ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2441/2023

Ședința publică din data de 29 noiembrie 2023

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 31.08.2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 516.580 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective și a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății), reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan de 2520 mp și construcții în suprafață de 99,12 mp situat în Botoșani str. x, județul Botoșani și valoarea de 760.589 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/2009.

Prin sentința civilă nr. 1029 din 17 iunie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin decizia nr. 181A din 09 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței civile nr. 1029 din 17 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de prim control judiciar, deși a modificat concluziile și considerentele primei instanțe, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

După indicarea considerentelor primei instanțe cu privire la momentul subiectiv și momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, recurentul a prezentat considerentele instanței de apel cu privire la momentul de la care curge prescripția, opinând că există o contradicție vădită între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului declarat de reclamant.

Astfel, instanța de apel a reținut, contrar considerentelor din sentința pronunțată de prima instanță, că momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reprezintă momentul la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ.

Instanța de apel a reținut greșit, în aplicarea normelor legale menționate, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Recurentul a făcut referire la considerente din decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, după care a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al rămânerii definitive a deciziei nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Or, arată că de la momentul indicat de Curtea de Apel București nu se putea cunoaște nici măcar despre existența pagubei, la data pronunțării hotărârii nr. 2767/2014 neputându-se afirma că raportul de evaluare întocmit, respecta rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunțării sentinței civile nu se putea vorbi de existența unui prejudiciu.

Mai mult, arată că și în situația în care acesta ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea operațiunii de verificare, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și prin reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Astfel, susține recurentul că se afla în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. A. S.R.L.

Arată că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că acesta ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19.01.2021, data înregistrări în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Distinct de aceste aspecte, recurentul a arătat că instanța de control judiciar, în apel, a reținut, raportat la dispozițiile art. 201 din Legea 71/2011, că în prezenta cauză "prescripția este supusă dispozițiilor C. civ. din 2009 (...) mai puțin cel referitor la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, care, astfel cum s-a arătat deja, este stabilit în funcție de data nașterii raportului juridic, norma de drept aplicabilă fiind cea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958" (pag. 7, paragraful 5 din decizia recurată).

Or, anterior, prin sentința apelată, instanța de fond a reținut că va analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la dispozițiile Decretului-Lege nr. 167/1958.

Așadar, în ce privește dispozițiile legale aplicabile în materia prescripției extinctive, recurentul-reclamant a învederat că pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim, dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, atât art. 6 alin. (4) Noul C. civ., cât și art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, prin urmare, în mod eronat instanța de apel apreciază că prescripția ar fi supusă dispozițiilor C. civ. din 2009.

Această situație atrage incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Din considerentele și dispozitivul deciziei nr. 1 din 17.04.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii rezultă cu claritate că prescripția extinctivă, într-o anumită cauză, este "în întregime" supusă "dispozițiilor legale care le-au instituit", prin urmare, nefiind posibilă aplicarea, în aceeași cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât și a noului C. civ.

Or, atât timp cât a aplicat, în aceeași cauză, atât Decretul nr. 167/1958 (cu privire la momentul "de la care începe să curgă termenul de prescripție"), cât și noul C. civ., cu privire la celelalte aspecte legate de prescripția extinctivă, hotărârea pronunțată în apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor de drept material ale art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ.. Toate aceste prevederi arată că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Această situație atrage, de asemenea, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În egală măsură, atât timp cât hotărârea pronunțată în apel contrazice Decizia nr. 1 din 17.04.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității) din C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de apel încalcă prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele deciziei în interesul legii, potrivit cărora "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României". Caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii este atașat în mod egal dispozitivului, dar și considerentelor acesteia.

Concluzionând, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că nu sunt prezentate argumente care să justifice motivele de casare invocate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-un prim motiv de casare, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de prim control judiciar, deși nu a împărtășit argumentarea tribunalului cu privire la momentul subiectiv și momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție, stabilind alte momente, contrare argumentării oferite de tribunal, a respins apelul formulat, existând astfel o contradicție între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului, ca nefondat.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., recurentul s-a referit la teza privind motivarea contradictorie.

Practic, ceea ce critică recurentul subsumat acestui motiv de casare este contradicția între, pe de-o parte decizia recurată și hotărârea primei instanțe, iar, pe de altă parte, între considerentele hotărârii atacate și soluția dată asupra fondului apelului.

Critica este nefondată.

Înalta Curte observă că instanța de apel, ținând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reținute de tribunal în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă și a oferit propria motivare care să susțină soluția de menținere a hotărârii pronunțate în primă instanță, aceea de respingere a acțiunii formulate, ca prescrisă.

Astfel, instanța de apel a reținut, spre deosebire de prima instanță, că sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958, având în vedere că pretinsa faptă ilicită s-a produs la nivelul anului 2009 când a fost redactat și înregistrat la pârâtă primul raport de evaluare care stat la baza calculării cuantumului măsurilor reparatorii, momentul la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea fiind, cel târziu, momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Din cuprinsul deciziei recurate, se poate observa că instanța de apel a exprimat, pe larg, argumentele care îi susțin aprecierea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, prin raportare la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, considerentele exprimate fiind clare și concise, chiar dacă în parte sunt diferite de cele ale primei instanțe.

Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le însușească sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză.

Or, în acest context, nu poate fi primită susținerea recurentului vizând existența unor motive contradictorii, în condițiile în care se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunțate în apel cu cele reținute de prima instanță.

În acest sens, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma punctului 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel și nu să fie în legătură cu o altă hotărâre pronunțată într-o etapă procesuală anterioară.

Analizând în continuare critica recurentului din perspectiva contradictorialității între considerente și dispozitiv, se observă că instanța de apel a examinat, în detaliu, criticile din apelul declarat de reclamant și a constatat că sunt neîntemeiate, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăsește și în dispozitivul deciziei atacate, astfel că și din acest punct de vedere existența unor motive contradictorii nu poate fi reținută.

Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii.

Criticile recurentului nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția dată excepției prescripției extinctive, astfel că dezlegarea tranșată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, examinând critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 C. civ., se constată că este, de asemenea, nefondată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanței de apel din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Critica este nefondată.

Acțiunea ce face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 516.580 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective și a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății), reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan de 2520 mp și construcții în suprafață de 99,12 mp situat în Botoșani str. x, județul Botoșani și valoarea de 760.589 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/2009.

În justificarea demersului, reclamantul a invocat Decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare, care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reține că legalitatea și temeinicia Deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de Curtea de Conturi a României au fost verificate în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speță, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/2009, aspect ce a condus la emiterea Deciziei nr. 5662/30.06.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea întocmită de Cabinet Evaluator B. PFA și raportul de evaluare întocmit de S.C. A. S.R.L.

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menționate, instanța de prim control judiciar a apreciat că momentul, de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției, este reprezentat de data pronunțării sentinței nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei Curții de Conturi.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

A învederat acesta că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului, despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013.

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În același timp, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia nu putea ști că există o pagubă, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare.

Pe acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție, de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa) - recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, reținut de instanța de apel ca fiind, cel mai târziu, cel al pronunțării sentinței nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, marchează data la care prejudiciul stabilit de Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 10/10.10.2013, a dobândit caracter cert, ca efect al definitivării constatărilor acestui organul de control.

În privința Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută, ca atare, până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte în raport cu reclamantul, existentă la data pronunțării sentinței nr. 2767/17.10.2014, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

În egală măsură, considerentele anterior reținute sunt aplicabile și în cazul Curții de Conturi a României, instituție care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

În ceea ce privește referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în privința căreia nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică din 29 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs.

Însă, cu toate acestea, se reține că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză.

Nu poate fi primită nici critica ce reclamă nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul încălcării art. 5, art. 201 și art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și cele ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ.

Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripție, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la data de 01 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilității juridice, spre a da satisfacție principiilor respectării drepturilor câștigate și respectării așteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, față de imperativul respectării principiului de ordin constituțional al neretroactivității legii, consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condițiilor ori regimului prescripției - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripția, fie că ar mări sau micșora durata termenelor de prescripție, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condițiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot atașa unui fapt trecut alte consecințe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituțională.

Aceeași soluție legislativă a fost consacrată și prin dispozițiile art. 6 alin. (4) din C. civ., potrivit cărora "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

Principiile de drept comun prevăzute în art. 6 din C. civ. și, în particular, cele din art. 6 alin. (4), au fost confirmate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Excepțiile de la regula înscrisă în dispoziția art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care este aceea a aplicării legii vechi prescripțiilor începute și neîmplinite la 01 octombrie 2011, au fost expres și limitativ prevăzute prin dispozițiile art. 203 și 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispozițiile art. 6 alin. (5) și (6) din C. civ. și prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincție, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. - care consacră o soluție identică, dând expresie acelorași principii de drept - conține sintagma "în întregime", se înțelege că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a C. civ.

Prin decizia nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 17 aprilie 2014, s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

În considerentele acestei decizii s-a reținut că, dacă în privința prescripțiilor începute și neîmplinite la data de 01 octombrie 2011, ca situații juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispozițiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a C. civ. (facta praeterita), ca situații juridice finalizate, sunt supuse dispozițiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit.

Așadar, în contextul aspectelor relevate, contrar susținerilor recurentului-reclamant, analiza pe fond a excepției a presupus verificări jurisdicționale ale instanței de apel sub aspectul regimului prescripției extinctive în puterea legii sub care a început să curgă - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu consecințe pe planul soluției ce trebuia să fie adoptată în ce privește dreptul la acțiune în repararea pagubei produse de o faptă ilicită.

Este nefondată și critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul încălcării prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ. referitoare la efectele deciziei în interesul legii nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru argumentele arătate în cele ce preced și a căror reluare ar fi superfluă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 181A din 09 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.