ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1098/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 08.09.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 435.518 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 117.185 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren în suprafață de 882 mp și casa+anexe în suprafață totală de 169 mp, situate în Botoșani, Calea x, jud. Botoșani și valoarea de 552.703 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.01.2009 de către expertul evaluator A., actualizată cu indicele de inflație de la data plății titlurilor de plată și până la data plății efective.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1800 din 17 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1054 A din 29 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1800 din data de 17.12.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților. A anulat sentința civilă apelată, și evocând fondul: a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 435.518 RON, sumă ce se va actualiza cu rata inflației de la data plății fiecăreia dintre cele 5 tranșe și până la data rectificării de buget a pârâtei.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamantul Ministerul Finanțelor și pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că, în ceea ce privește legea aplicabilă cauzei, în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011, față de momentul începerii curgerii termenului de prescripție în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, care stabilesc atât un moment subiectiv, cât și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din același act normativ, respectiv data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În acest sens, pârâta a susținut că momentul de început al termenului de prescripție este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare nr. x/15.01.2009, care a condus la emiterea deciziei nr. 6707/23.04.2009. A menționat că acțiunea este prescrisă inclusiv prin raportare la data emiterii deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curții de Conturi sau a rămânerii definitive a acesteia, în considerarea sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014. De asemenea, recurenta-pârâtă a precizat că în cauză nu au fost invocate cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție. În opinia sa, deciziile succesive ale Curții de Conturi nu echivalează cu o cauză de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție a dreptului material la acțiune. Tot circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a imputat instanței de apel aplicarea greșită a prevederilor ce reglementează condițiile necesar a fi îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește reținerea Curții de Apel București în sensul certitudinii prejudiciului, pârâta a subliniat că raportul de reevaluare întocmit în prezenta speță de S.C. B. S.R.L. reprezintă tot o analiză subiectivă, acesta nefiind omologat de instanța de judecată, astfel că nu poate fi reținută o astfel de certitudine a prejudiciului, iar toate celelalte condiții decurg tocmai din certitudinea existenței prejudiciului. În acest sens, a învederat că și în alte dosare similare (cu titlu de exemplu dosar nr. x/2021) aflate pe rolul instanțelor judecătorești, în care s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanțele au respins acțiunea formulată de Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată, reținând că nu există faptă ilicită, astfel că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală nici pentru fapta proprie, nici pentru fapta altei persoane. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate în ceea ce privește soluția instanței de apel de neacordare a dobânzii legale de la data emiterii titlului de plată și până la data plății, precum și în ceea ce privește măsura de a obliga pârâta să actualizeze debitul principal cu rata inflației până la data rectificării de buget, iar nu până la data plății efective, și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 1.082 și art. 1.088 din C. civ. de la 1864. În aprecierea recurentului-reclamant, prevederile art. 1082 și art. 1088 din C. civ. de la 1864 conferă creditorului unei obligații dreptul la acordarea daunelor interese moratorii nu numai pentru perioada ulterioară pronunțării hotărârii judecătorești, dar și pentru trecut, astfel încât calitatea Ministerului Finanțelor, de administrator al bugetului de stat, nu suprimă dreptul la daune interese moratorii de la data emiterii titlului de conversie până la data plății, reclamantul putând să își valorifice dreptul stabilit prin hotărârea judecătorească, ca și alți creditori, și prin alte modalități, inclusiv pe calea executării silite. De asemenea, pentru aceleași argumente, a criticat soluția de obligare a pârâtei să actualizeze debitul principal cu rata inflației până la data rectificării de buget, și nu până la data plății efective. În drept, recurentul-reclamant a indicat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă ANRP a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefundat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursurile, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prealabil analizei efective a criticilor formulate, Înalta Curte constată necesar ca, pentru argumentarea logică a soluției pronunțate în soluționarea căilor de atac deduse judecății, să rețină, încă de la început, că recursul declarat de pârâtă urmează a fi admis, astfel că va fi analizat cu prioritate. Examinând recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte constată următoarele: Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanței de apel din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Critica este nefondată. Prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 435.518 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 117.185 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren în suprafață de 882 mp și casa+anexe în suprafață totală de 169 mp, situate în Botoșani, Calea x, jud. Botoșani și valoarea de 552.703 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.01.2009 de către expertul evaluator A., actualizată cu indicele de inflație de la data plății titlurilor de plată și până la data plății efective. Analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a constatat că termenul de prescripție, în cauza pendinte, nu a început să curgă sub incidența Decretului nr. 167/1958, nefiind aplicabile dispozițiile art. 8 din acest decret, întrucât paguba pretinsă nu a fost cunoscută de reclamant înainte de abrogarea decretului, tocmai pentru că respectiva pagubă s-a produs abia prin plățile legal eșalonate pe 5 ani după emiterea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, finalizate cu ultima plată din 2018. Astfel, curtea de apel a reținut că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște existența certă a prejudiciului doar începând de la data adresei pârâtei nr. x/18.01.2021, dată fiind procedura legală specială de reglementare a stabilirii și plății de despăgubiri. Pornind de la această premisă, a reținut că acțiunea reclamantului nu este prescrisă. În acord cu susținerile recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de apel a soluționat în mod eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că termenul de prescripție a început să curgă după abrogarea Decretului nr. 167/1958. Sub un prim aspect, se constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi valorificat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în întocmirea raportului de evaluare nr. x/2009 a imobilului teren situat în Botoșani, Calea x nr.,369, jud. Botoșani, cu nerespectarea standardelor internaționale, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii intimatei-pârâte. În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 6707/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul căreia, apoi, au fost eliberate următoarele titluri de plată: x fiecare în cuantum de 4.862,97 RON și nr. 9995/07.04.2014 în cuantum de 9.725,93 RON, în favoarea beneficiarului C.; nr. x fiecare în cuantum de 4.862,97 RON și nr. x/07.04.2014 în cuantum de 9.725,93 RON, în favoarea beneficiarului D., conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și opțiunii exprimate de către beneficiară. Înalta Curte reține că dreptul de creanță pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate, astfel că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, raportat la art. 201 din Legea nr. 71/2011, care stipulează că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Soluția dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului material la acțiune nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției și finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Față de aceste prevederi, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și al celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil în cauză, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite acesteia să acționeze. Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea), legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Or, instanța de apel a avut în vedere data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18 februarie 2020, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale. Raționamentul instanței de apel nu are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune, respectiv de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa. Prin urmare, nu poate fi acceptat ca partea să-și poată amâna prin propria faptă momentul declanșării curgerii termenului de prescripție, prin modul în care administrează verificarea întinderii prejudiciului - angajarea unui expert sau altul, întocmirea unui raport de expertiză cu o desfășurare prelungită în timp etc. Din momentul conștientizării existenței pagubei, partea trebuie să acționeze în interiorul termenului de prescripție, chiar dacă valoarea pagubei nu este cunoscută în mod exact, întinderea putând face inclusiv obiectul probatoriului în procesul pornit. Totodată, se impune a se menționa că din componența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis decizia nr. 6707/23.04.2009, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII). Referitor la pârâta ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă reclamantului și pârâtei în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că reclamantul avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel că putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate. Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existența pagubei și a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea și trebuia să facă verificări cu privire la acuratețea și legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite, care nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligență necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea și trebuia să fie identificată. Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil în cauză, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2020). De asemenea, aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză sunt dezlegările cu valoare de principiu conținute în Decizia nr. 19/2019, pronunțată în interesul legii, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61,62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi (par. 57) și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal (par. 55). Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). Înalta Curte reține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, cât și aplicabilitatea în cauza dedusă judecății a regulii speciale conținute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, regulă caracterizată prin stabilirea alternativă a celor două momente de început al cursului prescripției (subiectiv, respectiv obiectiv). Procedând astfel, curtea de apel s-a plasat într-o evidentă rezolvare greșită a chestiunii litigioase referitoare la începutul prescripției dreptului la acțiune, pronunțând o hotărâre nelegală, sancționată cu casarea. Urmează ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra excepției prescripției extinctive ținând seama de norma legală stabilită ca fiind incidentă începutului prescripției și de reperele de analiză fixate de instanța de recurs în ceea ce privește determinarea momentului de început al termenului de prescripție. Examinarea celorlalte critici din recursul recurentei-pârâte, referitoare la greșita aplicare a prevederilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, nu se mai impune la acest moment, dovedindu-se prin cele arătate anterior că decizia instanței de apel va fi casată pentru aplicarea greșită a dispozițiilor care reglementează excepției prescripției dreptului material la acțiune. Din perspectiva argumentelor expuse, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 497 din același cod, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamant. Analizând recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Susținerile recurentului-reclamant antamează chestiuni care pun în discuție fondul raportului juridic litigios, sub aspectul reparării integrale a prejudiciului (acordării dobânzii legale și actualizării creanței cu indicele inflației). Având în vedere soluția de admitere a recursului declarat de pârâta Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților, fiind întemeiate criticile prin care s-a invocat greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține că "hotărârea casată nu are nicio putere", în conformitate cu prevederile art. 500 C. proc. civ. Astfel, cum hotărârea instanței de apel prin care a fost admisă în parte acțiunea, este desființată ca urmare a casării, iar cauza va fi trimisă spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, pentru a fi reevaluată cu prioritate soluția dată excepției prescripției extinctive, înseamnă că soluția de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor nu mai subzistă, prin urmare este de prisos analiza criticilor recurentului-reclamant care privesc soluția de respingere a cererii de acordare a dobânzii legale până la data plății și de actualizare a creanței cu rata inflației până la data plății efective. Din perspectiva celor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor.