ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 646/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la 07.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentant prin Ministerul Finanțelor: obligarea Statului Român la plata sumei de 250 euro, plătibili în RON la cursul BNR din ziua efectuării plații, reprezentând daune morale pentru fiecare zi de privare nelegală de libertate, în perioada 15.06.2004-09.06.2005, în total, un număr de 359 zile; obligarea pârâtului la plata sumei de 500 euro daune morale pentru fiecare lună în care cauza a stat în nelucrare în perioada 09.06.2005-22.10.2018, în total, 160 de luni, pentru durata excesivă a cercetării penale; obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând cheltuielile efectuate de familie cu ocazia deplasărilor săptămânale la penitenciar cu alimente, îmbrăcăminte și produse de igienă personală, pe perioada celor 12 luni de detenție, precum și cheltuielile ocazionate cu plata avocaților în cele trei cicluri procesuale; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 538 și următoarele din C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 5 și 6 din CEDO, Decizia 45/10.03.1998 și Decizia 107/01.07.1999 a Curții Constituționale a României. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea acțiunii.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de tribunal. Prin sentința civilă nr. 1345/29.11.2019, Tribunalul Sibiu a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar, pe fond, a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și, în consecință, a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 15.000 RON, cu titlul de daune morale pentru termenul nerezonabil privind desfășurarea procesului penal. A respins în rest cererea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu.

Hotărârea pronunțată, în apel, de curtea de apel. Prin decizia nr. 949 din 21 august 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1345/29.11.2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă și a schimbat, în parte, sentința atacată, respectiv numai sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului pentru termenul nerezonabil privind desfășurarea procesului penal, pe care l-a stabilit la suma de 60.000 de RON. Restul dispozițiilor sentinței atacate au fost menținute. Totodată, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu împotriva aceleiași sentințe și a obligat intimatul Statul Român să plătească apelantului suma de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. 4.1. Cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant A., a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și, ca urmare a rejudecării cauzei, a solicitat admiterea apelului, modificarea, în parte, a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii civile și acordării de despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate. În motivarea cererii de recurs, recurentul a formulat, în esență, următoarele critici: Instanța de apel reține eronat că situația dedusă judecății nu se circumscrie condițiilor prevăzute de art. 539 C. proc. civ., motivat de faptul că, în speță, caracterul nelegal al arestării reclamantului nu se poate deduce din ordonanța de clasare a urmăririi penale. Aprecierea este greșită deoarece urmărirea penală, în cadrul căreia a fost luată și măsura arestării sale preventive, a încetat prin emiterea Ordonanței procurorului, din 22.10.2018, prin care s-a dispus clasarea cauzei, cu motivarea că nu există probe asupra împrejurării că fapta a fost comisă de inculpatul reclamant. Arată că, în considerentele sentinței prin care s-a dispus achitarea sa, instanța a reținut grava încălcare a principiilor desfășurării procesului penal în cursul urmăririi penale, în sensul că procurorul a făcut "o selecție" a probelor și, că, nu a depus la dosar declarațiile martorilor B. și A., rezultatul testului poligraf privind pe inculpat și pe soția lui, determinarea grupei de sânge a inculpatului și determinarea grupei de sânge a victimei. De asemenea, s-a mai reținute și faptul că probele științifice deosebit de relevante și obiective nu se găsesc în dosarul de urmărire penală la momentul în care s-a făcut, la 15.06.2004, propunerea de luare a măsurii arestării sale preventive, opinându-se că, în acest context, probabil, s-ar fi apreciat că nu există indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc. pen., pentru luarea măsurii preventive. Apreciază că, ordonanța procurorului poate face dovada privării nelegale de libertate, în măsura în care prin ordonanța s-a dispus clasarea, pentru vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 din noul C. proc. pen., ipoteză în care ordonanța de clasare ar avea valoarea unei constatări, implicite, a nelegalității măsurii privative de libertate. Recurentul a apreciat că privarea de libertate a unei persoane, urmată de scoaterea de sub urmărire penală ori de clasarea cauzei penale aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale, astfel încât dispozițiile art. 539 C. proc. pen. sunt pe deplin aplicabile, nefiind necesară a fi pronunțată o altă hotărâre judecătorească, prin care să se constate caracterul nelegal al arestării preventive. O interpretare contrară lipsește de efecte juridice nu doar dispozițiile art. 539 C. proc. pen., ci și art. 52 alin. (3) din Constituție, în care se prevede că Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, cât timp C. proc. pen. nu conține nicio dispoziție expresă cu privire la posibilitatea constatării, prin încheiere sau hotărâre judecătorească, a caracterului nelegal al privării de libertate a unei persoane, cu excepția ipotezei în care măsura preventivă a fost luată de o instanță necompetentă. Instanța europeană a stabilit că dreptul la compensație în cazul lipsirii nelegale de libertate este garantat de art. 5 par. 5 din Convenție, însă Curtea nu a condiționat acordarea despăgubirilor de constatarea, expresă, a existenței unei arestări nelegale. Cum instanța europeană nu a găsit ca fiind esențială și relevantă constatarea, printr-o hotărâre ori încheiere expresă, a abuzului comis împotriva unei persoane, ce a fost privată nelegal de libertate, instanțele interne sunt obligate să facă aplicarea directă a Convenției și a jurisprudenței Curții europene și să înlăture dispozițiile legii interne contrare, în speță art. 539 C. proc. pen., întrucât este vorba despre încălcări ale unui drept fundamental, respectiv libertatea individuală. În soluționarea cererilor de chemare în judecată întemeiate pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen.. nu se mai discută vinovăția sau nevinovăția, aceasta fiind deja dezlegată și nu pot fi repuse în discuție legalitatea arestării preventive, a deciziei definitive de achitare ori alte aspecte privind atitudinea culpabilă a reclamantului, întrucât simpla existență a hotărârii de achitare și ordonanța de clasare conduc la concluzia că lipsirea de libertate a fost nelegală și face admisibilă o astfel de acțiune. Este inadmisibil ca, în procesul civil, să se analizeze dacă măsura arestării preventive a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor legale, dacă organele de urmărire penală și judecătorul au avut suficiente indicii pentru a considera că se impune arestarea, neavând relevanță nici motivul pentru care achitarea sau clasarea a fost dispusă, întrucât prevederile legale nu conțin nicio distincție. Într-o atare situație, nelegalitatea măsurii arestării, dispusă într-o cauză finalizată prin clasarea urmăririi penale, trebuie evaluată prin prisma soluției de clasare, care a infirmat, la finalul administrării probelor, din cursul cercetării judecătorești, plasarea unei persoane sub incidența și consecințele dispozițiilor de drept penal. Consideră că nu are relevanță modul în care a fost reformată ori reevaluată măsura arestului preventiv sub aspectul unei corecte abordări a sintagmei "privare nelegală de libertate", ci de modalitatea în care autoritățile jurisdicționale se pronunță printr-o soluție finală, respectiv ordonanța procurorului, încheiere sau hotărâre definitivă asupra vinovăției inculpatului, supus acestor măsuri. Prin urmare, întrucât prin soluția de clasare (neatacată) s-a concluzionat că reclamantul nu a săvârșit fapta, pentru care, anterior, a fost supus măsurii arestului preventiv, coroborat și cu concluziile instanțelor de judecată, care au stabilit că "urmărirea penală inițială a fost deficitară, fiind încălcate în mod grav, principiile desfășurării procesului penal în cursul urmăririi penale", recurentul apreciază că rezultă, cu evidență, caracterul nelegal al măsurii privative de libertate luate împotriva sa. Menționează și faptul că, deși instanța de fond și instanța de apel, au găsit întemeiată solicitarea sa privind acordarea de despăgubiri cu privire la durata nerezonabilă a desfășurării procesului penal, cuantumul acestor despăgubiri este foarte mic și nerezonabil, neconstituind o adevărată reparare a prejudiciului suferit prin menținerea acuzațiilor penale, timp de 12 ani, în care nu s-a efectuat niciun act de urmărire penală în vederea stabilirii adevărului și tragerii la răspundere a persoanei responsabile. 4.2. Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecând cauza, respingerea, în tot, a acțiunii formulate de reclamantul A.. În motivarea cererii de recurs, invocând motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a formulat, în esență, următoarele critici: Consideră că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Relativ la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, aceasta este una specială, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și cele ale art. 538-539 din C. proc. pen.. Ca urmare, ori de câte ori printr-o lege se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica cu prioritate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, căci legea specială se aplică în baza principiului de drept "specialia derogant generalibus." Prin urmare, situațiile în care o persoană are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate în procesele penale, sunt stabilite prin dispozițiile art. 538 C. proc. pen. și următoarele, prin aceste dispoziții excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei de a solicita, în orice mod și sub orice alt temei legal, acoperirea unui prejudiciu de această natură. În speță, reclamantul a solicitat, printre altele petite, și angajarea răspunderii statului pentru nerespectarea duratei rezonabile a procedurii judiciare în care acesta a fost implicat, respectiv pentru durata excesivă a urmăririi penale, cerere care a fost admisă, reținându-se atât de instanța de fond cât și de cea de apel faptul că Statul răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, ci în condițiile legii, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție. Recurentul apreciază, astfel, că instanțele au apreciat greșit că dispozițiile normei generale, privind răspunderea civilă delictuală, sunt aplicabile pentru antrenarea răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice motivat de faptul că, în dreptul intern, nu a fost identificată nici o normă sau procedură specială în baza căreia intimatul-reclamant să solicite acordarea de daune interese pentru nerespectarea termenului rezonabil. Susține caracterul subsidiar al răspunderii Statului pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice, din subordinea acestuia, atunci când acestea au personalitate juridică, este o categorie a răspunderii civile, urmând același regim juridic în sensul că este ținut de repararea prejudiciului cel care efectiv îl cauzează prin acțiunile sale vinovate. În speță, se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a Statului pentru pretinsa faptă prejudiciabilă a debitorului de bază, respectiv pentru neîndeplinirea de către autoritățile judiciare a obligației de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil. Nu poate fi reținută răspunderea civilă delictuală obiectivă a Statului, deoarece nu are calitatea de comitent al magistraților procurori. În situația analizată, între pârât și procurori, nu există un raport de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege. Totodată, pentru existența și angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. La fel ca prejudiciul, raportul de cauzalitate este o condiție necesară și generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea delictuală și contractuală și indiferent că este subiectivă sau obiectivă. Importanța raportului de cauzalitate apare, cu evidență, mai ales în acele ipoteze în care răspunderea este obiectivă, fără vinovăția persoanei răspunzătoare, cum este cazul de față. Or, răspunderea nu poate fi angajată în cazul în care între fapta ilicită și prejudiciul suferit nu există un raport de cauzalitate. În speță, eventuala nerespectare a termenului rezonabil de judecare a cauzei, respectiv fapta ilicită, ar putea fi imputată organelor judiciare, însă nu s-a făcut dovada existenței raportului de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Mai mult decât atât, în prezenta speță, în materia răspunderii civile delictuale se impun a fi avute în vedere și prevederile din C. civ., respectiv art. 219-224 referitoare la răspunderea Statului și a persoanelor juridice de drept public. Potrivit art. 221 din C. civ. "dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat", iar conform art. 224 din C. civ. "(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului. (...)". Rezultă, astfel, potrivit textele redate, răspunderea directă a statului poate fi antrenată numai în cazul erorilor judiciare, nu și în alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor. Cum calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic, recurentul susține că, prin raportare la acțiunea dedusă judecății, nu se realizează identitatea cerută de lege între cel care stă în judecată în calitate de pârât și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății. Apreciază ca fiind greșită afirmația instanței de apel, în sensul că, în dreptul intern, nu există nicio procedură specială în baza căreia reclamantul să poată obține un remediu eficient în cazul în care este depășit termenul rezonabil de soluționare a unei cereri. Arată că, sistemul juridic național prevede căi de atac, adecvate și efective, care ar putea fi utilizate în timp ce procesul este în desfășurare, cum ar fi o plângere bazată pe aplicabilitatea directă a Convenției în dreptul românesc, o cerere de reprogramare a termenelor, ori o sancțiune disciplinară împotriva unei autorități, fie judecător sau procuror, pentru nerespectarea obligației de a desfășura o acțiune sau de a realiza o etapă procedurală, ce provoacă întârzieri nejustificate ale proceselor. Aceste căi de atac au fost disponibile reclamantului. Mai face trimitere și la prevederile art. 488 1 din noul C. proc. pen., la care reclamantul putea apela în scopul accelerării procedurii penale, care vizează contestația privind durata procesului, dispoziții în privința cărora, prin decizia nr. 423/2015, Curtea Constituțională a reținut că această instituție juridică a fost reglementată de legiuitor în îndeplinirea obligațiilor ce decurg în sarcina statului din prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pe fondul pretențiilor reclamante, arată că, instanțele anterioare au acordat intimatului-reclamant despăgubiri disproporționate în raport cu pretinsele suferițe ce i-ar fi fost pricinuite de intervalul de timp în care s-a efectuat urmărirea penală, în cauza înregistrată sub nr. x/2004, ce s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu. Consideră că ambele instanțe au dat greșit eficiență susținerilor intimatului-reclamant argumentând, în justificarea acordării și cuantifivării despăgubirilor morale, faptul că acesta a fost nevoit să se mute cu familia în altă localitate datorită stigmatului pus în colectivitate de infractor/criminal, dar si a amenințărilor venite de la familia victimei/alți participanți la eveniment, însă chiar dacă este vorba de un prejudiciu moral rezultat din încălcarea unui drept nepatrimonial, cel ce îl invocă trebuie să îl dovedească ori, în speță, nu au fost produse astfel de dovezi. De asemenea, critică decizia Curții de Apel Alba Iulia și sub aspectul cuantumului mare al cheltuielilor de judecată acordate în apel, respectiv suma de 5000 RON reprezentând onorariu avocațial. Or, instanța de judecată avea prerogativa de a cenzura cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse. O asemenea prerogativa este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune, în mod necesar, să-i fie opozabil, iar opozabilitatea este consecința însușirii sale de către instanță, prin hotărârea judecătorească. Prin urmare, în raport de faptul că litigiul nu este unui complex (așa cum a fost de altfel calificat și de instanța de fond), că au fost acordate doar 2 termene pentru judecarea cererii de apel și că nu au fost administrate alte probe în această fază procesuală, care să justifice un onorariu de 5000 RON, recurentul apreciază ca fiind excesiv cuantumul acestor cheltuieli de judecată, motiv pentru care solicită înlăturarea onorariului sau cenzurarea acestuia.

Apărările formulate în cauză. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant A., solicitând respingerea acestuia, pentru motivele arătate pe larg. Reclamantul A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român, solicitând, pentru argumentele arătate, respingerea recursului, ca nefundat și obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și de Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în ordinea impusă de problematica supusă atenției de fiecare dintre acestea, Înalta Curte va constata că cererile de recurs sunt nefondate având în vedere considerentele care succed: 6a. Referitor la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice: În privința modului de soluționare a capătului de cerere privind angajarea răspunderii Statului român pentru nerespectarea duratei rezonabile a procedurii judiciare, respectiv pentru durata excesivă a urmăririi penale, în care reclamantul a fost implicat, printr-un prim motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, atunci când a reținut acest temei juridic pentru antrenarea răspunderii sale delictuale, pe motiv că dreptul intern nu prevede nicio normă sau procedură specială în baza căreia reclamantul să poată solicita daune interese pentru nerespectarea termenului rezonabil a procesului penal. A invocat caracterul subsidiar al răspunderii statului pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice din subordinea acestuia, atunci când acestea au personalitate juridică. Totodată, a mai pretins că nu există un raport de prepușenie între stat și magistrații procurori, pentru a răspunde de modul de exercitare a atribuțiilor profesionale în cadrul procedurilor judiciare și a apreciat că nu poate fi stabilit vreun raport de cauzalitate între faptul prejudiciabil și prejudiciul încercat, pentru a fi antrenată răspunderea delictuală a Statului român. Criticile recurentului, deși susceptibile de încadrare în cazul de casare evocat, nu sunt întemeiate. Prin petitul 2 al acțiunii introductive la instanță, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Roman la plata de despăgubiri pentru perioada în care cauza în care a fost inculpat a rămas în nelucrare, respectiv în perioada cuprinsă între momentul punerii sale în libertate (09.06.2005) și data emiterii ordonanței de clasare (22.10.2018). În motivarea acestei pretenții de despăgubiri, reclamantul a arătat că, după momentul restituirii cauzei la parchet pentru completarea urmăririi penale, de către Înalta Curte de Casație și Justiție și până la emiterea ordonanței de clasare din 22.10.201, în cauză a fost efectuat și emis un singur act procedural, respectiv ordonanța din 17.01.2007, prin care procurorul a dispus schimbarea încadrării juridice, din infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de încăierare și ultraj contra bunelor moravuri, fapte prevăzute de art. 322 și art. 321 C. pen. de la 1969, însă, apoi, cauza a rămas în nelucrare 160 luni, adică 13 ani. Reclamantul și-a fundamentat cererea pe dispozițiile art. 52 alin. (2) din Constituție, art. 5 și art. 6 paragraf 1 teza 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), dispoziții legale în temeiul cărora a pretins că organul de urmărire penala avea obligația de a desfășura urmărirea penala într-un termen rezonabil, pentru a stabili asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva persoanei supuse cercetării. Prin urmare, din motivele cererii de despăgubiri rezultă că, în speță, cauza acțiunii reclamantului este dată de durata nerezonabilă a procedurii judiciare desfășurate pe parcursului unei perioade de peste 13 ani, astfel încât, prin acțiunea îndreptată direct împotriva Statului, reclamantul a urmărit, din perspectiva normei legale interne, angajarea răspunderii civile delictuale a statului, pe temeiul dispozițiilor art. 1349 C. civ.. Cu toate acestea, cum corct se reține și prin decizia recurată, deși se reclamă o răspundere decurgând din săvârșirea unui delict civil, răspunderea antrenată este una obiectivă, independentă de orice vinovăție a statului, în calitatea acestuia de garant al legalității, căruia îi incumbă și riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiție, cu respectarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor. Cauza juridică a cererii de despăgubire pentru termenul nerezonabil de desfășurare a procesului penal este diferită de cea a cererii prin care reclamantul a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul reclamat ca urmare a unei pretinse privări nelegale de libertate, fundamentată, în mod distinct, pe dispozițiile și procedura specială reglementată de art. 539 și urm. C. proc. pen. Așadar, motivele de fapt și de drept ale cererii reclamantului demonstrează, fără echivoc, că reclamantul a pretins angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcționări a serviciului public al justiției, fapta reclamată fiind reprezentată de întârzierile imputabile autorităților judiciare, identificate în urma aplicării criteriilor desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente), aceasta fiind o răspundere directă și obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăție, care presupune, în termenii art. 6 CEDO, asigurarea dreptului la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul duratei. Or, acest fundament al acțiunii justifică, neîndoielnic, poziția procesuală a recurentului-pârât, a cărui răspundere, în acest context, nu este una subsidiară (cum eronat se susține în cuprinsul memoriului de recurs), care să devină, așadar, activă, după angajarea răspunderii "organelor, autorităților și instituțiilor publice", astfel cum se prevede în art. 224 alin. (1) C. civ.. Cum angajarea răspunderii Statului este una obiectivă, nu se pune problema verificării în persoana pârâtului a tuturor condițiilor generale a răspunderii delictuale referitoare la prejudiciu, faptă ilicită și prejudiciabilă, vinovăție, pentru ca, apoi, să se pună problema caracterului subsidiar al acestei răspunderi, rezolvabil, conform dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. civ. Prin urmare, în speță, nu se ridică problema stabilirii răspunderii prioritare a altor organe, instituții sau autorități, pentru ca, în funcție de această dezlegare, să se aprecieze dacă poate fi angajată sau nu o răspundere subsidiară a statului, aspecte care să fie relevante în determinarea cadrului procesual pasiv. Recurentul a mai pretins că între Statul român și instituțiile care au săvârșit presupusele fapte ilicite nu există nici un raport de prepușenie, care să justifice angajarea răspunderii sale pentru faptele prepușilor săi, respectiv pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori. Nici această susținere a recurentului nu poate fi primită, întrucât cererea reclamantului nu vizează obligarea pârâtului pe temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, ci pe temeiul răspunderii pentru propria faptă ilicită a pârâtului. Nici susținerile axate pe incidența dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 nu pot fi reținute, deoarece răspunderea directă a Statului nu poate fi antrenată pe acest temei juridic, deoarece, pe de o parte, norma legală evocată nu a constituit fundament al cererii în despăgubiri, iar, pe de altă parte, textul implica, în prealabil, să se fi stabilit o exercitare a funcției, de către magistratul procuror, de așa manieră încât să-i fi angajat răspunderea pentru o faptă penală ori disciplinară, în legătură cu derularea urmăririi penale în care era implicat reclamantul, ipoteză care nu a fost susținută în cauză. În ceea ce privește susținerea recurentului relativ la acele demersuri care ar fi putut contribui la accelerarea procedurii în desfășurarea urmăririi penale, cum ar fi reprogramarea unor termene, formularea unor plângeri împotriva magistraților pentru sancționarea acestora pentru nerespectarea obligației de a desfășura o acțiune concretă, aceste acțiuni nu pot fi circumscrise unor remedii acceleratorii sau compensatorii care să contribuie, efectiv și concret, la atingerea scopului asigurării dreptului la un proces echitabil și care ar fi condus la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Or, în contextul demersurilor întreprinse de reclamant în scopul accelerării procedurii derulate în cursul urmăririi penale, astfel cum au fost evidențiate în cuprinsul deciziei recurate, este evidentă obligația ce revenea Statului (decurgând din art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluționeze o cauză într-un termen rezonabil. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că, în virtutea art. 1 al Convenției, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea ca atare, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale. În corelație cu dreptul oricărei persoane la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 a fost interpretat de către Curtea Europeană, începând cu hotărârea din 26.10.2000 pronunțată în cauza Kudla c. Poloniei - ca instituind o obligație în sarcina statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în fața instanțelor naționale pentru a permite invocarea eventualei nerespectări a obligației impuse de art. 6 paragraf 1 privind soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. În consecință, Statul era obligat să reglementeze în dreptul intern un remediu, concret și eficient, care să permită persoanei să valorifice drepturile și libertățile consacrate de Convenție și, ca atare, în calitatea sa de garant al legalității și independenței actului de justiție, Statul răspunde pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități judiciare, pe care o organizează și o conduce, în conformitate cu prevederile constituționale și legale, acestea neputând fi limitate exclusiv la răspunderea întemeiată pe art. 539 din C. proc. pen. În aceste condiții, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, și, în consecință, acesta este entitatea care trebuie să stea în procesul de recunoaștere a acestor drepturi, ceea ce justifică legitimarea acestuia în calitate de pârât, în cauză. Recurentul a pretins că reclamantul avea posibilitate să uzeze, în cursul urmăririi penale, de procedura prevăzută de art. 488 4 alin. (5) și urm. C. proc. pen., care reglementează contestația privind durata rezonabilă a procesului penal. Într-adevăr, dispozițiile legale evocate se circumscriu unui remediu acceleratoriu, transpus de legiuitor, în dreptul intern, odată cu intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., în îndeplinirea obligațiilor ce decurg în sarcina statului din prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluționeze cauzele penale într-un termen rezonabil și de a asigura, la nivelul legislației naționale, un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor și libertăților consacrate prin Constituție. Cu toate acestea, nu poate fi imputat reclamantului lipsa de diligență în uzitarea acestor dispoziții legale, de vreme ce art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale stipulează că: "dispozițiile art. 488 1 - 488 6 din Legea nr. 135/2010, cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, referitoare la contestația privind durata rezonabilă a procesului penal, se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010", astfel încât dispozițiile legale la care făcea trimitere recurentul nu puteau fi aplicabile procedurii penale în care reclamantul era cercetat din 2004. În ce privește critica care vizează fondul pretențiilor, recurentul a susținut că acordarea daunelor morale pentru durata nerezonabilă a procesului penal nu este justificată pentru întregul interval de timp, cu atât mai mult cu cât, astfel cum reține și instanța de apel, cauza a fost una complexa, care a reclamat un interval mare de timp pentru soluționare. A opiniat că despăgubirile ce se acordă trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, astfel încât, pentru a păstra caracterul de satisfacție echitabilă, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege spre a nu deveni un folos material injust. Sub acest aspect, s-a apreciat că instanța de apel a acordat intimatului-reclamant despăgubiri disproporționate, în raport cu pretinsele suferite ce i-ar fi fost pricinuite de intervalul de timp în care s-a efectuat urmărirea penală în cauza înregistrată sub nr. x/2004 ce s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a indicat care sunt criteriile de analiză atât în ceea ce privește determinarea caracterului nerezonabil al duratei procedurii penale (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente), cât și a prejudiciului moral, respectiv natura valorilor lezate și suferințele de ordin psihic, criterii pe care le-a aplicat în situația concretă dedusă judecății, în scopul și necesitatea ca sumele acordate să nu constituie o sursă de îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de atenuare a efectelor negative produse în plan psihic și moral, de natură a păstra un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită ca efect al duratei procedurii judiciare. Cum criteriile avute în vedere de instanța de apel la cuantificarea daunelor morale (criterii care nu au fost contestate în recurs, ci chiar reiterate) nu pot fi reanalizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., deoarece presupune reevaluarea probelor și a situației de fapt, Înalta Curte va reține că susținerea recurentului privind reaprecierea cuantumului daunelor stabilite în favoarea reclamantei și diminuarea acestuia nu va putea constitui obiect al controlului de nelegalitate în recurs, în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. De asemenea, nici aspectele evocate de pârât referitoare la modul de dovedire a prejudiciului moral nu vor putea fi examinate în prezentul cadru procesual, de vreme ce ridică o problemă ce ține de starea de fapt și aprecierea probelor, verificare incompatibilă cu structura actuală a căii de atac a recursului. În ceea ce privește critica recurentului formulată sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată din apel, reprezentând onorariu de avocat, recurentul a susținut că instanța avea prerogativa de a reduce motivat cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul de avocat, în raport de două criterii, respectiv valoarea cauzei și munca desfășurată de avocat. Raportat la aceste criterii, recurentul a apreciat că onorariul de avocat, de 5000 de RON, este excesiv, întrucât litigiul nu este unul complex, iar, în apel, au fost acordate doar două termene de judecată, fără a fi administrate alte probe, astfel încât a solicitat înlăturarea sau cenzurarea acestor cheltuieli. Critica recurentului, astfel formulată, nu este susceptibilă de încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât chestiunea pe care o pune în discuție, aceea a proporționalității onorariul avocațial cu munca prestată de avocat și complexitatea cauzei, nu vizează legalitatea hotărârii atacate, ci temeinicia acesteia. Astfel, stabilirea proporționalității onorariului avocațial cu munca prestată de avocat, pe care o contestă în realitate recurenta, reprezintă o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței învestită cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, ea nu poate fi cenzurată în recurs, cale extraordinară de atac în care cenzura instanței se poate face, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exclusiv sub aspectul legalității, nu și al temeiniciei hotărârii atacate și, ca atare, criticile în discuție nu pot fi analizate. Concluzia desprinsă transpune, în speță, statuările deciziei nr. 3/2020, pronunțată în soluționarea examinarea recursului în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În cadrul acestei decizii, obligatorie pentru instanțele judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-a arătat că, "(34.) stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. (37.) În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru toate considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 949 din 21 august 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. 6b. Referitor la recursul declarate de reclamantul A., se rețin următoarele considerente: Prin cererea de recurs, reclamantul a susținut greșita soluționare a cererii prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri morale pentru privarea sa nelegală de libertate, în perioada 15.06.2004 - 09.06.2005 și a pretins că sunt întrunite condițiile impuse de art. 539 C. proc. pen., deoarece soluția de achitare dispusă prin sentința penală nr. 165 din 08.06.2005 a Tribunalului Sibiu și, respectiv Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu din 22.10.2018 prin care s-a dispus clasarea cauzei constituie acte jurisdicționale pentru reținerea caracterului nelegal al măsurii arestării sale în cursul urmăririi penale. Criticile formulate vizează încălcarea normelor de procedură penală și, deși susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. (și nu în pct. 8 din același cod, indicat în cererea de recurs), nu sunt întemeiate și nu pot conduce la casarea deciziei atacate. Pentru a face posibilă cenzura de legalitate a hotărârii recurate, este necesar a evoca situația de fapt, astfel cum a fost aceasta expusă de reclamant și reținută de instanțele anterioare, pe baza probelor administrate, situație necontestată în cauză: Prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu emisă la 29.01.2004, în dosarul de urmărire penală nr. 62/P/2004, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului inculpat A.. Propunere Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu privitoare la arestarea preventivă a inculpatului A. a fost respinsă prin încheierea penală nr. 21/29.01.2004 pronunțată de Tribunalul Sibiu, în dosarul penal nr. x/2004. Ulterior, prin încheierea penală nr. 151/15.06.2004 a Tribunalului Sibiu, pronunțată în dosarul nr. x/2004, a fost admisă propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, fiind dispusă măsura arestării preventive a inculpatului A., sens în care a fost emis mandatul de arestare preventivă nr. 26/15.06.2004 pe numele inculpatului. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul - reclamant. Prin încheierea penală nr. 61/18.06.2004, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii penale nr. 151/15.06.2004 a Tribunalului Sibiu, pronunțată în dosarul nr. x/2004. La 07.07.2004, urmărirea penală efectuată în dosarul penal nr. x/2004 a fost finalizată prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat. Prin sentința penală nr. 165/08.06.2005, Tribunalul Sibiu a dispus achitarea inculpatului A., apreciindu-se de către instanța de fond că prezumția de nevinovăție a inculpatului nu a fost răsturnată și, prin urmare, dându-se eficiență principiului in dubio pro reo, fapta nu a fost săvârșită de inculpat. Totodată, prin aceeași hotărâre, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului A.. Împotriva acestei sentinței de achitare au formulat apel părțile civile și Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, cererile de apel fiind respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 324/A/2005 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia. Recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu și de părțile civile au fost admise prin decizia penală nr. 3825/15.06.2006, Înalta Curte de Casație și Justiție dispunând casarea sentinței penale nr. 165/08.06.2005 a Tribunalului Sibiu și deciziei penale nr. 324/A/2005 a Curții de Apel Alba Iulia, cauza fiind restituită la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, pentru completarea urmăririi penale. Ulterior, prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, dată la data de 17.01.2007, în dosarul de urmărire penală nr. 62/P/2004, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii comise de inculpatul A. din infracțiunea de omor calificat, în infracțiunea de încăierare, precum și extinderea urmăririi penale pentru infracțiunea de încăierare și ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, în concurs. Prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu din 22.10.2018, emisă în dosarul nr. x/2004, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a efectuat urmărirea penală față de inculpatul A. și alți suspecți, din infracțiunea de încăierare, în infracțiunea de omor, dispunându-se clasarea cauzei, având ca obiect săvârșirea infracțiunii de omor de către inculpatul A. și ceilalți suspecți, întrucât nu există probe că aceste persoane au săvârșit infracțiunea. Totodată, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice de către inculpatul A. și ceilalți suspecți, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale, cauza fiind disjunsă pentru continuarea cercetărilor față de autori necunoscuți, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de omor asupra minorului C.. Raportat la această stare de fapt, reclamantul a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri morale pentru privarea sa nelegală de libertate, în perioada 15.06.2004 - 09.06.2005. Pretenția de despăgubire dedusă judecății a fost justificată de reclamantul A., pentru prejudiciul reclamat, pe soluția de achitare dispusă prin sentința penală nr. 165 din 08.06.2005 a Tribunalului Sibiu și, respectiv Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu din 22.10.2018 prin care s-a dispus clasarea cauzei. Recurentul a pretins că aceste acte jurisdicționale constituie temei pentru reținerea caracterului nelegal al măsurii arestării sale preventive, dispusă în cursul procesului penal, pentru perioada 15.06.2004 - 09.06.2005. Art. 539 din C. proc. pen., invocat de către reclamantă ca temei al acțiunii sale, reglementează o procedură specială pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate a persoanei în cursul procesului penal și stabilește că "(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate . (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei ". Prin norma legală enunțată, legiuitorul a reglementat un drept la despăgubire pentru prejudiciul material și/sau moral, în caz de privare nelegală de libertate, săvârșită în cursul procesului penal, stabilind, prin norma specială, ca dezdăunarea să se producă în anumite condiții, expres prevăzute de lege. Norma în discuție se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul la libertate și siguranță, precum și cu art. 9 C. proc. pen. care redă, întocmai, conținutul art. 5 din Convenție și care, în alin. (5), stabilește că "orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege". Se observă că atât normele legale interne, cât și norma europeană, condiționează dreptul la despăgubire de absența unei baze legale care să legitimeze arestarea în discuție și de necesitatea stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate. Așadar, prin normele procesual penale, înscrise în art. 539 C. proc. pen., legiuitorul a condiționat repararea pagubei de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate prin ordonanța procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz. Această condiționare dă naștere, în sarcina organelor judiciare anterior menționate, unei obligații de a se pronunța, prin încheieri/hotărâri definitive, cu privire la caracterul legal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și presupune obligația instanței de judecată, care se pronunță, prin hotărâre definitivă asupra cauzei, de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate. Clarificarea divergențelor jurisprudențiale cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. a fost realizată prin Decizia nr. 15/2017 pronunțată, în soluționarea recursului în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care instanța supremă a stabilit că, pentru a beneficia de despăgubiri, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale ale instanțelor penale, respectiv că hotărârea penală de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii de către instanța civilă a caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Chestiunea de drept semnalată în cuprinsul cererii de recurs vizează examinarea actelor jurisdicționale prin care se pretide că a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, decizia atacată a fost pronunțată de instanța de apel cu respectarea statuărilor obligatorii ale deciziei nr. 15/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, întrucât decizia pronunțată în cadrul mecanismului de unificare jurisprudențială nu distinge între diferitele ipoteze care au justificat achitarea unei persoane împotriva căreia au fost adoptate măsuri preventive, de vreme ce, instanța supremă argumentează, neechivoc că, în toate situațiile, nelegalitatea acestor măsuri trebuie constatată de către instanțele penale, prin intermediul mijloacelor procedurale specifice, analizate exhaustiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție și apreciate ca reprezentând remedii procedurale efective, la care are acces orice parte interesată în toate situațiile în care se pune în discuție caracterul nelegal al unei măsuri privative de libertate, aceasta neputând fi dedus din soluția pronunțată în soluționarea conflictului de drept penal de către instanța civilă. Justețea acestui raționament a fost întărită prin considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 11/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Just