ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 253/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată la 21 noiembrie 2019 pe rolul Tribunalului Botoșani, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale și daune materiale în cuantum de 120.000 euro pentru încălcarea dreptului de a avea un proces corect și echitabil și la soluționarea acestuia într-un termen rezonabil în cadrul dosarului nr. x/2006

Prin precizările depuse la 3 decembrie 2019, reclamantul a arătat că solicită daune morale în cuantum de 20.000 euro și daune materiale în cuantum de 100.000 euro.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1530, art. 1536, art. 1.349, art. 1359, art. 1373, art. 1.381, art. 1385-1387, art. 1391 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 945 din 11 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția civilă, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune.

A fost respinsă acțiunea civilă privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 386 din 20 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 945 din 11 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Botoșani.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că:

A fost admisă în parte acțiunea.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în RON al sumei de 3.000 euro cu titlu de daune morale.

Au fost respinse în rest pretențiile, ca nefondate.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 386 din 20 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, atât reclamantul A., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au declarat.

Recursul declarat de reclamantul A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, raportat la cuantumul despăgubirilor și plata dobânzilor aferente.

A solicitat mărirea cuantumului despăgubirilor acordate, având în vedere durata mare de timp în care dosarul a stat în nelucrare. A solicitat, de asemenea, să îi fie acordată dobânda legală până la plata efectivă, actualizată cu rata inflației (art. 1532 C. civ.).

În finalul cererii de recurs, a arătat că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța trebuie să se raporteze la cauzele soluționate de Curtea Europeană de Justiție.

Prin motivele de recurs formulate, subsumate dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală, respectiv a art. 998-999 vechiul C. civ.

Instanța de apel, deși a statuat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile normei speciale de reparare erori judiciare prevăzute de art. 538 - 539 C. proc. pen.. și art. 52 alin. (3) din Constituție, în mod eronat, a aplicat dispozițiile normei generale a răspunderii civile delictuale cu privire atragerea răspunderii pentru durata îndelungată a procesului penal.

În mod evident, cererea de chemare în judecată nu viza angajarea răspunderii Statului pentru eroare judiciară, ci angajarea răspunderii pentru nerespectarea duratei nerezonabile a procedurii judiciare în care A. a fost implicat.

Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale este una specială, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 538-539 din C. proc. pen.

Dreptul de dispoziție procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înțeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin voința exclusivă a titularului acțiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea să o aprecieze ca fiind mai favorabilă.

Un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situațiile de concurs între o lege generală și una specială, legea specială are preferință în aplicare, doar în acest fel adevărata voință a legiuitorului ajungând să se impună în ce privește situația juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială.

Răspunderea Statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condițiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale, ci numai în limitele și cu observarea riguroasă a dispozițiilor legale speciale în materie.

În mod greșit, instanța de apel, analizând condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, a reținut că fapta ilicită a Statului Român prin Ministerul Finanțelor este reprezentată de întârzierea nejustificată în soluționarea dosarului nr. x/2006, deși menționează expres faptul că această întârziere îi este imputabilă Parchetului de pe lângă Judecătoria Pașcani.

Având în vedere caracterul subsidiar al răspunderii Statului pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice din subordinea acestuia atunci când acestea au personalitate juridică, este o categorie a răspunderii civile, urmând același regim juridic în sensul că este ținut de repararea prejudiciului cel care efectiv îl cauzează prin acțiunile sale vinovate.

Răspunderea subsidiară nu este o răspundere pentru acțiunile altei persoane, nu este răspundere fără vinovăție sau răspundere fără faptă ilicită proprie.

Temeiul juridic al acestei răspunderi este răspunderea pentru fapta proprie a persoanei ce poartă răspunderea subsidiară, condiționată fie de formarea defectuoasă a voinței persoanei juridice, fie în lipsa sau din insuficiența supravegherii pe care este obligată să le efectueze. Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în obligația civilă nu servește în calitate de unic temei pentru angajarea răspunderii subsidiare, ea constituie doar un element al faptului complex ce stă la baza survenirii acestei răspunderi.

Or, în speță, s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a Statului pentru pretinsa faptă prejudiciabilă a debitorului de bază, respectiv pentru neîndeplinirea de către autoritățile judiciare a obligației de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil.

Mai mult decât atât, în cauză, instanța de apel nu a avut în vedere prevederile din C. civ., respectiv art. 219-224 referitoare la răspunderea Statului și a persoanelor juridice de drept public, în conformitate cu care răspunderea directă a statului poate fi antrenată numai în cazul erorilor judiciare, nu și în alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor.

Condițiile în care Statul poate răspunde civil în procesele civile sunt prevăzute în mod expres și limitativ de art. 223 alin. (1) C. civ. - din care rezultă că regula este că răspunderea civilă este una subsidiară, nu principală.

Argumentele conținute în decizia instanței de apel nu se circumscriu judicios situației juridice deduse judecății, aceasta omițând ceea ce era cu adevărat esențial în cauză, anume că antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului putea fi dispusă în condițiile legii speciale în materie, iar nu a dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale (3.000 euro), recurentul-pârât apreciază că acestea au un caracter nerezonabil.

Daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacție echitabilă dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele speței, să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.

Pe de altă parte, în practica Curții Europene se recunoaște statelor o marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări, fără a aduce atingere drepturilor persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului.

Totodată, stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogățire fără justă cauză, ci este imperios necesar a se avea în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă atât principiul proporționalității cât și principiul echității.

Nu în ultimul rând, la cuantificarea daunelor morale, în situațiile în care instanțele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor.

În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune persoana vătămată într-o situație similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 28 iunie 2021.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (21 noiembrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 3 februarie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând recursul declarat de reclamantul A. în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Analizând cererea de recurs, se constată că aspectele evidențiate, astfel cum au fost formulate, nu conțin precizări care să reprezinte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că susținerile recurentului-reclamant nu se pot constitui într-o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, solicitând mărirea cuantumului despăgubirilor acordate, respectiv acordarea dobânzii legale până la plata efectivă, actualizată cu rata inflației.

Cu referire la această critică, se reține că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Cum susținerile recurentului-reclamant A. nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea recursului declarat de reclamantul A..

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Criticile recurentului-pârât vizează soluția pronunțată de instanța de apel care, admițând apelul declarat de reclamant, a schimbat sentința apelată și admis în parte acțiunea prin care reclamantul a solicitat angajarea răspunderii Statului Român, în temeiul normelor ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea dreptului la soluționarea într-un termen rezonabil a dosarului penal nr. x/2006

În esență, recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile normei generale a răspunderii civile delictuale (art. 998-999 vechiul C. civ.) cu privire atragerea răspunderii pentru durata îndelungată a procesului penal, având în vedere că răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată în condițiile legii speciale în materie - pentru erori judiciare, în condițiile art. 538 - 539 C. proc. pen., nu și pe temeiul răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ.

Înalta Curte constată că, dând eficiență principiului disponibilității și analizând pretențiile reclamantului în raport de prevederile art. 998-999 vechiul C. civ. (aplicabile în raport de momentul de debut al faptei ilicite) - invocate ca temei juridic în susținerea acțiunii, instanța de apel a reținut, în mod legal, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile normei speciale de reparare erori judiciare prevăzute de art. 538 - 539 C. proc. pen.., având în vedere că reclamantul impută Statului încălcarea termenului rezonabil de soluționare a unui dosar penal, iar nu eroarea judiciară, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele legale reglementate de aceste texte de lege.

Instanța de apel a arătat că răspunderea patrimonială a Statului poate fi atrasă în calitate de garant al legalității activității judiciare pentru înfăptuirea actului de justiție și se impune pe un temei obiectiv, independent de existența unei culpe în sarcina sa, reținând că:

"Prezenta acțiune este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat răspunderea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental."

Contrar susținerilor recurentului-pârât, se constată că instanța de apel a relevat particularitatea unei asemenea acțiuni în raport cu cea de drept comun, ca fiind legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 96 din Legea nr. 303/2004 - menționate de recurentul-pârât în cuprinsul cererii de recurs, nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că vizează acordarea de despăgubiri urmare a săvârșirii unor erori judiciare - ipoteză ce nu se verifică în speța dedusă judecății.

Tot în cuprinsul motivelor de recurs, recurentul-pârât a arătat că răspunderea Statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condițiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale, ci numai în limitele și cu observarea riguroasă a dispozițiilor legale speciale în materie.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, concretizate în cauza cererii de chemare în judecată, există o răspundere obiectivă a statului, independent de autoritatea sau persoana care a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental, justificată de obligația pozitivă generală a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție, care se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În ceea ce privește critica referitoare la caracterul subsidiar al răspunderii Statului pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice din subordinea acestuia, se constată că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acțiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun - pentru a se pune problema verificării în persoana pârâtului a tuturor condițiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la prejudiciu, faptă ilicită și prejudiciabilă, vinovăție - pentru ca în continuare, să se pună problema caracterului subsidiar al acestei răspunderi din perspectiva art. 224 alin. (1) C. civ.

Îndreptând acțiunea împotriva Statului, reclamantul a tins la angajarea răspunderii civile delictuale, obiective, independente de orice vinovăție a Statului, în calitatea acestuia de garant al legalității, căruia îi incumbă și riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiție, cu respectarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor.

Acest fundament al acțiunii justifică, neîndoielnic, poziția procesuală a pârâtului, a cărui răspundere, în acest context, nu este una subsidiară care să devină activă după angajarea răspunderii "organelor, autorităților și instituțiilor publice", astfel cum reglementează art. 224 alin. (1) C. civ.

În speță nu se pune problema stabilirii răspunderii prioritare a altor organe, instituții sau autorități, pentru ca în funcție de această dezlegare să se aprecieze dacă poate fi angajată sau nu o răspundere subsidiară a Statului, aspecte care să fie relevante în determinarea cadrului procesual pasiv.

Faptul că reclamantul a indicat ca temei juridic dispozițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de Legea nr. 134/210 privind noul C. civ. (similare prevederilor art. 998 - 999 C. civ. - aplicabile în cauză având în vedere data săvârșirii faptei ilicite), nu putea avea semnificația încadrării demersului acestuia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăție a statului în legătură cu desfășurarea în concret a anchetei și urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituției juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretențiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale extracontractuale. Ceea ce s-a pretins a fost angajarea răspunderii statului în calitatea sa de garant al bunei funcționări a serviciului public al justiției. Or, aceasta este o răspundere directă și obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăție, derivată din calitatea acestuia de semnatar al Convenției europene - care presupune, în termenii ar. 6 CEDO, asigurarea dreptului la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul duratei - precum și din obligația constituțională în același sens.

Astfel fiind, nu era vorba de existența sau verificarea vreunei subsidiarități a răspunderii Statului în raport cu alte persoane juridice cu atribuții în domeniu, pentru a se pune problema lipsei calității sale procesuale în absența acționării în instanță, în principal și prioritar, a altor entități.

În ceea ce privește critica referitoare la cuantumul daunelor morale, Înalta Curte reține că operațiunea de cuantificare a daunelor este în competența instanțelor care devoluează fondul, sens în care instanța de apel a avut în vedere principiile stabilite de către instanța europeană în jurisprudența creată pe tărâmul art. 41 privitor la reparația echitabilă, apreciind "ca fiind echitabilă suma de 3.000 euro cu titlu de daune morale exclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal, această sumă fiind de natură să compenseze suferințele cauzate de starea de incertitudine și stresul la care victima a fost supusă, decurgând din durata îndelungată a anchetei penale - ținându-se seama de perioada de referință, respectiv intervalul de timp luat în considerare în stabilirea încălcării aduse art. 6 par. 1 CEDO (9 ani și 27 de zile, astfel cum s-a detaliat anterior), dar și de motivul concret care a determinat această durată (culpa repetată a autorităților în arhivarea greșită a dosarului, fapt ce a dus la lăsarea sa în nelucrare)."

Or, recurentul nu a dezvoltat argumente care să contrazică modalitatea în care instanța de apel s-a raportat la jurisprudența Curții Europene din perspectiva criteriilor de evaluare în echitate pe care aceasta le aplică în determinarea întinderii reparației ca urmare a unei încălcări a art. 6 din Convenție pentru a păstra caracterul de "satisfacție echitabilă".

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 386 din 20 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 386 din 20 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2022.