ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 166/2023

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă, în data de 22 iuie 2018 sub nr. x/2018, precizată ulterior, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 RON reprezentând daune morale cauzate prin desfășurarea procesului penal cu nerespectarea drepturilor fundamentale ale acestuia; obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 RON reprezentând daune morale ca urmare a arestării nelegale în perioada 4 ianuarie 2007 - 1 februarie 2017, la plata sumei de 65.548 RON reprezentând valoarea dividendelor pe care reclamantul era îndreptățit să le încaseze de la B. S.R.L; 45.548 RON cheltuieli cu transportul reclamantului pentru prezentarea la termenele de judecată de la Curtea de Apel Galați și Tribunalul Brăila; la plata a 12.600 RON reprezentând cheltuieli cu cazarea aferentă celor 90 de deplasări la termene de judecată la cele două instanțe; la plata sumei de 11.475 RON reprezentând cheltuieli cu masa și la plata sumei de 413.428 RON reprezentând valoarea chiriei aferente imobilului proprietatea reclamantului, situat pe strada x, pe care reclamantul ar fi obținut-o în perioada 9 ianuarie 2007 - 23 mai 2019 Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție, art. 10 din Legea nr. 304/2004, art. 5, art. 6 par. 1, 8 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalului Maramureș, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1157 din 25 noiembrie 2020, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât; a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș; a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 40.000 RON cu titlu de daune morale pentru durata nerezonabilă a procesului penal; a respins celelalte pretenții; a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1.805 RON, cheltuieli de judecată.

I.3. Deciziapronunțată de Curtea de Apel Cluj, în apel:

Prin decizia civilă nr. 44/A din 03 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1157 din 25 noiembrie 2020 pronunțate de Tribunalul Maramureș, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 30.000 RON ca urmare a arestării în perioada 4 ianuarie 2007 - 1 februarie 2007; a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 100.000 RON cu titlu de daune pentru durata procesului penal și nerespectarea drepturilor; a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 45.956 RON cheltuieli de transport, 12.600 RON cheltuieli de cazare și 11.475 RON cheltuieli cu masa efectuate cu ocazia deplasării la termenele de judecată în perioada procesului penal; a obligat pe pârât să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 8.675,62 RON la fond; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a obligat pe intimatul Statul Român, prin Ministrul Finanțelor Publice să plătească apelantului A. suma de 2.552,81 RON cheltltuieli de judecată în apel; a respins apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleași sentințe.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 44/A din 03 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilăau declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de CasațieșiJustiție, secția I civilă, la data de 18 aprilie 2022, sub nr. x/2018, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care prin rezoluția din 20 aprilie 2022, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

II.1. Recursul declarat de reclamantul A.:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel, cu cheltuieli de judecată.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul daunelor morale pentru prejudiciile cauzate de desfășurarea procesului penal cu încălcarea drepturilor sale fundamentale, a considerat că decizia recurată este criticabilă sub aspectul lipsei motivării prin raportare la criteriile jurisprudențiale de cuantificare a prejudiciului nepatrimonial la care a făcut trimitere în cuprinsul apelului.

În acest sens a reliefat faptul că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că, deși, este de înțeles că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică un grad de aproximare, iar lipsa unor criterii legale de cuantificare determină instanța de judecată să judece în echitate, acest lucru nu scutește instanța de a motiva cuantificarea daunelor acordate prin raportare la starea de fapt concretă (ex. decizia nr. 2431/29.10.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă).

Or, decizia recurată nu respectă dezideratul unei analize judicioase a criteriilor jurisprudențiale de cuantificarea a prejudiciului nepatrimonial, întrucât, în concret, nu se pot identifica care sunt motivele ce au stat la baza soluției de acordare doar în parte a daunelor morale, prin raportare la criteriile ce trebuiau fi avute în vedere pentru determinarea cuantumului acestora, așa cum au fost definite de jurisprudență și pe care le-a evidențiat în cuprinsul cererii de recurs.

Deși instanța de apel a reținut impactul major pe care l-a avut procesul penal asupra vieții sale, soluția de acordare a daunelor în cuantum de 100.000 RON pare să se fundamenteze pe faptul că în speță nu ar fi incidentă o încălcare a prezumției de nevinovăție.

A învederat lipsa motivării prin raportare la indicarea punctuală a drepturilor fundamentale afectate de desfășurarea nelegală a procesului penal: a indicat că suma totală solicitată cu titlu de daune morale este de 1.000.000 RON, compusă din câte 200.000 RON pentru fiecare drept încălcat; instanța de apel a acordat daune morale de 100.000 RON, cu titlu de daune pentru durata procesului și nerespectarea drepturilor, fără a motiva în concret care sunt daunele aferente încălcării fiecărui drept fundamentalpe care l-a indicat.

Sub aspectul daunelor pentru prejudiciile cauzate prin arestarea sa nelegală a precizat că enumerarea criteriilor jurisprudențiale de cuantificare a prejudiciului nepatrimonial, fără aplicarea concretă a acestora la starea de fapt, nu coincide cu motivarea soluției. În realitate, instanța de apel nu a făcut o evaluare a consecințelor negative sau dacă a făcut, raționamentul ce stă la baza soluției nu poate fi identificat în considerentele hotărârii atacate.

Așadar, lipsa unei motivări concrete care să evidențieze raționamentul avut în vedere de instanța de apel în soluția de respingere în parte a apelului contravine exigenței instituite prin art. 425 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. civ.. prin notele de ședință și prin concluziile scrise, a indicat, cu titlu de practică judiciară, hotărâri judecătorești prin care, în spețe similare, s-au acordat daune morale și materiale semnificativ mai mari, însă acestea nu au fost avute în vedere la pronunțarea deciziei atacate, instanța de apel omițând să arate motivele pentru care a ales să nu le ia în considerare, cu atât mai mult cu cât vizau daune solicitate de coinculpații din dosarul penal în care a fost judecat.

Or, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul acordării daunelor materiale solicitate pentru prejudiciile cauzate de desfășurarea procesului penal cu încălcarea drepturilor sale fundamentale, a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat expres în art. 1385 alin. (1) noul C. civ., respectiv, art. 998-999 și art. 1084 din vechiul C. civ., instanța de apel dispunând doar acordarea de daune materiale reprezentând cheltuielile cu deplasarea la termene, fără să se acopere și beneficiul nerealizat, astfel cum a fost indicat prin precizarea depusă în dosarul de fond pentru termenul din 18 martie 2020, ca urmare a probelor administrate în cauză, soluție ce s-a dat cu greșita aplicare a prevederilor ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului.

Aceasta întrucât nu a putut beneficia, în calitate de asociat, de pe urma societății B. S.R.L., ca urmare a măsurilor dispuse cu privire la aceasta pe parcursul întregii durate a procesului penal și ca urmare a măsurilor de indisponibilizare a imobilului situat pe strada x, fiind în imposibilitate de a-l valorifica.

A considerat că instanța de apel a aplicat greșit principiul evocat, întrucât este irelevant sub aspectul stabilirii beneficiului nerealizat (așa cum a fost acesta cuantificat prin expertizele administrate în cauză) faptul că a continuat să lucreze (fără a fi asociat sau redactor) în cadrul ziarului nou înființat, C.

Cu privire la solicitarea de majorare a daunelor morale, a precizat că hotărârea recurată nesocotește jurisprudența în materie, întrucât nu face aplicarea în concret a criteriilor evocate de instanțele de judecată în spețe similare la starea de fapt relevată de probele administrate în cauză.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor:

II.2.1. Motivele de recurs:

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a decizie recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel în ceea ce privește cererea având ca obiect daunele materiale și daunele morale solicitate cu invocarea duratei nerezonabile a procedurii și încălcarea art. 5, 6 par. 1, art. 8 și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 998-999 C. civ.

Cu privire la arestarea reclamantului, ca temei de drept al acțiunii s-au invocat în ansamblu dispozițiile art. 21 alin. (3) C. pen., art. 10 din Legea nr. 304/2004, art. 5, art. 6 par. 1, art. 8 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și cele ale art. 998-999 C. civ. de la 1864.

A arătat că recurentul-reclamant nu a invocat dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și nu a solicitat acordarea acestor daune morale ca urmare a achitării sale ulterioare, invocând dispozițiile art. 5 și art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o arestare sau detenție în sensul art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție trebuie să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă, să fie luată de autoritatea competentă și să fie legală, în conformitate cu procedura prevăzută de lege, în cauza Storck c.Germaniei, Curtea arătând că art. 5 par. 5 din Convenție creează un drept direct la reparații, cu condiția ca instanțele naționale sau cea europeană să constate o privare de libertate contrară art. 5 par. 1-4 din Convenție.

În justificarea pretențiilor sale de despăgubire, recurentul-reclamant a invocat caracterul nelegal al arestării sale în perioada 4 ianuarie 2017 - 01 februarie 2017; nu există reglementată o obligație a organelor de urmărire penală de a înștiința pe recurentul-reclamant despre începerea urmăririi penale împotriva sa; arestarea s-a dispus în temeiul dispozițiilor legale de către autoritatea competent.

A susținut că încălcarea prezumției de nevinovăție nu poate fi reținută,standardul probator ce justifică dispunerea măsurii preventive privative de libertate fiind mult diminuat față de cel specific soluției judiciare de condamnare; în ce privește modalitatea de aplicare a măsurii, prin încătușare, aceasta nu este aptă a atrage concluzia nelegalității ei.

A considerat că prin decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiași cod, ce au un conținut identic, în jurisprudența sa de până la decizia menționată, chiar Curtea Constituțională a constatat că procedura reparării pagubei materiale și a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, par. 22).

A evidențiat rolul activ al judecătorului reglementat de prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. și faptul că dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. fiind constituționale, instanța de apel s-a raportat la decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 în mod greșit.

Prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 05 martie 2018, chiar Curtea Constituțională a statuat că, în materie penală, există "o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art. 538 și art. 539 din C. proc. pen.."; Curtea a constatat că "noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției"; Curtea a reținut și că "textul constituțional al art. 52 alin. (3) din Constituție a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluții legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție"; Curtea a statuat că noțiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produce consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale și că sfera noțiunii de eroare judiciară în materie penală acoperă atât dispozițiile art. 538, cât și pe cele ale art. 539 din C. proc. pen.

Întrucât Constituția reprezintă cel mai important izvor de drept, fiind fundamentul întregului sistem juridic, iar prin sintagma "în condițiile legii" - folosităîn dispozițiile art. 52 alin. (3), Constituția a lăsat și lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparație poate fi exercitat, instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da dreptul recurentului-reclamant la reparație, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organic.

Așa cum s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare și, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală; dreptul la libertate și la siguranță prevăzut de art. 5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut; reglementarea situațiilor de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esențial al art. 5, astfel cum reiese și din formularea textului, cum a fost interpretat și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, acela ca lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală; condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție; legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3 și 4 ale aceluiași art. 5, garanții care în speță au fost respectate, acestea fiind reglementate și de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.

Referitor la reținerea și arestarea recurentului-reclamant, a considerat că s-a făcut în mod legal și temeinic, măsura fiind supusă controlului judiciar jurisdicțional.

Contrar celor reținute de instanța de apel în hotărârea atacată, recurentul-reclamant nu a suferit un prejudiciu moral prin luarea măsurii arestării preventive câtă vreme o astfel de consecință nu a fost adusă niciodată în discuție în perioada celor aproximativ 12 ani, până la formularea acțiunii, iar, pe de altă parte, eventualele prejudicii psihice și emoționale produse ca urmare a luării acestei măsuri trebuie dovedite neechivoc de către acesta în baza unor examene de specialitate medico-legală care să clarifice cu exactitate și certitudine relația de cauzalitate dintre măsura preventivă și eventuala deteriorare ulterioară a stării sale psihice ori emoționale.

A relevat faptul că instanța de apel a evaluat consecințele negative ale măsurii arestului asupra recurentului-reclamant și a apreciat că suma de 30.000 RON răspunde tuturor cerințelor și reprezintă un cuantum rezonabil al despăgubirilor solicitate, deși tot aceasta a reținut că evaluarea cuantumului compensațiilor cu acest titlu implica un standard de apreciere subiectivă.

Cu privire la durata nerezonabilă a procesului penal și nerespectarea drepturilor a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut ca fiind justificată cererea având ca obiect daunele morale solicitate cu invocarea duratei nerezonabile a procedurii; în mod greșit a apreciat că soluționarea cu întârziere a cauzei se datorează exclusiv Statului Român; textele din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care au fost invocate de către instanța de apel, sunt relevante strict din perspectiva definirii caracterului ilicit al faptelor.

A susținut că nu trebuie confundat raportul juridic de drept procesual din cauzele judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu raportul juridic de drept procesual din cauzele civile judecate de către instanțele naționale; condițiile în care statul poate răspunde civil în procesele civile sunt prevăzute în mod expres și limitativ de art. 223 alin. (1) C. civ., din cuprinsul cărora rezultă că regula este aceea că răspunderea civilă este una subsidiară, nu principală, iarexcepțiile de la această regulă sunt de strictă interpretare - una dintre aceste excepții este prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituție și se circumscrie strict erorilor judiciare, astfel că per a contrario prejudiciile suferite de părțile dintr-un proces civil sau penal, din cauza unor fapte ilicite, altele decât cele care se circumscriu noțiunii juridice autonome a erorii judiciare, răspunderea civilă delictuală nu mai este principală, ci subsidiară.

A evidențiat faptul că în mod greșit, instanța a apreciat că dispozițiile normei generale privind răspunderea civilă delictuală sunt aplicabile pentru antrenarea răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, motivat de faptul că în dreptul intern nu a fost identificată nicio normă sau procedură specială care să permită analizarea pretențiilor având acest obiect, recurgerea la dispozițiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale fiind justificată.

Or, caracterul subsidiar al răspunderii statului pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice din subordinea acestuia atunci când acestea au personalitate juridică, este o categorie a răspunderii civile, urmând același regim juridic în sensul că este ținut de repararea prejudiciului cel care efectiv îl cauzează prin acțiunile sale vinovate.

Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în obligația civilă nu servește în calitate de unic temei pentru angajarea răspunderii subsidiare, ea constituie doar un element al faptului complex ce stă la baza survenirii acestei răspunderi; or, în speță, se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a statului pentru pretinsa faptă prejudiciabilă a debitorului de bază, respectiv pentru neîndeplinirea de către autoritățile judiciare a obligației de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil.

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a statului nu poate fi reținută, deoarece, pentru ca aceasta să își găsească aplicarea, ar fi necesar ca recurentul-pârât să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori; or, în situația analizată între recurentul-pârât și procurori nu există un raport de prepușenie, acesta nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Eventuala nerespectare a termenului rezonabil de judecare a cauzei, respectiv fapta ilicită, ar putea fi imputată organelor judiciare, perspectivă în raport de care nu s-a făcut dovada existenței raportului de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

Nerespectarea termenului rezonabil de judecare a cauzei ar putea fi imputat și recurentului-reclamant sau celorlalți participanți la proces (spre exemplu cereri de amânare formulate pe parcursul procesului penal sau alte cereri incidente); contestația privind durata procesului penal constituie un remediu acceleratoriu.

Acordarea daunelor morale pentru întregul intervalul de timp în care cauza s-a aflat pe rolul organelor de urmărire penală și instanțelor de judecată nu este justificată, întrucât cauza a fost una complexă, soluționarea acesteia reclamând un interval de timp mai mare.

Deși s-a considerat competentă în a aprecia prejudiciul pretins de recurentul-reclamant, instanța de apel nu a făcut niciun fel de referire sau apreciere cu privire la termenul rezonabil în care, în opinia sa, se putea soluționa cauza, fără a afecta în vreun fel drepturile nepatrimoniale ale intimaților-reclamanți; instanța nu a identificat în mod legal criteriile de apreciere a duratei procesului penal, neanalizând modul de desfășurare a acestuia, prin prisma lor.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, respectiv cuantumul daunelor morale acordate de către instanța de apel, acesta este excesiv, în raport de practica judiciară națională în materie, precum și față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În privința acordării daunelor materiale a arătat că acestea nu se justifică a fi acordate, din moment ce nu au fost dovedite cu înscrisuri; rapoartele de expertiză nu pot prezenta relevanță în întreg ansamblul probatoriu; recurentul-reclamant a solicitat cheltuielile de deplasare, cazare și masă, susținând că acestea sunt consecința duratei nerezonabile a procesului, ipoteză ce nu poate fi primită, în condițiile în care C. proc. pen. reglementează în alte condiții acordarea lor, iar nu automat și exclusiv de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în absența analizării condițiilor specifice în care obligația de plată ar putea reveni persoanei vătămate sau părții civile; aceste cheltuieli nu pot fi acordate, neexistând certitudinea că ele sunt consecința faptei ilicite imputate Statului Român.

Cu privire la cheltuielile de judecată la fond și în apel în cuantum total de 11.228,43 RON la care a fost obligat a nuanțat caracter excesiv și acordarea acestora fără a se ține seama de numărul de termene de la fond și din apel, precum și de complexitatea cauzei.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 04 mai 2022, prin poștă, în termen legal, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare la recursul formulat de partea adversă, prin care a solicitat respingerea acestuia, schimbarea hotărârii atacate în sensul constatării lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, iar, pe fond, respingerea în întregime a acțiunii.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că instanța sesizată are obligația să efectueze o analiză riguroasă a conținutului raportului juridic dedus judecății și, ca atare, a naturii obligației în discuție, pentru ca, raportat la particularitățile speței, să poată stabili calitatea procesuală a fiecăreia dintre părți, rațiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în sensul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În verificarea calității de subiect pasiv în raportul juridic dedus judecățiia recurentului-pârât, instanța trebuia să se raporteze la dispozițiile art. 221, art. 223 alin. (1) și art. 224 alin. (1) C. civ.

Cu referire la istoricul litigiului, la temeiul de drept invocat în susținerea demersului judiciar, a arătat că reclamantul nu a invocat dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și nu a solicitat acordarea acestor daune morale ca urmare a achitării sale ulterioare, invocând dispozițiile art. 5 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit jurisprudenței instanței europene, o arestare sau detenție în sensul art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție trebuie să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă, să fie luată de autoritatea competentă și să fie legală, în conformitate cu procedura prevăzută de lege, în cauza Storck c. Germaniei Curtea arătând că art. 5 par. 5 din Convenție creează un drept direct la reparații, cu condiția ca instanțele naționale sau cea europeană să constate o privare de libertate contrară art. 5 par. 1-4 din Convenție.

În justificarea pretențiilor sale de despăgubire reclamantul a invocat caracterul nelegal al arestării sale în perioada 04.01.2017-01.02.2017, însă nu există reglementată o obligație a organelor de urmărire penală de a înștiința pe reclamant despre începerea urmăririi penale împotriva sa; arestarea s-a dispus în temeiul dispozițiilor legale de către autoritatea competentă, încălcarea prezumției de nevinovăție nu poate fi reținută, standardul probator ce justifică dispunerea măsurii preventive privative de libertate fiind mult diminuat față de cel specific soluției judiciare de condamnare.

A arătat că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiași cod, ce au un conținut identic; în jurisprudența sa până la decizia pronunțată în prezenta cauză, Curtea Constituțională a constatat, că procedura reparării pagubei materiale și a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).

Prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018, Curtea Constituțională a statuat că, în materie penală, există "o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art. 538 și 539 din C. proc. pen.." (paragraful 216). De asemenea, prin decizia citată (paragraful 217), Curtea a constatat că "noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției".

Totodată, așa cum s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brogan ș.a. împotriva Regatului Unit), măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare și, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală.

Bănuiala plauzibilă de a fi săvârșit o infracțiune, de care se ține seama la luarea unei măsuri preventive, nu se identifică cu finalizarea procesului penal, indiferent de soluția pronunțată, ci semnifică existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 par. 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli le­gitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 par. 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pen­tru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray con­tra Regatului Unit).

Nu în ultimul rând, a considerat că reclamantul nu a suferit un prejudiciu moral prin luarea față de el a măsurii arestării preventive câtă vreme o astfel de consecință nu a fost adusă în discuție în perioada celor aproximativ 12 ani cât a trecut de la luarea măsurii respective, până la formularea acțiunii, iar pe de altă parte eventualele prejudicii psihice și emoționale produse ca urmare a luării acestei măsuri trebuie dovedite neechivoc de reclamant în baza unor examene de specialitate medico-legală care să clarifice cu exactitate și certitudine relația de cauzalitate dintre măsura preventivă și eventuala deteriorare ulterioară a stării sale psihice ori emoționale din această cauză.

Cu toate acestea, instanța de apel a evaluat consecințele negative ale măsurii arestului asupra reclamantului, a apreciat că suma de 30.000 RON răspunde tuturor cerințelor și reprezintă un cuantum rezonabil al despăgubirilor solicitate, deși tot aceasta a reținut că evaluarea cuantumului compensațiilor cu acest titlu implica un standard de apreciere subiectiva.

Astfel, neputându-se reține nelegalitatea arestării din perspectiva temeiului invocat de reclamant și a argumentației expuse, acordarea daunelor morale nu se justifică.

Prin urmare, rămâne la latitudinea instanței de recurs să analizeze cauza sub toate aspectele invocate și să aprecieze dacă măsura reținerii și a arestului preventiv au fost nelegale și dacă nu s-au respectat garanțiile procesuale reglementate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește durata nerezonabilă a procedurii este necesar să se determine elementele care, în mod concret au provocat întârzieri nejustificate în soluționarea cauzei și dacă aceste întârzieri pot fi direct imputabile celorlalți participanți în procesul penal, inclusiv reclamanților.

Nu trebuie confundat raportul juridic de drept procesual din cauzele judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu raportul juridic de drept procesual din cauzele civile judecate de către instanțele naționale.

Condițiile în care statul poate răspunde civil în procesele civile sunt prevăzute în mod expres și limitativ de art. 223 alin. (1) C. civ., care instituie regula că răspunderea civilă este una subsidiară, nu principală, excepțiile de la această regulă fiind de strictă interpretare; una dintre aceste excepții este prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constitiuție și se circumscrie strict erorilor judiciare. Acesta înseamnă, per a contrario, că pentru prejudiciile suferite de părțile dintr-un proces civil sau penal, din cauza unor fapte ilicite, altele decât cele care se circumscriu noțiunii juridice autonome a erorii judiciare, răspunderea civilă delictuală nu mai este principală, ci subsidiară.

Răspunderea subsidiară nu este o răspundere pentru acțiunile altei persoane, nu este răspundere fără vinovăție sau răspundere fără faptă ilicită proprie. în calitate de temei juridic al acestei răspunderi figurează răspunderea pentru fapta proprie a persoanei ce poartă răspunderea subsidiară, condiționată fie de formarea defectuoasă a voinței persoanei juridice, fie în lipsa sau din insuficiența supravegherii pe care este obligată să le efectueze.

Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în obligația civilă nu servește în calitate de unic temei pentru angajarea răspunderii subsidiare, ea constituie doar un element al faptului complex ce stă la baza survenirii acestei răspunderi.

Or, în speță, se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a Statului pentru pretinsa faptă prejudiciabilă a debitorului de bază, respectiv pentru neîndeplinirea de către autoritățile judiciare a obligației de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil.

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a Statului nu poate fi reținută, deoarece, pentru ca aceasta să își găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori. Or, în situația analizată între pârât și procurori nu există un raport de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Totodată, pentru existența și angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate.

La fel ca prejudiciul, raportul de cauzalitate este o condiție necesară și generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea delictuală și contractuală și indiferent că este subiectivă sau obiectivă. Importanța raportului de cauzalitate apare cu evidență mai ales în acele ipoteze în care răspunderea este obiectivă, fără vinovăția persoanei răspunzătoare, cum este cazul de față; raportul de cauzalitate este nu numai o condiție a răspunderii, ci este în același timp și criteriul sau elementul în funcție de care se determină întinderea reparației care se datorează victimei.

Raportat la cazul de față, eventuala nerespectare a termenului rezonabil de judecare a cauzei, respectiv fapta ilicită, ar putea fi imputată organelor judiciare. Astfel, din această perspectivă, a susținut că nu s-a făcut dovada existenței raportului de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, chiar reclamantul în acțiunea formulată referindu-se la răspunderea Statului Român a invocat conduita organelor de urmărire penalăși a instanței penale, și nu a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor.

Pe de altă parte, nerespectarea termenului rezonabil de judecare a cauzei ar putea fi imputat și reclamanților sau celorlalți participanți la proces (spre exemplu cereri de amânare formulate pe parcursul procesului penal sau alte cereri incidente), amintind aici și prevederile art. 488

1

din C. proc. pen.

Așa cum se reține în practica judiciară constantă a Curții Europeane a Drepturilor Omului despăgubirile care se vor acorda trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționahtate cu dauna suferită și pentru a păstra caracterul de satisfacție echitabilă daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege spre a nu deveni un folos material fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, respectiv cuantumul daunelor morale, a precizat alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudența este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptățite.

Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală.

La cuantificarea daunelor morale, instanța trebuie să aibă în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, darîn același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Nu în ultimul rând, a arătat că stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogățire fără justă cauză ci este imperios necesar a se avea în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă, atât principiul proporționalității cât și principiul echității.

În privința acordării daunelor materiale reprezentând cuantificarea dividendelorpe care putea sa le încaseze reclamantul de la S.C. B. S.R.L., a precizat că nu se poate susține în mod cert faptul că, dacă reclamantul ar fi continuat activitatea la societate ar fi realizat profit ținând cont și de fluctuațiile pe piața financiară, în acest sens expertul nefăcând vorbire despre piața financiară/imobiliară.

De asemenea, chiria ce s-ar fi putut încasa de reclamant nu este cea reală în contextul pieței imobiliare aferente fiecărui an față de aspectele reținute în raportul de expertiză întocmită în cauză, astfel că nu se poate considera un prejudiciu cert, în acord cu dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864 (respectiv art. 1349, art. 1385 C. civ., raportat la caracterul succesiv), valoarea chiriei aferente imobilului pe perioada sechestrului.

Cu privire la imobil s-a dispus măsura sechestrului asigurător, ce nu a fost contestată în cursul judecății de către reclamant, aceasta fiind ridicată la solicitarea reclamantuluidupă finalizarea procesului penal. Chiar și în atare condiții, nu există dovezi în sensul că dacă, de exemplu, procesul penal s-ar fi finalizat într-un termen rezonabil de 4-5 ani, reclamantul ar fi încheiat amenajarea posterior respectivului termen, generând vocația de percepere a chiriei ori că ar fi putut închiria imobilul în starea sa actuală, în contextul cererii-ofertei de pe piața imobiliară. întrucât pe lângă condiția de a nu fi reparat, prejudiciul trebuie să mai fie și cert sub aspectul existenței și al întinderii lui, rezultă că această cerință nu este întrunită.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, raportându-se la dispozițiile art. 451 alin. (2) și art. 452 C. proc. civ., la doctrina unanim de acord că există doua criterii legale cumulative pentru exercitarea atribuției reducerii motivate a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților: valoarea cauzei și munca (activitatea) desfășurată de avocat, a arătat că nicio dispoziție din legea fundamentală nu interzice expres consacrarea prin lege a prerogativelor instanței de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocațiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

La data de 27 mai 2022, prin poștă electronică, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul recurentului-pârât, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., și, în subsidiar, respingerea recursului

Cu privire la excepția nulității recursului, a arătat că recurentul-pârâta indicat formal motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând temeinicia soluției pronunțate și nu legalitatea acesteia.

Astfel, criticile ce vizează acordarea de daune ca urmare a arestării reclamantului, partea a făcut o analiză a deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională cu privire la posibilitatea de a acorda daune în cazul arestării nelegale/erorii judiciare precum și a opticii Curții Europeane a Drepturilor Omului; deși a făcut trimitere la diverse prevederile legale, recurentul-pârât nu a indicat care sunt normele de drept material încălcate de instanța de apel prin decizia pronunțată, iar normele invocate sunt norme de procedura nu de drept material;nu s-a criticat faptul că decizia de acordare a daunelor morale este nemotivată;s-a criticat lipsa dovezilor privind prejudiciu cauzat de arestarea nelegale (aspect ce ține de temeinicia nu de legalitatea soluției); s-a solicitat instanței de recurs analizarea cauzei "sub toate aspectele invocate" și stabilirea măsurii în care arestarea preventivă a fost legală, însă dând curs unei asemenea solicitări s-ar realiza o analiza în fond a cauzei de către instanța de recurs.

Nici criticile ce vizează stabilirea răspunderii Statului Român pentru durata nerezonabilă aprocedurii penale nuse încdarează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. câtă vreme recurentul-reclamant reiterează motivele invocate prin cererea de apel (lipsa răspunderii statului român pentru prejudiciile cauzate de durata nerezonabila a procesului penal, răspunderea subsidiara a statului, exista altor remedii interne) fără a indica în concret care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel; mai mult, criticile formulate nu sunt corelate cu considerentele deciziei recurate.

Deși în cadrul acestor critici s-au invocat prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și s-a susținut că decizia nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin motivele de recurs nu s-a criticat în concret lipsa motivării soluției, ci modul în care instanța de apel a apreciat caracterul nerezonabil al procesului penal.

De asemenea, criticile ce vizează cuantificarea daunelor morale acordate pentru durata nerezonabilă aprocesului penal nu indică în concret care sunt normele de drept material care au fost încălcate de instanța de apel prin decizia pronunțată; nu se critică faptul că decizia este nemotivată sub aspectul stabilirii cuantumului acordat.

Cu privire la criticile ce vizează acordarea daunelor materiale ce trebuiau acordate conform prevederilor art. 276 C. proc. pen., a precizat că acestea se referă la modalitatea în care instanța de apel a înțeles să interpreteze probatoriul și nu pot constitui motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci reprezintă critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs; nu s-a indicat în concret care sunt normele de drept material care au fost încălcate de instanța de apei prin decizia pronunțată; deși s-a invocat prevederile art. 276 C. proc. civ., acestea sunt norme de procedură nu norme substanțiale; nu s-a criticat faptul că decizia de acordare a daunelor materiale este nemotivată.

Cu referire la criticile ce vizează acordarea cheltuielilor de judecată în fond și în apel prin care a arătat că au fost acordate fără a ține seama de numărul de termene de la fond și de complexitatea cauzei a precizat că acestea vizează fondul cauzei și nu legalitatea soluției pronunțate de instanța de apel; nu s-a indicat în concret care sunt normele de drept material care au fost încălcate de instanța de apel prin decizia pronunțată; deși s-au invocat prevederile art. 451 și art. 452 C. proc. civ. acestea sunt norme de procedură nu norme substanțiale; nu s-a criticat faptul că decizia de acordare a cheltuielilor de judecată este nemotivată.

Pe fondul recursului, recurentul-reclamant a susținut că în ceea ce privește daunele solicitate pentru arestarea nelegală a acestuia, a arătat în cuprinsul acțiunii că arestarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale și a drepturilor reclamantului, a prezumției de nevinovăție și a dreptului la apărare, invocând în acest sens prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; nelegalitatea privării de libertate a fost confirmată și prin soluția de achitare pronunțată în dosarul penal, indicând în acest sens decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021, prin care s-a statuat că pronunțarea unei soluții de achitare într-un dosar în care s-a dispus aplicarea unor măsuri privative de libertate atrage nelegalitatea acestora.

A arătat că instanța de apel, făcând în mod corect aplicarea considerentelor reținute în decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021, a reținut că măsura arestării preventive a recurentului a devenit nelegală ca urmare a pronunțării soluției de achitare, concluzie ce este în deplină concordanță cu prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție coroborat cu cele ale art. 1 alin. (3) și art. 23 alin. (1) din Constituție.

Cu referire la recursul pârâtului, a susținut că acesta preia argumentele expuse în opinia separată formulată la decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021, opinie minoritară în sensul că excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 539 ar fi trebuit fi respinsă, însă argumentele expuse nu au nicio legătură cu considerentele avute în vedere de instanța de apel la soluționarea cererii de acordare despăgubiri ca urmare a arestării nelegale a reclamantului.

Or, recursul, ca și cale de atac extraordinară nedevolutivă, are ca obiect analiza legalității soluției contestate, prin aplicarea motivelor expres prevăzute la art. 488 C. proc. civ., recursul trebuie sa cuprindă critici concrete privind judecată realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate invocate.

A menționat că soluția pronunțată de instanța de apel este legală, fiind făcută cu aplicarea corectă a dispozițiilor ce reglementează drepturile fundamentale ale persoanelor si răspunderea civilă delictuală și luând în considerare considerentele deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituțională.

Cu privire la durata nerezonabilă a procesului penal și nerespectarea drepturilor reclamantului a arătat că prin acțiunea introductivă de instanță, recurentul-reclamant a solicitat obligarea Statului Român la daune morale pentru prejudiciile cauzate de desfășurarea procesului penal cu încălcarea drepturilor sale fundamentale, raportat la durata nerezonabilă a procesului penal ce s-a desfășurat în perioada 03.01.2007 - 21.11.2017, pretențiile fiind întemeiate pe răspunderea civilă delictuală obiectivă a statului; ambele instanțe au constatat temeinicia pretențiilor formulate față de Statul Român, reținând răspunderea obiectivă directă a Statului Român, pentru care în dreptul intern nu există o procedură efectivă, partea putând uza doar de dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, soluție în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

Or, recurentul-pârât a reiterat apărările formulate în celelalte etape procesuale, invocând faptul că răspunderea statului este una subsidiară și poate fi invocată doar conform prevederilor art. 223 alin. (1) C. civ., arătând că în mod eronat a angajat instanța de apel răspunderea acestuia pe baza răspunderii civile delictuale comune, nefiind responsabil pentru nerespectarea duratei rezonabile a procesului penal, ci autoritățile judiciare, iar în acest caz răspunderea ar fi fost una obiectivă doar dacă între Statul român și magistrați ar exista un raport de prepușenie.

După cum a susținut în fața celor două instanțe răspunderea statului pentru nerespectarea dreptului la un proces echitabil (sub aspectul exigenței duratei rezonabile de soluționare) nu este o răspundere subsidiară întemeiată pe prevederile art. 221-224 C. civ. și nici o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului.

Totodată, a precizat că obiectul prezentului dosar nu este răspunderea pentru săvârșirea unor erori judiciare, astfel încât să se declanșeze răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, reglementată în legea specială (Legea nr. 303/2004) în cazul magistraților, ci compensarea prejudiciului suferit de reclamant prin depășirea duratei rezonabile a procesului penal.

Având în vedere lipsa unei reglementări interne care să prevadă acest remediu, temeiul juridic în analiza acestui drept îl constituie răspunderea civilă delictuală generală reglementată de C. civ. și art. 6 și art. 13 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenție care instituie obligații în sarcina statelor semnatare ale acesteia. Statul Român, în calitatea sa de garant al bunei funcționări a serviciului public al justiției, este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, și, în consecință, acesta este entitatea care trebuie să stea în procesul de recunoaștere a acestor drepturi și de răspundere pentru încălcarea lor, ceea ce justifică legitimarea acestuia în calitate de pârât.

Cu privire la art. 488

1

C. proc. civ. (contestația privind durata procesului penal) invocat de către recurentul-pârât, a arătat că aceste dispoziții au intrat în vigoare la 01 februarie 2014, data intrării în vigoare a C. proc. pen., și se aplică proceselor începute ulterior acestei date (articolul 1