Decizia nr. 2487/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 922/2022 a Tribunalului Botoșani

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani la data de 21.04.2022 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, actualizată în funcție de rata inflației, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat prin privarea de libertate în mod nelegal; plata sumei de 780 euro actualizată în funcție de rata inflației, reprezentând daune materiale pentru prejudiciul cauzat prin privarea de libertate în mod nelegal; plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 922 din 07 octombrie 2022 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția I civilă, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii formulate de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a respins acțiunea având ca obiect pretenții formulată de reclamantul A..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 364 din 04 aprilie 2023, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A.. A admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A schimbat în parte sentința civilă nr. 922 din data de 7.10.2022, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția I civilă, în dosarul nr. x/2022, în sensul că: A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins acțiunea ca fiind prescrisă. A menținut dispoziția prin care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 364 din 04 aprilie 2023 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă au declarat recursuri reclamantul A. și pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor. 4.1. Prin recursul formulat de recurentul-reclamat A., aceasta critică hotărârea instanței de apel din perspectiva soluționării greșite a excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătând, în esență, că sentința penală nr. 83 din 08.10.2020 a Judecătoriei Dorohoi, prin care a fost admisă cererea de revizuire și a fost anulată sentința penală de condamnare la pedeapsa închisorii, nr. 108 din 24 iunie 2020 a aceleiași instanțe, nu a fost legal comunicată către acesta. Astfel, arată că din anul 2019, când a fost eliberat, a lucrat în Italia, despre acest aspect fiind informată Judecătoria Dorohoi, prin procesul-verbal de căutare la domiciliu din 14.01.2020 întocmit de către Postul de Poliție Havîrna, dosarul nr. x/2019 consemnându-se acest aspect. De asemenea, aspectul plecării sale în străinătate ar fi fost reținut și prin sentința penală nr. 108/24.06.2020, în toate procesele-verbale întocmite de factorul poștal consemnându-se faptul că citarea/comunicarea actelor de procedură nu s-a putut realiza din cauza faptului că destinatarul "este plecat din localitate". Totodată, arată recurentul că, potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (1) din C. proc. pen., "Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispozițiilor prevăzute în prezentul capitol", astfel că, în ceea ce privește comunicarea sentinței penale nr. 83/08.10.2020, erau aplicabile dispozițiile prevăzute la art. 257-267 din C. proc. pen., din care reiese că actele de procedură se comunică la adresa unde locuiește persoana în cauză, iar dacă aceasta nu este cunoscută, atunci la adresa locului de muncă, prin serviciul de personal al unității la care lucrează. Cât privește persoanele care locuiesc în străinătate sunt aplicabile dispozițiile art. 259 alin. (9) din C. proc. pen., atât în ceea ce privește citarea cât și comunicarea actelor de procedură. Așadar, în contextul în care prin punerea în executare a mandatului de aducere instanța a aflat locul unde acesta locuia, respectiv în Italia, aceasta avea obligația procedurală de a comunica hotărârea la respectiva adresă. Consideră că atât comunicarea hotărârii nr. 108/24.06.2020 cât și comunicarea sentinței nr. 83/08.10.2020 se puteau efectua prin comisie rogatorie, conform Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală iar, în situația în care instanța aprecia că această lege nu este aplicabilă, avea obligația să comunice hotărârea în cauză prin scrisoare recomandată la adresa locului unde acesta locuia. Neîndeplinirea comunicărilor legale produce consecințe juridice față de participanții procesului penal, ea putând fi acoperită dacă partea a luat cunoștință într-un alt mod de actul necomunicat. În speță, nelegalitatea comunicării a fost acoperită doar la data de 17.01.2022, când reprezentantul convențional al recurentului a solicitat comunicarea sentinței penale nr. 83/08.10.2020 pronunțate de către Judecătoria Dorohoi în dosarul nr. x/2020. Cum comunicarea acestei sentințe s-a realizat în data de 21.01.2022, formularea prezentei acțiuni, la 19.04.2022 a fost realizată în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., astfel că, în mod greșit, instanța de apel a respins apelul său și a constatat că acțiunea este prescrisă. Se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Cauza Davran contra Turciei pct. 40-47. 4.2. Prin recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, se critică soluția instanței de apel dată asupra excepției inadmisibilității acțiunii. Astfel, arată că în speță nu erau îndeplinite condițiile de admisibilitate alea unei astfel de acțiuni. Prima instanță de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, reținând că îndeplinirea condițiilor art. 538 C. proc. pen. presupune cercetarea fondului cererii de chemare în judecată, fiind deci o condiție de temeinicie iar nu de admisibilitate a cererii. Excepția inadmisibilității dreptului material la acțiune este o excepție procesuală de fond și are drept finalitate crearea unui cadru procesual care să permită soluționarea unei cereri pe fond prin intermediul unei proceduri judiciare civile lipsite de vicii procedurale, în condițiile inexistenței oricăror lipsuri privind dreptul la acțiune în legătură cu cererea în cauză. Se susține că, în speță, reclamantul a sesizat instanța printr-o acțiune întemeiată pe dispozițiile C. proc. pen. privind dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, însă fără ca această acțiune să întrunească condițiile privind admisibilitatea și soluționarea în fond a cauzei. Astfel, potrivit art. 538 alin. (1) "Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (3) Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. (4) Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit." Din interpretarea dispozițiilor legale de mai sus care reglementează procedura de urmat pentru obținerea reparării prejudiciului, rezultă că trebuie să existe o hotărâre de condamnare definitivă care a fost desființată sau anulată, iar în urma rejudecării cauzei în condițiile art. 538 din C. proc. pen., s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, condiții care nu sunt îndeplinite în speță. Judecarea cererii de revizuire nu a avut ca finalitate achitarea condamnatului pentru faptele avute în vedere la stabilirea vinovăției acestuia, ca urmare a unui fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară. Faptul că, deși i s-a pus în vedere de către instanță, reclamantul nu a făcut dovada efectuării plății amenzii penale și ca urmare a acestui fapt a fost dispusă înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, nu poate angaja răspunderea Statului Român pentru privarea acestuia de libertate și nu face dovada existenței unei erori judiciare. Mai arată recurentul că, potrivit ipotezei reglementate de art. 538 alin. (2) din C. proc. pen., se impune, de asemenea, întrunirea unor condiții cumulative, pentru a se formula o cerere în repararea pagubei pricinuite de eroarea judiciară. O primă condiție se referă la condamnarea unei persoane judecate în lipsă, condiție despre a cărei îndeplinire nu se poate discuta în speță, cât timp reclamantul nu se prevalează de o asemenea situație. O doua condiție vizează redeschiderea procesului penal cu privire la persoana judecată în lipsă, condiție ce depinde de existența celei anterior menționate și care este lipsită total de incidență în speță, reclamantul fiind reprezentat de avocat în fiecare etapă procesuală prin care a fost stabilită vinovăția și răspunderea acestuia. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului și schimbarea în parte a deciziei civile nr. 364 din data de 4 aprilie 2023 a Curții de Apel Suceava, în sensul admiterii excepției invocate și respingerea în consecință a cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar.

Apărările formulate în cauză Cererile de recurs au fost comunicate reciproc între recurenți în data de 22 iunie 2023 și, respectiv 26 iunie 2023, astfel cum reiese din dovezile aflate la dosar. În data de 12 iulie 2023, în termen legal, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant în data de 19 iulie 2023, care nu a depus răspuns la întâmpinare. În data de 24 iulie 2023, în termen legal, A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care invocă excepția nulității, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-pârât în data de 01 septembrie 2023, care nu a depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Luând spre examinare recursul formulat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte reține caracterul său nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Primul motiv de critică, ce poate fi încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. privește modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, sub aspectul momentului de la care curge termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 541 C. proc. pen. Astfel, recurentul susține că acțiunea a fost formulată în termen, cu respectarea dispozițiilor art. 541 C. proc. pen., impunându-se respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și judecata pe fond a cauzei, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În esență, recurentul-reclamant critică hotărârea instanței de apel sub aspectul faptului că, în mod greșit, a modificat soluția instanței de fond, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, fără să fi avut în vedere că acesta a luat la cunoștință de eroarea judiciară săvârșită de Statul Român abia la data de 17 ianuarie 2022, când, urmare a solicitării reprezentantului său convențional, i-a fost comunicată sentința penală nr. 83 pronunțată la data de 08 octombrie 2020 de către Judecătoria Dorohoi. Arată recurentul că, în mod nelegal, instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la 3 zile de la momentul expirării termenului de 7 zile indicat în cuprinsul înștiințării despre soluția pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Dorohoi, realizate la 13.10.2020, în condițiile în care soluția pronunțată în dosarul de revizuire nu i-a fost comunicată la reședința acestuia din Italia, unde locuia efectiv, adresă despre care instanțele penale au avut cunoștință. Contrar criticilor invocate în susținerea cererii de recurs, se constată că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente la împrejurările de fapt reținute pe baza probelor dosarului. Astfel, în ceea ce privește soluția adoptată de instanța de apel, care a modificat hotărârea primei instanțe, se constată că, în mod corect, s-a reținut că, potrivit art. 541 alin. (2) C. proc. pen., acțiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. Prin urmare, termenul de 6 luni pentru introducerea acțiunii pentru repararea pagubei, prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., a început să curgă la data de 26 octombrie 2020 (la 7+3 zile de la data afișării înștiințării referitoare la comunicarea hotărârii pronunțate la data de 13.10.2020), astfel că formularea cererii introductive de instanță la 19.04.2022 este tardivă, termenul de prescripție de 6 luni expirând cu mult înainte de formularea prezentului demers judiciar. Stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție de 6 luni este clară și nu comportă interpretări, acest moment fiind data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, acesta aspect nefiind contestat de către recurent. Ceea ce se contestă, în fapt, este momentul de la care a doua instanță de control judiciar a apreciat că sentința civilă nr. 83 din 08 octombrie 2020 a Judecătoriei Dorohoi ar fi rămas definitivă, în condițiile în care s-a invocat o neregularitate cu privire la procedura de comunicare a respectivei hotărâri către reclamantul în cauză. Înalta Curte, verificând modalitatea de comunicare a hotărârii sus-menționate către reclamant, are în vedere dispozițiile art. 259 C. proc. pen., potrivit cărora: "(1) Suspectul, inculpatul, părțile în proces, precum și alte persoane se citează la adresa unde locuiesc, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului lor de muncă, prin serviciul de personal al unității la care lucrează. (2) Suspectul sau inculpatul are obligația de a comunica în termen de cel mult 3 zile organului judiciar schimbarea adresei unde locuiește. Suspectul sau inculpatul este informat cu privire la această obligație în cadrul audierii și cu privire la consecințele nerespectării obligației. (3) Suspectul sau inculpatul care a indicat, printr-o declarație dată în cursul procesului penal, un alt loc pentru a fi citat este citat la locul indicat. (4) Suspectul sau inculpatul poate fi citat la sediul avocatului ales, dacă nu s-a prezentat după prima citare legal îndeplinită. (5) Dacă nu se cunosc nici adresa unde locuiește suspectul sau inculpatul și nici locul său de muncă, la sediul organului judiciar se afișează o înștiințare care trebuie să cuprindă: a) anul, luna, ziua și ora când a fost făcută; b) numele și prenumele celui care a făcut afișarea și funcția acestuia; c) numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, reședința, respectiv sediul celui citat; d) numărul dosarului în legătură cu care se face înștiințarea și denumirea organului judiciar pe rolul căruia se află dosarul; e) mențiunea că înștiințarea se referă la actul procedural al citației; f) mențiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citația în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citația; g) mențiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citației în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citația se consideră comunicată la împlinirea acestui termen; h) semnătura celui care a afișat înștiințarea…(7) Persoanele private de libertate se citează la locul de deținere, prin administrația acestuia. O copie a citației se comunică și administrației locului de deținere". Prin cererea de revizuire formulată la 16 iulie 2020, recurentul din prezenta cauză, A., a menționat că este încarcerat în Penitenciarul Botoșani, astfel că instanța a dispus citarea acestuia la sediul penitenciarului, în conformitate cu dispozițiile art. 259 alin. (7) C. proc. pen. Prin încheierea din 23 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Dorohoi a fost admisă în principiu cererea de revizuire a sentinței penale nr. 108 din 24 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Dorohoi, formulată de revizuentul A., și s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 250 de zile închisoare stabilite prin sentința atacată, revizuentul fiind pus în libertate. Având în vedere că revizuentul, după punerea sa în libertate, nu a indicat adresa la care dorește să fie citat, instanța de revizuire a dispus citarea sa la locul de domiciliu, din comuna Havârna, jud. Botoșani. Pentru termenul de judecată din 27 august 2020, Judecătoria Dorohoi, constatând lipsa revizuentului, cât și a avocatului ales al acestuia, precum și faptul că citația transmisă la domiciliul părții s-a întors cu mențiunea "plecat din localitate", a amânat cauza la data de 08 octombrie 2020. La termenul din 08 octombrie 2020, s-a prezentat în fața instanței avocat B., în reprezentarea revizuentului lipsă, în baza împuternicirii avocațiale seria x nr. x/23.07.2020 aflate la dosar, astfel că procedura de citare a fost considerată legal îndeplinită. Cum reprezentantul convențional al părții, prezent în sală cu ocazia dezbaterii asupra cererii de revizuire nu a indicat o altă adresă la care să fie efectuate procedurile de comunicare cu revizuentul, instanța a dispus comunicarea sentinței civile nr. 83 din 08 octombrie 2020 la aceeași adresă de domiciliu a revizuentului, pe procesul-verbal de predare din 13.10.2020, aflat la dosarul Judecătoriei Dorohoi, fiind făcută mențiunea că s-a procedat la afișarea înștiințării deoarece destinatarul este plecat din localitate. Astfel, agentul procedural a procedat în conformitate cu prevederile art. 259 alin. (5) C. proc. pen., procedura de comunicare a hotărârii considerându-se îndeplinită la momentul expirării termenului de păstrare a citației la sediul instanței. Nu pot fi primite alegațiile recurentului-reclamant în sensul că instanța avea obligația de a proceda la citarea sa la reședința din Italia, în condițiile în care acesta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 259 alin. (2) C. proc. pen., sancțiunea în acest caz fiind tocmai comunicarea hotărârii la vechiul loc de citare. Din perspectiva aplicării acestui text de lege, nu prezintă importanță chestiunea de a ști dacă procedura de citare a fost îndeplinită prin înmânarea citației sau în oricare altă modalitate de comunicare. În cazul citării prin afișare, procedura se consideră îndeplinită și prin neprezentarea părții în vederea ridicării citației în termenul prevăzut de lege, care curge de la data afișării înștiințării. Mențiunea din cuprinsul procesului-verbal de comunicare a hotărârii, în sensul că destinatarul este plecat de la adresă, nu poate avea altă valoare decât aceea că pe parcursul procesului partea și-a schimbat locul citării, fără a încunoștința instanța. Or, în conformitate cu prevederile inculpatul este citat la noua adresă numai dacă a încunoștiintat instanța de judecată de schimbarea intervenită, în termen de 3 zile de la intervenirea schimbării, sub sancțiunea neluării în seamă a noi adrese. Nu există nicio normă de drept care să indice obligația instanței de a face demersuri în vederea aflării noii locuințe a celui care și-a schimbat adresa pe parcursul procesului. Așadar, nu se poate imputa instanței o eventuală nerespectare a dreptului la un proces echitabil în condițiile în care necitarea/necomunicarea hotărârii la noua locuință a recurentului s-a datorat tocmai culpei acestuia, care nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de textul art. 259 alin. (2) C. proc. pen. Cât privește jurisprudența CEDO invocată, Cauza C-18342/03 Davran împotriva Turciei, aceasta nu este aplicabilă speței, în condițiile în care privește o situație premisă diferită. Astfel, în respectiva cauză s-a reținut că reclamantul a suferit o restrângere excesivă a dreptului său de acces la o instanță în cazul în care recursul său a fost declarat inadmisibil pe motiv de nerespectare a termenelor legale, în măsura în care nerespectarea termenelor a fost cauzată de modul defectuos în care autoritățile și-au îndeplinit obligația de a notifica hotărârea pronunțată de instanța inferioară către reclamant, care se afla în detenție și era, prin urmare, ușor de localizat. În speța de față situația este diferită prin aceea că reclamantul și-a schimbat locuința după eliberarea din detenție, situație în care obligația încunoștiințării instanței despre modificarea adresei la care urmează a i se comunica actele de procedură îi revenea acestuia, iar nu conducătorului locului de detenție care, în cazul persoanelor încarcerate, procedează la comunicarea directă cu instanța. Trebuie observat că de vreme ce recurentul însuși formulase, prin apărătorii aleși, cererea de revizuire, era în cunoștință cu privire la acest demers procesual care a determinat punerea sa în libertate, motiv pentru care obligația de a înștiința instanța penală cu privire la domiciliul său real nu poate fi privită decât ca una rezonabilă, fiind cunoscută de altfel de toate legislațiile procesuale europene, urmărind totodată scopul legitim al bunei desfășurări a procesului penal. Prin urmare, ingerința în drepturile procesuale ale recurentului este una prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și totodată este în concret proporțională cu cauzele care au justificat-o, fără a aduce atingere înseși substanței dreptului recurentului - pe de-o parte, la nivel personal, acesta nu putea invoca necunoașterea legii, cu atât mai mult cu cât obținuse într-un stadiu procesual anterior desființarea hotărârii primei instanțe pentru nelegala sa citare; pe de altă parte, avocații recurentului trebuiau să încunoștințeze instanța penală despre domiciliul real unde recurentul de față urma a fi citat și unde urma a i se comunica hotărârea penală pronunțată asupra cererii de revizuire, omisiunea de a proceda astfel relevând o încălcare imputabilă a obligațiilor de diligență ce incumbă avocatului, potrivit Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitaera profesiei de avocat și Statutului acestei profesii. Pentru motivele expuse, Înalta Curte apreciază că, în mod corect instanța de apel a constatat procedura de comunicare a hotărârii penale nr. 83 din 08.10.2020 a Judecătoriei Dorohoi a fost îndeplinită în mod legal, prin afișarea înștiințării în data de 13 octombrie 2020. Prescripția extinctivă este o sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situații juridice ocrotite de lege, care, în condițiile legii, nu va mai avea posibilitatea de a obține protecția judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material la acțiune. Având în vedere aspectele prezentate, soluția instanței de apel este corectă, aceasta constatând, în mod corect, nerespectarea și încălcarea termenului de prescripție de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată în care reclamantul trebuia să formuleze o acțiune în despăgubiri la instanța competentă. Rezultă prin urmare că soluția recurată este legală în ceea ce privește stabilirea momentului de început al cursului prescripției și cu privire la constatarea potrivit căreia acest termen s-a împlinit. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și acesta urmează a fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente: Prin motivele de recurs invocate, recurentul-pârât a susținut, în esență, că excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă greșit de instanțele de fond, în pofida faptului că nu erau îndeplinite condițiile de admisibilitate ale acțiunii prevăzute de art. 538 C. proc. pen. Instanța de judecată a fost sesizată cu soluționarea unei acțiuni în repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 538 C. proc. civ., prin care reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata prejudiciului moral și material cauzat prin privarea de libertate în mod nelegal. Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual. În speță, dreptul la acțiune este reglementat prin însuși art. 538 C. proc. pen., prin care se prevede că persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Aceste condiții constau, așa cum arată și recurentul-pârât, în existența unei hotărâri definitive de achitare, pronunțate ca urmare a anulării sau desființării hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară. Verificarea îndeplinirii condițiilor anterior menționate constituie tocmai obiectul cererii cu care a fost sesizată instanța de judecată, analiză care presupune certarea fondului cauzei, prin administrarea unui probatoriu adecvat. Astfel, verificarea condițiilor de admisibilitate ale unei atare acțiuni vizează însuși fondul cererii de chemare în judecată, neputând fi analizat pe cale de excepție, întrucât aceasta ar presupune ca instanța să pronunțe o soluție fără a cerceta fondul pricinii. Este real că în speță nu sunt îndeplinite condițiile art. 538 C. proc. civ., întrucât recurentul nu a fost privat de libertate în mod nelegal, ci în executarea unei hotărâri penale definitive. Faptul care a determinat admiterea revizuirii, respectiv plata anterioară a amenzii penale, nu a fost în mod legal adus la cunoștința biroului de executări penale al instanței de executare, deși recurentul era obligat la aceasta, punerea în executare a pedepsei privative de libertate fiind prin urmare cauzată de propria sa inacțiune. În aceste coordonate, prevederile art. 538 C. proc. pen. nu se aplică, însă aceasta constituie o chestiune de fond, iar nu una care să releve inadmisibilitatea cererii. În considerarea argumentelor anterior reținute, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al cererilor de recurs și să dispună în consecință, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.