ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 900/2021

Ședința publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2019, la data de 18.06.2019, reclamantul A., a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 46.600.000 RON cu titlul de daune morale ce i-au fost produse prin instituirea măsurilor inculpării în dosarul nr. x/2013 instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți, respectiv a reținerii în același dosar pentru 24 de ore, a arestării ulterioare la domiciliu și a luării consecutiv a măsurii controlului judiciar (conținând inclusiv obligația de a se prezenta săptămânal în fața organelor de poliție și interdicția de a părăsi țara) și deci, prin atingerile ce i-au fost aduse onoarei, demnității și reputației sale, prin măsurile arătate.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 89/PI/18.02.2020 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019 a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și, pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, fără cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 157 din data de 13 octombrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 89/PI/18.02.2020, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 157 din data de 13 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

II.1 Motivele de recurs

Recurentul-pârât și-a întemeiat criticile formulate prin memoriul de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1349 și urm. din C. civ.

Recurentul susține că instanța de apel în mod greșit a apreciat faptul că tribunalul și-a însușit în mod eronat excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât nu a fost analizată incidența în cauză a normelor de drept civil indicate de către intimatul-reclamant și, totodată, pentru că nu au fost analizate condițiile care antrenează răspunderea civilă delictuală, anume: existența și întinderea prejudiciului, existența faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția autorului prejudiciului.

Având în vedere că instanța de apel a stabilit că era necesară verificarea îndeplinirii condițiilor pri­vind răspunderea civilă delictuală, rezultă că a considerat că este admisibilă o astfel de acțiune, concluzie ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 248 din C. proc. civ.

Recurentul susține că instanța de apel trebuia ea însăși să analizeze excepția inadmisibilității acțiunii, dată fiind prioritatea soluționării excepțiilor procesuale în raport cu cercetarea fondului cauzei, stabilită de art. 248 din C. proc. civ.

Se arată de către recurent că excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată este o sancțiune care vizează exercitarea acțiunii într-o altă modalitate decât cea stabilită prin norme imperative ale legii, aspect ce presupune contesta­rea dreptului reclamantului de a sesiza instanța de judecată în forma aleasă.

Recurentul-pârât învederează că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale, iar nu potrivit dispozițiilor dreptului comun, întrucât, în caz contrar, se încălcă principiul de drept specialia derogant generalibus.

Contrar celor reținute în considerentele deciziei recurate, instanța de fond a analizat excepția inadmisibilității acțiunii în raport de textele legale invocate.

Pe de altă parte, instanța de apel în mod greșit a considerat că nu au fost avute în vedere și prevederile art. 72, 73, și 74 din C. civ. care se referă la dreptul la demnitate al persoanei, la dreptul la propria imagine, întrucât, așa cum a reținut în mod co­rect tribunalul, intimatul-reclamant s-a prevalat de dispozițiile art. 1349 din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, solicitând cu titlu de daune morale repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin instituirea unor măsuri procesuale penale în dosarul nr. x/2013, instrumentat de Parchetul de pe lângă Tri­bunalul Mehedinți, anume: măsura reținerii pentru 24 de ore, a arestării la domiciliu și, ulterior, a controlului judiciar, măsuri ce i-au adus atingere onoarei, demnității și reputației acestuia.

Instanța de apel a subliniat faptul că în cauza dedusă judecății nu au fost invocate prevederile art. 538-539 din Codul proce­dură penală.

Astfel, deși nu s-a solicitat antrenarea răspunderii Statului Român prin Min­isterul Finanțelor Publice în baza dispozițiilor de la art. 538-539 din C. proc. pen., răspunderea directă a statului poate fi antrenată numai în cazul erorilor judiciare, nu și în alte cazuri neavute în vedere în mod expres de legiuitor.

Or, modalitatea de desfășurare a unei cercetări penale nu poate con­stitui o acțiune ilicită de natură să angajeze răspunderea civilă de­lictuală a statului, chiar dacă procesul penal s-a soluționat printr-o hotărâre de achitare.

Răspunderea statului este o răspundere directă ce aparține dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Cazurile în care se antrenează răspunderea directă a statului sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și comple­tările ulterioare, precum și cele ale art. 538-539 din C. proc. pen.

Prin urmare, inclusiv dispozițiile constituționale consacră un raport juridic de drept public, pe care îl supune condiției reglementării prin lege specială. Pe de altă parte, C. civ. consacră un raport juridic de drept privat și regle­mentează, prin norma cu caracter general, condițiile răspunderii civile delictuale.

Ținând cont de cele arătate, în condițiile în care Constituția Româ­niei stabilește competența legiuitorului în determinarea condițiilor de aplicare a nor­mei ce instituie răspunderea statului, recurentul susține că aceasta nu se poate exercita decât în limi­tele dispozițiilor din legea specială, iar nu în temeiul normelor din C. civ., inapli­cabile în cauza ce face obiectul prezentului litigiu.

Din punctul de vedere al recurentului, aceeași este și situația celorlalte temeiuri juridice invocate de intimatul-re­clamant în susținerea pretențiilor formulate - art. 72, 73 și 74 din C. civ., norme cu privire la care instanța de apel a considerat că nu au fost avute în vedere, aceste norme privind reglementarea unor aspecte referitoare la un eventual prejudiciu moral și sunt în strânsă legătură cu instituția răspunderii civile delictuale, conside­rent pentru care nici aceste dispoziții nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului.

Recurentul conchide în sensul că în mod greșit instanța de apel a considerat că nu trebuia însușită de către tribunal excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale, iar nu în temeiul prevederilor drep­tului comun, în aplicarea principiului fundamental de drept - specialia generalibus derogant.

II.3 Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant, prin întâmpinarea formulată în termen legal, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-reclamant apreciază, în esență, că soluția instanței de apel este legală, întrucât aceasta a confirmat neregulile pe care le-a susținut prin motivele de apel, în sensul că, deși în virtutea principiului disponibilității a sesizat instanța de judecată cu soluționarea unei acțiuni în pretenții pentru repararea prejudiciilor ce i-au fost aduse urmare a încălcării dreptului său la imagine, precum și pentru repararea atingerilor aduse onoarei, reputației și demnității sale, aceasta a fost recalificată, din oficiu, de prima instanță în mod greșit ca intrând sub incidența despăgubirilor solicitate ca urmare a unor erori judiciare și a fost soluționată ca atare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, în baza criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează.

Prealabil, este necesar a se preciza că deși recurentul-pârât s-a prevalat doar de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că unele critici dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs se circumscriu motivului de nelegalitate descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, astfel încât, acestea vor fi analizate din această perspectivă.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulate de intimatul-reclamant privește pretenția de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 46.600.000 RON cu titlul de daune morale pentru atingerile aduse onoarei, demnității și reputației sale produse prin instituirea măsurilor inculpării în dosarul nr. x/2013 instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți, respectiv a reținerii în același dosar pentru 24 de ore, a arestării ulterioare la domiciliu și, consecutiv, a dispunerii a măsurii controlului judiciar (conținând inclusiv obligația de a se prezenta săptămânal în fața organelor de poliție și interdicția de a părăsi țara), dosarul menționat fiind finalizat prin clasare față de persoana intimatului-reclamant.

Intimatul-reclamant a invocat, în drept, prevederile art. 72, 73, 74, 1349, 1353 teza a doua, 1357, 1358, 1381, 1385, 1391, 1531 și urm. din C. civ. raportate la art. 5 și 13 din CEDO.

Soluționând cauza în primă instanță, tribunalul a analizat cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii invocate de către pârât prin întâmpinare, iar pentru aceasta, a dat faptelor deduse judecății încadrarea juridică pe care a apreciat-o ca incidentă, reținând că pretențiile reclamantului nu pot fi soluționate pe temeiul dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală (art. 1349 și urm. din C. civ.) sau în baza art. 72, 73 sau 74 din același cod, astfel cum reclamantul a indicat prin acțiune, întrucât, pentru situația dedusă judecății, există o reglementare specială în materie (dispozițiile art. 538-539 din C. proc. pen.), aplicabilă cu prioritate în baza principiului specialia generalibus derogant.

Instanța de apel, însă, a constatat că niciunde în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul nu se referă la normele speciale reținute de prima instanță - art. 538 și 539 din C. proc. pen. -, norme cu caracter special și derogatoriu de la dreptul comun, care privesc cazuri expres și limitativ prevăzute de lege: fie existența unei erori judiciare, fie măsuri de privare nelegală de libertate.

De asemenea, curtea de apel a constatat că, dimpotrivă, reclamantul face referire explicită la prevederile art. 72, 73, 74 din C. civ., care se referă la dreptul la demnitate al persoanei, la dreptul la propria imagine, respectiv la cazul în care au fost aduse atingeri vieții sale private, aceste dispoziții fiind distincte de normele speciale ale art. 538-539 din C. proc. pen.

Totodată, prin decizia recurată s-a reținut că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 221 din C. civ., potrivit cărora, dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat, normă asociată cu art. 224 alin. (1) din C. civ., care statuează că, dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.

Aceeași instanță de apel a mai stabilit că, în cauză, în raport cu rolul activ al judecătorului, consacrat de art. 22 din C. proc. civ., va trebui supusă dezbaterii părților inclusiv o extindere a cadrului procesual, prin identificarea persoanelor juridice de drept public ori a instituțiilor media responsabile pentru pretinsa atingere adusă onoarei, demnității și reputației reclamantului, strict din perspectiva art. 72, 73, 74, 1349, 1353 teza a doua, 1357, 1358, 1381, 1385, 1391, 1531 și următoarele C. civ., asociat cu art. 5 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte, contrar celor susținute de recurent prin motivele de recurs, constată că reclamantul a invocat ca temei juridic al cererii nu numai dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, ci și pe cele de la art. 72, 73 și 74 din C. civ. ce reglementează dreptul la demnitate (onoare, reputație), la propria imagine, precum și aspecte ținând de atingeri aduse vieții private, astfel încât, trimiterile făcute de instanța de apel și la aceste norme corespund susținerilor reclamantului, din perspectiva principiului disponibilității.

Se apreciază însă că dispozițiile de la art. 72, 73 și 74 din C. civ. reprezintă aplicații particulare ale instituției juridice a răspunderii civile delictuale atunci când, lato sensu, valorile lezate prin pretinsele fapte ilicite sunt onoarea, reputația, imaginea sau viața privată a persoanei; în plus, apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoane, la rândul său, beneficiază de o reglementare specifică în C. civ., anume cea de la art. 252 și urm.

Având în vedere dispozițiile legale anterior evocate, rezultă că, în raport cu prevederile art. 1349 și urm. din C. civ., acestea sunt prioritare în aplicare pentru soluționarea unei cereri prin care se solicită repararea unor prejudicii aduse onoarei, reputației ori vieții private a unei persoane și numai dacă nu există un alt regim juridic stabilit prin legi speciale pentru reglementarea raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte constată, astfel cum și recurentul susține prin motivele de recurs, că instanța de apel a infirmat de o manieră implicită excepția inadmisibilității acțiunii promovate de reclamant, având în vedere că a stabilit că este necesară analizarea condițiilor de fond ale răspunderii civile delictuale, atât din perspectiva art. 72, 73 și 74 din C. civ., cât și din cea a art. 1349 și urm. C. civ., incidența concomitentă a acestor norme fiind însă exclusă, după cum deja s-a arătat.

O atare concluzie se deduce din cuprinsul deciziei recurate întrucât curtea de apel a stabilit că tribunalul și-a însușit în mod nelegal excepția în discuție, dar și din prevederile art. 248 din C. proc. civ. care stabilesc prioritatea soluționării excepțiilor procesuale care fac inutilă administrarea de probe ori, după caz, cercetarea pe fond a cauzei. În plus, și dispozițiile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. converg către aceeași concluzie, normă de procedură aplicabilă în materia apelului și care consacră soluția anulării sentinței (și) pentru cazul soluționării greșite a procesului de prima instanță fără a intra în judecata fondului, așadar, pe cale de excepție.

Înalta Curte apreciază că deși curtea de apel a infirmat inadmisibilitatea acțiunii reținută de tribunal pe baza priorității normelor speciale, nu a demonstrat-o, după cum nici nu a argumentat admisibilitatea cererii de chemare în judecată pe temeiul normelor de drept comun pe care le-a considerat aplicabile. Soluționarea cererii în baza dispozițiilor C. civ. nu poate fi reținută din simpla trimitere a instanței de apel la principiul disponibilității părților, principiu care nu are valoare absolută, având în vedere că procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii, potrivit art. 7 din C. proc. civ.

Astfel, se constată că cererea dedusă judecății deși cuprinde o singură pretenție patrimonială (întrucât intimatul-reclamant a solicitat obligarea pârâtului la plata unei sume forfetare unice), din motivarea cererii de chemare în judecată, reiese că această despăgubire ar fi de natură a-i asigura repararea prejudiciului produs onoarei, reputației, demnității și vieții sale private, prin mai multe măsuri procesuale penale dispuse împotriva sa, între care, unele privative de libertate.

În concret, așa cum rezultă din situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte reține că reclamantul a afirmat că a fost prejudiciat prin măsurile dispuse în dosarul nr. x/2013 instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți, aceste măsuri procesuale penale fiind: (a) reținerea pentru 24 de ore; (b) arestul la domiciliu; (c) măsura controlului judiciar (conținând inclusiv obligația de a se prezenta săptămânal în fața organelor de poliție și interdicția de a părăsi țara), acesta pretinzând că aceste măsuri procesuale reprezintă cauza atingerilor aduse onoarei, demnității și reputației sale, solicitând repararea prejudiciului moral astfel produs.

În contextul dreptului comun, cu referire la condițiile răspunderii civile delictuale, în construcția juridică a intimatului-reclamant, măsurile procesuale penale adoptate de organele judiciare împotriva sa ar trebui să îndeplinească rolul faptelor ilicite, iar atingerea onoarei, reputației, demnității și vieții private ar reprezenta prejudiciul moral încercat de acesta și a cărui reparare o solicită prin pretenția dedusă judecății.

O astfel de configurație juridică a elementelor cererii de chemare în judecată întemeiată în mod explicit de către reclamant exclusiv pe dispozițiile dreptului comun, având în vedere că, cel puțin pentru o parte a pretențiilor, există în dreptul pozitiv norme speciale incidente, reclama din partea instanței obligația de recalificare a pretenției formulate, potrivit celor stabilite de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., normă imperativă, potrivit căreia: "(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă."

Or, prin soluția pronunțată, instanța de apel a negat această obligație a tribunalului și, mai mult decât atât, a stabilit ca, în rejudecare, instanța să se raporteze doar la temeiurile invocate de către reclamant, subliniind că reclamantul nu și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 538-539 din C. proc. pen., ci pe prevederile art. 72, 73 și 74 din C. civ.

Înalta Curte constată însă că însuși intimatul-reclamant a invocat și dispozițiile art. 5 din CEDO, normă care, în dreptul național, corespunde prevederilor de la art. 539 din C. proc. pen.

Dezlegarea dată de curtea de apel acestei chestiuni dă o valoare absolută principiului disponibilității părților procesului civil și anihilează în mod nelegal obligațiile procesuale ale instanței în îndeplinirea rolului activ, punând principiul legalității într-un raport de subsidiaritate față de principiul disponibilității, ceea ce nu poate fi primit.

Existența unor dispoziții legale speciale care reglementează un anumit raport juridic și prioritatea la aplicare a acestora în raport cu normele dreptului comun decurge din principiul specialia generalibus derogant și reprezintă o chestiune de legalitate care nu poate fi subordonată voinței părților procesului civil.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speță instanța de apel nu a reținut incidența situației de excepție prevăzute de art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., excepție care ar fi fost de natură a justifica, în acord cu prevederile procedurale, prioritatea principiului disponibilității.

Art. 22 alin. (5) prevede astfel: "(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora."

În contextul normei citate, pe lângă împrejurarea că era necesar un acord al părților cauzei în acest sens, o atare excepție nu era incidentă în speță, pentru că opțiunea de soluționare a unui litigiu pe baza dreptului comun, iar nu în baza normelor speciale, nu este la îndemâna părților procesului civil, nefiind vorba despre drepturi de care ele pot dispune, principiul specialia generalibus derogant fiind unul de ordine publică, atașat forței general obligatorii a legii.

Deși reclamantul nu a solicitat el însuși antrenarea răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în baza art. 539 din C. proc. pen., acesta a invocat dispozițiile art. 5 din CEDO și, în plus, a chemat în judecată doar Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, constatări care, unite cu situația de fapt descrisă în cererea de chemare în judecată constituiau tot atâtea indicii pentru luarea în considerare a incidenței dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., având în vedere că o astfel de configurație a cadrului procesual din punct de vedere subiectiv coincide cu reglementarea din art. 541 alin. (3) din C. proc. pen.: "(4) Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice."

În aceste circumstanțe, rămâne fără suport legal trimiterea făcută de aceeași curte de apel la dispozițiile art. 221 și art. 224 alin. (1) din C. civ. care ar fi trebuit luate în considerare de instanța de rejudecare (urmare a stabilirii incidenței răspunderii civile delictuale de drept comun), întrucât situația de fapt a cauzei indică aplicabilitatea dispozițiilor speciale edictate de legiuitor pentru antrenarea răspunderii obiective a statului în cazul unor măsuri preventive privative de libertate nelegale care, inerent, antrenează și un prejudiciu de ordin moral.

Or, pentru repararea acestui tip de prejudiciu (dacă este în legătură cu o măsură preventivă privativă de libertate dispusă nelegal împotriva intimatului) a fost instituită obligația de reparare a acestuia, reparație care revine Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 540 alin. (5) și art. 541 alin. (3) din C. proc. pen., în cauză nefiind incidente prevederile invocate de curtea de apel.

Normele evocate (art. 539 și urm.), în economia C. proc. pen., sunt plasate în Titlul IV dedicat procedurilor speciale, la Capitolul VI având denumirea Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri.

Având în vedere că măsurile reclamate de intimat drept cauză a lezării dreptului său la onoare, reputație și viață privată sunt măsuri procesuale dispuse în cadrul unei cercetări penale, rezultă că prevederile art. 539 și urm. din C. proc. pen. sunt incidente în cauză, cel puțin pentru măsurile preventive privative de libertate, distincția între măsurile preventive privative de libertate și celelalte măsuri preventive neprivative de liberate reclamate drept cauză a prejudiciului de ordin moral, urmând a fi realizată de instanța de apel în rejudecare.

În acest context, în legătură cu măsurile preventive neprivative de libertate (care nu intră în domeniul de aplicare a art. 539 din C. proc. pen.), aceeași instanță de apel va aprecia dacă sunt incidente prevederile art. 96 și urm. din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (în redactarea normei de la data dispunerii măsurilor în cauză) - întrucât și acestea sunt norme speciale în raport cu dispozițiile C. civ. - sau va fi necesar ca cererea - în partea referitoare la măsurile preventive neprivative de libertate - să fie evaluată pe temeiul art. 72, 73, 74, 252 și urm. din C. civ., cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 75 din C. civ., dar și cu observarea cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată prin voința reclamantului.

În privința cadrului procesual, se va observa că recurentul-pârât, prin întâmpinarea formulată la prima instanță, a invocat nu numai excepția inadmisibilității acțiunii (analizată prioritar de prima instanță, într-o corectă stabilire a ordinii de soluționare a excepțiilor), ci și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepție neanalizată de niciuna dintre instanțele de fond.

În plus, stabilirea în sarcina tribunalului a obligației de a supune dezbaterii părților extinderea cadrului procesual prin chemarea în judecată și a altor persoane nesocotește dispozițiile procedurale de la art. 204 din C. proc. civ. care stabilesc un anumit moment procesual până la care se poate face modificarea cererii de chemare în judecată, iar perspectiva rolului activ invocat de curtea de apel prin decizia recurată este străină de dispozițiile art. 22 alin. (3) din același cod care prevăd că instanța poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii.

Totodată, în rejudecare, curtea de apel va avea în vedere configurația art. 539 din C. proc. pen. după admiterea excepției de neconstituționalitate a acestei norme (potrivit comunicatului Curții Constituționale din 3 martie 2021), efectele acestei decizii (ale cărei considerente nu sunt publicate până la data pronunțării prezentei decizii) fiind aplicabile în apel, precum și în eventuala rejudecare de către prima instanță, având în vedere că, în speță, nu s-a pronunțat o soluție definitivă asupra fondului pretențiilor deduse judecății.

În aceste coordonate instanța de apel va analiza criticile formulate împotriva sentinței tribunalului și va aprecia asupra legalității și temeiniciei soluției pronunțate pe calea excepției de inadmisibilitate a acțiunii.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în speță, constatându-se a fi întrunite premise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 157 din data de 13 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 aprilie 2021.