurisprudența ulterioară a acesteia. Pe de altă parte, se cuvine notată decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. În considerentele ce fundamentează dezlegarea obligatorie, s-a reținut că: "45. Evident, Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. 46. Astfel, pe lângă existența dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existența constituțională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen..". Drept urmare, se impune cu forța evidenței concluzia că acțiunea în despăgubiri civile dedusă judecății instanțelor de fond valorifică dreptul reclamantului la repararea pagubei de către stat, plasat prin efectul deciziilor obligatorii anterior analizate în sfera de aplicare a art. 539, extinsă la ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate dispuse în cursul unui proces penal soluționat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. Or, efectuând controlul de constituționalitate al dispozițiilor art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. care reglementează termenul special de prescripție de 6 luni, Curtea Constituțională a reținut că art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituție, prin expresia "condițiile legii", lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparații poate fi exercitat, aceeași idee regăsindu-se și în dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, a reținut că termenul de 6 luni este unul rezonabil, care asigură celui prejudiciat condițiile optime pentru a exercita acțiunea în justiție în scopul obținerii reparațiilor legale, iar instituirea prin lege a unor condiții procesuale de valorificare a acestui drept nu este incompatibilă cu exigențele constituționale care se circumscriu principiului liberului acces la justiție (par. 40 și 41 din decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021). Reiterând caracterul obligatoriu al deciziilor instanței de contencios constituțional (decizia nr. 136/2021) și instanței supreme (decizia HP nr. 1/2023), ce sunt pe deplin relevante pentru dezlegarea aspectului litigios referitor la prescripția extinctivă, Înalta Curte notează că instanța de apel nu mai putea atribui dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. (cauza juridică a acțiunii reclamantului), vreo altă interpretare decât aceea prin care, pe de o parte, Curtea Constituțională a statuat asupra interpretării ce face textul de lege compatibil cu legea fundamentală, iar, pe de altă parte, instanța supremă a dezlegat aplicarea efectivă a respectivei norme juridice păstrate în fondul activ al dreptului, după cum s-a detaliat în cele ce precedă. Ca atare, este văduvită de orice suport juridic construcția argumentativă expusă în decizia atacată, axată pe ideea că norma specială nu ar putea fi extinsă dincolo de câmpul său propriu de aplicabilitate, circumscris exclusiv reparării unui prejudiciu cauzat de privarea nelegală de libertate, ceea ce ar antrena incidența dreptului comun, în absența unei norme speciale și derogatorii care să reglementeze ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate, criticile recurenților vădindu-se a fi fondate sub acest aspect. Fiind tranșat, așadar, în favoarea termenului special de prescripție de 6 luni reglementat de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., conflictul material între cele două norme juridice concurente, apartenente (din perspectiva sferei lor de aplicare) dreptului comun și, respectiv, normelor procesual penale, Înalta Curte are a examina, în continuare, susținerile din memoriile de recurs privitoare la începutul cursului prescripției extinctive. Textul vizat de criticile de nelegalitate are următorul conținut: "Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate". Este de principiu admis că norma juridică, anterior redată, reglementează explicit momentul temporal obiectiv care marchează începutul cursului prescripției dreptului la acțiunea în despăgubire întemeiată pe art. 539, fiind vorba despre data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare prin care s-a constatat privarea nelegală de libertate. Totuși, nu se poate face abstracție de împrejurarea că, ulterior datei de 12 mai 2021, în ordinea juridică era integrată decizia instanței de contencios constituțional care a extins sfera de aplicare art. 539, așa încât aceasta nu doar că nu putea fi ignorată nici de către părți, și nici de către instanța de apel, ci, dimpotrivă, în considerarea caracterului consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituție, se impunea cu valoare obligatorie erga omnes. Devine necesară, în consecință, înțelegerea corectă a rațiunii instituirii unei condiționări procesuale, de natura termenului de prescripție de 6 luni, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei, pe tărâmul răspunderii obiective a statului din procedura specială reglementată de art. 539. Se cuvine, astfel, amintit că prescripția extinctivă reprezintă acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege ori de către părți, după caz. În regulă generală, prescripția dreptului de a obține condamnarea pârâtului începe să curgă de la data când cel interesat a luat cunoștință ori trebuia, după circumstanțele speței, să ia cunoștință de existența acestui drept. Perspectiva integratoare a legiuitorului în stabilirea, alternativă, a celor două momente de început al cursului prescripției - unul subiectiv, al cunoașterii nașterii dreptului la acțiune (stabilit prin orice mijloc de probă), iar altul obiectiv, al datei când, după împrejurări, trebuia cunoscută nașterea acestui drept (judecătorește determinat) - își află rațiunea în necesitatea de a fi armonizate drepturi și interese deopotrivă legitime, relative la ocrotirea adecvată a titularului păgubit și la asigurarea efectivității finalității acestei instituții juridice, anume aceea de a fi limpezite în termen cât mai scurt situațiile juridice neclare. Regula specială înglobată în conținutul art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. reprezintă o aplicație particulară a regulii generale privind începutul prescripției, consacrată de art. 2523 din C. civ., de vreme ce valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile are ca temei ordonanța de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, iar data rămânerii definitive a unui atare act jurisdicțional este tocmai momentul de care legea specială leagă posibilitatea titularului dreptului de a acționa în justiție, căci acest element poate constitui fie momentul când a luat cunoștință, fie cel când trebuia, după împrejurări, să ia cunoștință de nașterea dreptului la despăgubiri. Însă, în circumstanțele particulare ale litigiului pendinte, reclamantului nu i s-ar putea reproșa inacțiunea și, pe cale de consecință, aplica sancțiunea de drept civil a prescripției, deoarece soluția de clasare a fost precedată de măsuri preventive privative de libertate luate în condiții legale, iar nu nelegale, astfel că, de lege lata, acesta nu avea recunoscut niciun drept la repararea intruziunii în libertatea sa individuală pe calea procedurii speciale de despăgubire reglementate de art. 539 din C. proc. pen., impunându-se a fi reiterat argumentul că, la epoca respectivă, acest text de lege viza doar cazurile de privare nelegală de libertate. A admite contrariul ar echivala cu acreditarea ideii că prescripția, al cărei moment de debut este legat de rămânerea definitivă a soluției de clasare din 21 iulie 2020 (temei al dreptului la repararea pagubei), s-ar fi putut împlini chiar și mai înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, ceea ce contravine oricărui argument de interpretare logico-juridică. Aceasta întrucât, numai prin efectul extinderii ariei de acțiune a art. 539 ca urmare a deciziei interpretative nr. 136/2021, se putea în mod rațional prefigura un instrument juridic, concret și efectiv, la îndemâna persoanei interesate, aflate în ipoteza privării nedrepte de libertate. Or, neavând deschisă vreo posibilitate juridică concretă de a acționa în justiție pentru repararea pagubei suferite într-un caz subsumat conceptului autonom de măsuri privative injuste/nedrepte de libertate, reclamantul nu s-a aflat în situația titularului "unui vechi drept la acțiune în sens material, care s-a stins prin prescripție ", cum pretind fără temei recurenții, întrucât dreptul subiectiv primar îi era în mod evident repudiat în perioada dinaintea publicării deciziei instanței de contencios constituțional. Tot astfel, alegația privitoare la recunoașterea unor "competențe de legiuitor pozitiv" pe seama Curții Constituționale ignoră jurisprudența acesteia, în care se remarcă o anumită tendință de îndepărtare de la rolul tradițional de "legislator negativ", prin conturarea unei ponderi crescânde a deciziilor interpretative, astfel încât, conferindu-se o interpretare a normei juridice care să o compatibilizeze cu Constituția, textul de lege poate fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituțională. Argumentele expuse în cele ce precedă permit a se reține concluzia că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul generator al acestui drept, iar începutul cursului prescripției este marcat, în virtutea circumstanțelor particulare ale cauzei, de data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, și nu de data rămânerii definitive a ordonanței de clasare, cum pretind recurenții. Întrucât, în raport de acest moment (12 mai 2021) și de cel al formulării cererii introductive (15 iulie 2021), demersul reclamantului este plasat înlăuntrul termenului de prescripție de 6 luni, ceea ce conferă atributul legalității deciziei instanței de apel prin care a fost păstrată soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune, Înalta Curte va respinge motivul comun de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., înlocuind considerentele ce fundamentează soluția instanței de apel, cu argumentele proprii ale instanței de recurs, expuse în cele ce precedă. Nefondat este și motivul de casare invocat de recurentul Statul Român, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., teza nemotivării deciziei atacate. Astfel, cu referire la susținerea că nu au fost arătate criteriile de cuantificare a daunelor morale (60.000 RON), este de remarcat că, dimpotrivă, raționamentul instanței de apel se sprijină pe criteriile legale de cuantificare prevăzute de art. 540 din C. proc. pen., corelate cu principiile jurisprudențiale degajate din hotărârile Curții Europene relevante în cauză, cuprinzând răspunsuri specifice și explicite la fiecare motiv de apel. Or, ca instanță de prim control judiciar, curtea de apel era ținută a verifica, conform art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererilor de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, obligație legală la care s-a conformat întocmai atunci când, devoluând fondul, a reevaluat întregul material probatoriu și a interpretat riguros fiecare mijloc de probă. În realitate, substanța nemulțumirilor recurentului se constituie din aspecte care țin de împrejurările de fapt stabilite pe baza probatoriului dosarului, iar prin critica formulată se tinde la reaprecierea probelor și la schimbarea situației de fapt, aspecte aflate în sfera controlului de temeinicie, ce nu-i este îngăduit instanței de recurs. Cu referire la susținerea conform căreia nu a fost justificată majorarea cuantumului daunelor materiale, de la 3.000 RON la 4.500 RON, este de observat că suma de bani acordată cu acest titlu reprezintă cheltuielile de judecată suportate de reclamant în procesul penal, compuse din onorariile de avocat, plătite în baza contractelor de asistență juridică nr. x/24.08.2018 (cu chitanța nr. x/24.08.2018 în valoare de 3000 RON, depusă la dosarul de fond) și nr. x/20.08.2018 (cu chitanța nr. x/22.08.2018 în valoare de 1500 RON, depusă la dosarul de apel). Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursurile declarate, ca nefondate. Având în vedere culpa procesuală a recurenților și dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acestora la plata către intimat a cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 RON, reprezentând onorariu de avocat, caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului cheltuielilor fiind dovedit cu chitanța fiscală depusă la fila x bis din dosarul de recurs.