ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2259/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani în data de 22 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor solicitând, în temeiul art. 539 alin. (1) și (2) C. proc. pen., repararea pagubei generate prin privarea nelegală de libertate aferentă intervalului 22 mai 2018 - 27 august 2018, cu obligarea pârâtului, în conformitate cu art. 540 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 5 par. 1 lit. b) din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 23 din Constituție, art. 539 alin. (1)-(2) și art. 541 alin. (1)-(5) C. proc. pen., art. 32 alin. (1) lit. a), art. 36, art. 56-57, art. 451 alin. (1) C. proc. civ., art. 2.500-2.523 C. civ. și art. 2 din O.U.G. nr. 80/2013. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește acordarea daunelor morale pentru privarea de libertate a reclamantului, a excepției inadmisiblității acțiunii, iar, în subsidiar, respingerea cererii, ca neîntemeiată. Prin încheierea de ședință 29 iunie 2021, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală, formulată de reclamantul A..

Sentința pronunțată de Tribunalul Botoșani Prin sentința nr. 317 din 25 martie 2022, Tribunalul Botoșani, secția civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 500 RON, cu titlu de daune morale și suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava Prin decizia nr. 1311 din 23 noiembrie 2022, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinței; a admis apelul reclamantului împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, care nu sunt contrare deciziei.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, invocând faptul că aceasta este nelegală, fiind rezultatul încălcării normelor legale. În dezvoltarea motivelor de recurs a susținut că în mod greșit s-a raportat instanța de apel la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, dat fiind faptul că leguitorul nu a intervenit în intervalul de 45 de zile de la publicarea acesteia pentru a pune în acord acord dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. cu efectele acestei decizii interpretative a instanței constituționale, astfel cum prevede art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, în absența intervenției legiuitorului în termenul de 45 zile de la publicarea deciziei, dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. și-au încetat efectele juridice. Caracterul nelegal al măsurilor preventive (ce era vizat de dispozițiile art. 539 C. proc. pen.) poate fi stabilit fie de către instanța penală, prin chiar hotărârea de achitare sau prin alte hotărâri din care rezultă clar caracterul nelegal al privării de liberate sau vinovăția penală a magistraților implicați în luarea măsurii privative de libertate, fie de către instanța civilă, însă numai în măsura în care, în cursul procesului, se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în fața instanței penale chemate să statueze asupra legalității măsurilor preventive privative de liberate luate în cursul procesului penal, în strict acord cu dispozițiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, respectiv art. 9 C. proc. pen. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenta sa, interpretând dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray contra Regatului Unit). Totodată, jurisprudenta CEDO a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. Astfel, dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut atunci când, spre exemplu, s-a observat că, în hotărârea de achitare, s-a menționat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmăririi penale și menținută în cursul judecății, în condițiile prevăzute de lege; din actele dosarului penal rezultă că legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanțele de judecată până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai ușoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; la data privării de libertate, măsura arestării preventive a fost luată de instanța penală, ulterior prelungită de către aceleași instanțe și confirmată prin respingerea căilor de atac declarate; luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, de sustragerea de la urmărire penală a reclamantului; în raport cu complexitatea cauzei, existau probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârșit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică; modalitatea de desfășurare a activității infracționale justifica această măsură privativă de libertate. Astfel, condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 și 4 ale aceluiași art. 5, garanții care, în speță, au fost respectate, acestea fiind reglementate și de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, Curtea de Apel Suceava, reevaluând situația pe baza probelor administrate, a schimbat soluția instanței de fond în sensul acordării unui cuantum majorat al despăgubirilor de la 500 de RON la 5.000 de RON. Stabilirea cuantumului daunelor morale prin raportare la numărul de zile de arest este disproporționat față de prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant și poate fi apreciat ca fiind îmbogățire fără just temei. A arătat că, la cuantificarea daunelor morale, instanța de apel nu a avut în vedere jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens, a indicat decizia civilă nr. 854/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost stabilit un cuantum al daunelor morale de 150.000 RON pentru o privare de libertate de 10 luni și decizia civilă nr. 8801/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-au acordat daune morale în sumă de 200.000 RON pentru o arestare nelegală timp de 2 ani. Potrivit dispozițiilor art. 540 alin. (1) C. proc. pen. "la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută de art. 538", astfel încât se poate observa că durata privării de libertate reprezintă un criteriu de stabilire a întinderii reparației. Mai mult, a invocat și că hotărârea instanței de apei nu ține cont nici de jurisprudența CEDO, ignorând cu desăvârșire situația de fapt existentă. În mod unanim, a fost apreciat, atât de instanțele naționale, cât și de instanța europeană, că o posibilă reparație, cu titlu de daune morale, nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic, iar nu de a-l acoperi în întregime. Daunele morale sunt destinate să confere părții reclamante o satisfacție echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele speței, să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia (decizia nr. 301/2007 a Curții de Apel Craiova). Astfel, susține că suma de 5.000 RON, acordată cu titlu de daune morale, constituie o îmbogățire fără justă cauză, fiind disproporționată față de perioada în care i-a fost restrânsă libertatea intimatului-reclamant.

Apărările formulate în cauză În data de 29.04.2023, cu respectarea termenului prevăzut de lege, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității motivelor de recurs prezentate la filele x din cererea de recurs, întrucât criticile aduse modului de evaluare a cuantumului daunelor morale nu se circumscriu motivelor de casare, reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind doar chestiuni de fond, nesusceptibile a fi analizate de instanța de recurs. De asemenea, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. Intimatul-reclamant a menționat că instanța de apel a avut în mod legal în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, anterior publicată în Monitorul Oficial, și care producea efecte juridice pentru viitor, inclusiv în raport cu momentul soluționării pricinii în stadiul procesual al apelului. În acest sens, a indicat faptul că Decizia CCR nr. 136/2021 a fost pronunțată în data de 03.03.2021 și publicată, în Monitorul Oficial nr. 494, în data de 12.05.2021. Este adevărat că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție se stabilește că "deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor", însă Tribunalul Botoșani, care, prin încheierea civilă din 29.06.2021, a respins excepția inadmisibilității cererii introductive de instanță, a avut în vedere o decizie a Curții Constituționale care fusese publicată în Monitorul Oficial la data soluționării excepției invocate de recurentul-pârât și producea efecte pentru viitor încă de la 12.05.2021. Cu alte cuvinte, Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale a României precede, din punct de vedere temporal, atât încheierea din 29.06.2021, cât și sentința nr. 317/2022, ambele pronunțate de Tribunalul Botoșani. A mai invocat și faptul că inclusiv instanța de apel, care a respins calea de atac ordinară împotriva sentinței nr. 317/2022, a rejudecat fondul cauzei în baza unei decizii pronunțate ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, așadar ulterior datei de 12.05.2021. Drept urmare, instanțele au respectat o decizie a Curții Constituționale a României care nu exclude persoanei arestate în cursul procesului și față de care s-a dispus ulterior achitarea dreptul să obțină repararea pagubei generată de privarea sa nedreaptă de libertate. Cât privește motivul de recurs privind procedura constatării nelegalității măsurii arestării preventive, intimatul-reclamant a invocat faptul că în mod greșit a susținut recurentul-pârât aspectul conform căruia caracterul nelegal al măsurilor preventive poate fi stabilit fie de către instanța penală prin chiar hotărârea de achitare sau prin alte hotărâri din care rezultă clar caracterul nelegal al privării de libertate sau vinovăția penală a magistraților implicați în luarea măsurilor privative de libertate. Susține că aceasta este o afirmație eronată, care excede oricărei norme de procedură penală și oricărei politici de reglementare în materie procesual penală. Arată că nu există un mijloc procedural admisibil, prin care C. proc. pen. să recunoască ipoteza mai sus menționată și să o reglementeze ca atare. Opinia părții adverse este combătută de chiar dreptul pozitiv - incident în materia procesual penală. Cu alte cuvinte, în C. proc. pen. nu este stipulat în cadrul niciunui articol posibilitatea instanței de a constata caracterul nelegal al unei perioade în care o persoană s-a aflat în mod nelegal sub imperiul unei măsuri privative de libertate și nici dreptul suspectului sau inculpatului (persoane interesate în cauză) de a solicita, în baza unei cereri procedurale - admisibile, constatarea caracterului nelegal al unei perioade în care s-a aflat sub arest preventiv sau domiciliar. Susține că în C. proc. pen. sunt reglementate următoarele mijloace procedurale la îndemâna persoanei interesate: cererea de constatare a încetării de drept a măsurii preventive, conform art. 241 din respectivul cod; cererea de înlocuire a măsurii preventive, conform art. 242 alin. (2) din același cod și cererea de revocare a măsurii preventive, întemeiată pe dispozițiile art. 242 alin. (1) C. proc. pen., cereri care nu privesc constatarea caracterului nelegal al privării de libertate. Mai arată că afirmațiile recurentului sunt eronate și prin prisma prevederilor art. 399 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora "instanța are obligația ca, prin hotărâre, să se pronunțe asupra menținerii, revocării înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat". Prin urmare, și în baza hotărârii de achitare, odată cu soluționarea laturii penale a cauzei, instanța nu se pronunță asupra caracterului nelegal al unei anumite măsuri sub imperiul căreia s-a aflat o persoană o anumită perioadă de timp determinată, pentru că art. 399 C. proc. pen. nu îi permite instanței dispunerea acestei măsuri procesuale. Așadar, instanța penală are obligația de a se pronunța cu privire la menținerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a unei măsuri preventive, nu și cu privire la constatarea nelegalității măsurii preventive dispusă anterior pentru o perioadă determinată, în cadrul procesului penal. O asemenea din urmă ipoteză este inadmisibilă, potrivit legii, sens în care invocă și decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Drept urmare, susține că instanțele de fond au aplicat în mod corect Decizia CCR nr. 136/2021. În ceea ce privește excepția nulității motivelor de recurs prezentate la filele x din cererea de recurs, a indicat faptul că respectivele critici, care privesc modul de evaluare a cuantumului daunelor morale, nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind doar chestiuni de fond nesusceptibile a fi analizate de instanța de recurs. Astfel, a precizat că, dat fiind caracterul excepțional și extraordinar al recursului, poate fi invocat cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de lege, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Aspectele referite vizează doar chestiuni de fond și nu de procedură, care au fost avute deja în vedere de instanțele care au soluționat sau evocat fondul cauzei atât în primă instanță cât și în apel. Criticile aduse modalității de evaluare a cuantumului daunelor morale nu se circumscriu celor opt motive de casare prevăzute de lege și nu sunt compatibile cu motivul de casare invocat de către recurent. Instanța de apel a administrat, în mod procedural și cu respectarea principiului contradictorialității, probele puse în discuție de părți și a analizat, în mod temeinic, declarațiile martorilor audiați în primă instanță precum și înscrisurile atașate la dosarul cauzei, hotărârile penale privitoare la achitarea reclamantului, fișa de cazier judiciar, copii ale dosarului penal. Instanța de recurs nu este învestită a analiza fondul cauzei care a fost deja examinat, în conformitate cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, atât de către Tribunalul Botoșani, cât și de Curtea de Apel Suceava. În concluzie, aspectele prezentate de către partea adversă în a doua parte a cererii de recurs, care vizează "caracterul disproporționat al daunelor morale prin raportare la numărul de zile de arest preventiv", respectiv problema "cuantumului exagerat, nejustificat de circumstanțele speței" nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, cadrul factual, astfel cum a fost stabilit de instanțele fondului și care nu a fost contestat de către părți, relevă faptul că intimatul-reclamant a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2018 din data de 13 iunie 2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoșani pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, incriminată de art. 233 C. pen. Intimatul-reclamant a fost reținut, iar ulterior arestat preventiv în respectiva cauză penală începând cu data de 21.05.2018 și până în data de 27.08.2018. Prin sentința penală nr. 581 din 03.05.2019, pronunțată de Judecătoria Botoșani în dosarul nr. x/2018, s-a dispus achitarea intimatului-reclamant, în baza art. 396 alin. (1) și (5) raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută și pedepsită de art. 233 C. pen. Prin demersul judiciar dedus judecății, intimatul-reclamant A., a solicitat obligarea recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 30.000 RON, reprezentând daune morale pentru despăgubiri cauzate prin prejudiciul moral suferit ca urmare a privării sale de libertate, în cadrul procedurii penale ce s-a desfășurat împotriva sa și care a fost finalizată printr-o soluție de achitare, fiind invocate, în drept, prevederile art. 5 par. 1 lit. b) din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 23 din Constituție, precum și dispozițiile art. 539 alin. (1)-(2) și art. 541 alin. (1)-(5) C. proc. pen. Problema de drept pe care Înalta Curte este chemată să o examineze, în concret, vizează legalitatea deciziei recurate, din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material în cauză, fiind susținut faptul că intimatul-reclamant nu are dreptul de a solicita daune morale în circumstanțele date, precum și faptul că valoarea daunelor morale stabilite de instanța de apel este disproporționată față de perioada în care i-a fost restrânsă libertatea intimatului-reclamant. - Printr-o primă critică de nelegalitate, circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a susținut că prevederile art. 539 C. proc. pen., în legătură cu care a fost pronunțată Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, și-ar fi încetat aplicabilitatea, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, ca urmare a nepunerii lor în acord cu dispozițiile legii fundamentale, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei instanței de contencios constituțional. Din această perspectivă, caracterul nelegal al măsurilor preventive, obiect de reglementare al prevederilor art. 539 C. proc. pen., poate fi stabilit fie de instanța penală, fie de către instanța civilă "însă numai în măsura în care în cursul procesului se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în fața instanței penale chemate să statueze asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate (...) în strict acord cu dispozițiile art. 5 par. 1-4 din Convenție, respectiv art. 9 C. proc. pen.." Criticile au caracter nefondat, în cauză stabilindu-se în mod corect, de către instanțele de fond, că sunt aplicabile dispozițiile art. 539 C. proc. pen., în vederea acordării de daune morale pentru arestarea preventivă a intimatului-reclamant, în raport cu considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021, obligatorie conform art. 147 alin. (4) din legea fundamentală. Astfel, se observă că, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat faptul că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională. Drept urmare, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituțională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaște dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare. Per a contrario, a considera opusul celor anterior evocate ar însemna o încălcare a prevederilor art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, anterior referite, cât și a dispozițiilor art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care consacră forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale, care, potrivit dezlegărilor date prin Decizia Curții Constituționale nr. 414/2010 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 4 mai 2010), privește atât dispozitivul deciziilor, cât și considerentele pe care se sprijină acesta. Mai mult, Înalta Curte constată și că unul dintre temeiurile de drept, pe care intimatul-reclamant și-a întemeiat acțiunea, este reprezentat, printre altele, de prevederile art. 5 par. l din Convenția europeană a drepturilor omului, temei de drept în privința căruia, prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, s-a reținut că acesta reprezintă un standard minim de protecție, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție sporită a libertăților individuale (par. 31 din Decizia nr. 136/2021). Astfel, s-a reținut că art. 5 paragraful 5 din Convenție creează un drept direct la reparații, cu condiția ca instanțele naționale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 par. 1-4 din Convenție (par. 24). În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut și că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dispoziții care oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare. Astfel, se concluzionează că odată oferit acest standard, în privința acestuia, devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenție (par. 47). În atare circumstanțe, în mod legal s-a reținut de către instanța de apel că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., cât timp aceste dispoziții legale nu puteau constitui, în sine, temei juridic al pretențiilor afirmate, din moment ce sediul materiei se regăsește în dispozițiile art. 539 C. proc. pen., cu accepțiunea dată acestora conform deciziei instanței de contencios constituțional. - Printr-o altă critică, subsecventă celei dintâi, recurentul-pârât afirmă, făcând referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. În dezvoltarea susținerilor, a mai invocat și aspectul potrivit căruia "condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de dispozițiile art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție". Critica recurentului-pârât este nefondată, întrucât nu ia în considerare dezlegările obligatorii date prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 și Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privitoare la dreptul la repararea prejudiciului moral suferit și în cazul unei arestări "injuste/nedrepte", nu doar în cazul unei arestări nelegale. În speță, în mod corect s-a stabilit, de către instanța de apel, faptul că, raportat la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, se impune recunoașterea, în favoarea celui vătămat, a dreptului la repararea pagubei, în cazul privării de libertate dispuse în cursul unui proces penal soluționat prin achitare, chiar în condițiile în care privarea de libertate nu a avut caracter nelegal, fiind o privare de libertate numai nedreaptă/injustă sau determinată de o acuzație penală netemeinică. În analiza acestei critici, sunt relevante câteva precizări, cu caracter de principiu, cu privire la cadrul juridic aplicabil acțiunii, astfel cum sunt expuse în cele ce urmează. Astfel, în raport cu art. 539 C. proc. pen. (forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată): "(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei." Acest text normativ reglementează dreptul persoanei la repararea pagubei în cazul unei privări nelegale de libertate, dispuse în cursul procesului penal, condiționarea legii vizând în mod exclusiv caracterul nelegal al privării de libertate, în cursul procesului penal, independent de soluția pronunțată pe fondul acuzației în materie penală și de temeiul acesteia. Prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a statuat, însă, că soluția legislativă conținută de art. 539 C. proc. pen. este neconstituțională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. Aspectul de neconstituționalitate, cu privire la care a fost sesizată Curtea Constituțională a vizat tocmai existența unei măsuri privative de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. și art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție, fiind, așadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală formulate. Or, pe acest aspect, Curtea Constituțională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale, statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală, acuzație care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeași măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertății individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzației). Faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită (par. 38). Pentru a decide în acest sens, Curtea Constituțională a considerat că, din moment ce și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție, orice condiționare a dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, limitează în mod nejustificat sfera de aplicare a acestor texte constituționale (par. 44). S-a concluzionat, de către instanța de contencios constituțional, că privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, ca temei de drept pentru repararea prejudiciului suferit prin măsura privativă de libertate, ipoteză în care valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, după caz (par. 45 și 54). Ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, anterior referită, prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. De asemenea, s-a mai stabilit și că, în acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curți au în vedere faptul că, urmare a pronunțării Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost sancționat prin decizia menționată, au dobândit o aplicare previzibilă și unitară (par. 47 din Decizia nr. 1/2023). În continuare, se are în vedere că soluțiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (par. 50 și 51). Concluzionează Înalta Curte, în decizia amintită, că soluția din cuprinsul Deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale, respectiv din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., converg în interpretarea și aplicarea, pe laturi diferite, a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. (par. 53). Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica recurentului-pârât, se ignoră dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă. Dat fiind faptul că față de intimatul-reclamant s-a dispus achitarea, conform art. 16 lit. c) C. proc. pen., ulterior reținerii și arestării preventive, în speță, sunt îndeplinite condițiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste. - Printr-o ultimă critică adusă deciziei atacate, recurentul-pârât invocă faptul că stabilirea cuantumului daunelor morale prin raportare la numărul de zile de arest este disproporționat față de prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant, suma de 5.000 RON constituind o îmbogățire fără just temei. Inclusiv această critică are caracter nefondat. Sub acest aspect, prin considerentele hotărârii recurate, curtea de apel, raportându-se la ingerințele în viața reclamantului prin arestarea sa nedreaptă, admițând apelul acestuia, a majorat cuantumul daunelor morale acordate tocmai în considerarea valorilor către care se orientează în general jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel, ca instanță devolutivă, dată fiind plenitudinea sa de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, reevaluând materialul probator administrat, respectiv declarațiile martorilor audiați în fața primei instanțe, a reținut ca fiind relevante aspectele privitoare la existența unor stări de tulburare emoțională a intimatului-reclamant, pe durata arestului, aspect care a impus stabilirea respectivului cuantum al despăgubirilor. Or, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și instanțele naționale, în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar la criteriile prevăzute de legislația națională, ci și principiul echității, ce impune aprecierea circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esență, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autoritățile penale și la consecințele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viața sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat. În atare condiții, cum curtea de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, astfel cum rezultă acestea din practica judiciară internă și europeană, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, atunci când a stabilit că suma de 5.000 RON este de natură a reprezenta o satisfacție echitabilă și rezonabilă pentru a cuantifica, din punct de vedere pecuniar, prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant pentru privarea nedreaptă de libertate în perioada 22 mai 2018 - 27 august 2018, nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect. Totodată, nu este lipsit de relevanță faptul că o reapreciere a sumei stabilite pe baza probelor administrate nu este permisă în faza procesuală a recursului, reprezentând un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate a soluției, cum în mod corect se arată și de către intimatul-reclamant, prin apărările formulate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1311 din 23 noiembrie 2022 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.