Decizia nr. 897/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 900/2019 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 5 martie 2019, sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței: - obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000.000 RON cu titlu de daune morale, pentru inculparea acestuia fără probe în dosarul penal nr. x/2014 instrumentat de DIICOT Timișoara și, ulterior, trimiterea în judecată a acestuia, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel Timișoara și Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru atingerile ce au fost aduse prin dosarele menționate, onoarei, demnității și reputației sale; - obligarea pârâtului de a prezenta public scuze Baroului Mehedinți; - obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătorești timp de două luni, în două cotidiene de circulație națională.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința nr. 900 din 20 iunie 2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității. A respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGRFP Timișoara, având ca obiect pretenții.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 247 din 4 decembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de apelantul A. în contradictoriu cu intimatul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr. 900 din 20.06.2019 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs reclamantul A., prin care solicită casarea și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prin motivele de recurs reclamantul arată că prin sentința civilă nr. 900 pronunțată de Tribunalul Timiș i-a fost respinsă cererea, cu motivarea că statul răspunde numai în caz de eroare judiciară, când în cadrul procesului s-au efectuat acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual ce au dus la încălcarea gravă a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei, producându-se o vătămare ce nu a putut fi remediată. Totodată, apelul declarat în cauză i-a fost respins, reținându-se că nu sunt îndeplinite în speță condițiile de existență a erorii judiciare, cu atât mai mult cu cât acesta a fost achitat de instanțele de judecată în cadrul procesului penal. În continuare, se reiterează situația de fapt, arătând că prejudiciul provocat prin reaua-credință a procurorului și trimiterea sa abuzivă în judecată trebuie reparat. Se invocă prevederile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "orice persoană ale cărei drepturi și libertăți au fost încălcate...are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale". Mai arată reclamantul faptul că acesta nu a invocat existența unei erori judiciare în prezenta cauză, ci a solicitat daune pentru prejudiciile aduse din cauza abuzurilor procurorului de caz, în calitatea sa de funcționar public al statului. Astfel, consideră că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv pentru care solicită casarea acesteia.

Apărările formulate în cauză La data de 10 martie 2020, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului român, a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, având în vedere argumentele prezentate de către instanța de fond și cea de apel. Astfel, arată că reclamantul solicită despăgubiri pentru inculparea sa abuzivă, fără probe, într-un dosar penal în care a fost trimis în judecată, invocând prevederile de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, cuprinse în C. civ.. Însă, răspunderea statului pentru erorile judiciare este reglementată printr-o dispoziție specială cuprinsă în art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Având în vedere că prevederile legii speciale instituie condiții specifice pentru antrenarea răspunderii statului în cazul erorilor judiciare, condiții ce nu sunt îndeplinite în prezenta cauză, acțiunea reclamantului este inadmisibilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că acele critici formulate prin cererea de recurs care se referă la pronunțarea unei hotărâri ce cuprinde motive străine de natura pricinii, precum și cele prin care se invocă încălcarea dispozițiilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sunt susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Examinând decizia recurată din această perspectivă, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat pentru considerentele care urmează: Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Se invocă de către recurent faptul că hotărârea atacată ar conține motive străine de natura pricinii, în sensul că instanțele de fond au procedat în mod greșit la analiza cererii din perspectiva erorii judiciare, în condițiile în care acesta nu ar fi invocat existența unei asemenea erori, ci a solicitat acordarea de daune pentru prejudiciile aduse din cauza abuzurilor procurorului, în calitate de funcționar public al statului. Pentru a se determina în ce măsură se poate vorbi despre motive străine de natura pricinii și, pe cale de consecință, despre încălcarea principiului disponibilității atunci când, soluționând o acțiune întemeiată pe dispozițiile C. civ., instanța analizează condițiile erorii judiciare, astfel cum este reglementată prin Legea nr. 303/2004, este necesar a se determina obiectul cererii de chemare în judecată și cauza acesteia, în vederea stabilirii limitelor obiective ale învestirii instanței. În ce privește obiectul pricinii, acesta constă în pretenția concretă dedusă judecății, în speță solicitarea de acordare a daunelor morale, pe când cauza juridică a acțiunii reprezintă situația de fapt, calificată juridic, adică pretinsa încălcare a onoarei, demnității și reputației reclamantului și voința acestuia de face ca această încălcare să fie reparată prin atragerea răspunderii statului pentru pretinsele prejudicii săvârșite de procurori sau judecători în exercitarea funcției. Înalta Curte, analizând cererea prin prisma solicitărilor formulate prin acțiunea introductivă și scopul urmărit de reclamant, acela de a obține o reparație pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a pretinselor fapte abuzive ale procurorului săvârșite cu ocazia instrumentării unui dosar penal, care ar fi culminat cu trimiterea reclamantului în judecată, trimitere ce i-ar fi cauzat imense prejudicii, constată că Tribunalul Timiș a fost învestit cu o acțiune în răspundere patrimonială a statului, pentru activitatea pretins desfășurată defectuos de un magistrat în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Or, unei astfel de acțiuni, prin care se urmărește atragerea răspunderii obiective a statului pentru faptele procurorului, nu îi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, invocate ca temei de drept de către reclamant, atât timp cât legiuitorul a edictat, prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, norme speciale în care răspunderea poate avea loc. Instanțele au ținut cont de cauza juridică a acțiunii formulate de reclamant, cererea fiind soluționată în raport de conținutul, cuprinsul și solicitarea concretă a acestuia. Referirea la condițiile existenței erorii judiciare și la dispozițiile Legii nr. 303/2004 nu a fost una întâmplătoare în cauză, acesta fiind singurul temei ce reglementa posibilitatea formulării unor atare pretenții împotriva statului, motiv pentru care nu se poate reține că referirile instanței de apel la eroarea judiciară sunt străine de natura pricinii. Astfel, verificarea existenței unor norme speciale aplicabile situației în speță, derogatorii de la dreptul comun invocat în susținerea cererii, ce a dus la respingerea cererii ca inadmisibilă, reprezintă o motivare conform naturii pricinii. Răspunderea civilă în legătură cu activitatea desfășurată în exercitarea atribuțiilor de serviciu de către procuror are ca situație premisă comiterea unei greșeli care se poate constitui într-o eroare judiciară. Or, existența unei erori judiciare se poate analiza fie din perspectiva art. 538 C. proc. pen., fie din perspectiva art. 96 din Legea nr. 303/2004, după cum faptele au fost săvârșite într-o cauză penală ori de altă natură. Dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare, atunci statul nu răspunde, deoarece eroarea judiciară este premisa răspunderii patrimoniale a statului, în caz contrar aceasta neputând fi angajată în temeiul dreptului comun, și anume în temeiul dispozițiilor din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală. În aceste circumstanțe, este corectă hotărârea pronunțată de prima instanța de fond și confirmată de curtea de apel, în sensul inadmisibilității acțiunii în răspundere patrimonială a statului formulată în temeiul dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât o astfel de cerere întemeiată pe dreptul comun nu este permisă de lege atâta timp cât răspunderea statului pentru pretinse fapte ilicite săvârșite de către procurori sau judecători în exercițiul funcției este reglementată prin norme speciale. În fine, în ceea ce privește critica vizând nelegalitatea deciziei nr. 247/2019 a Curții de Apel Timișoara din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "orice persoană ale cărei drepturi și libertăți au fost încălcate...are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale", Înalta Curte urmează să o analizeze din perspectiva alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În conformitate cu această dispoziție, statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un remediu care să permită persoanei să valorifice drepturile și libertățile consacrate de Convenție. În speță, însă, recurentul nu a indicat care sunt drepturile sau libertățile, garantate de Convenție, pretins încălcate. Chiar dacă, totuși, s-ar admite că această critică a fost formulată din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil, ce se referă la judecarea cauzei în mod echitabil și într-un termen rezonabil, Înalta Curte constată, pe de-o parte, că durata excesivă a procedurii nu a fost invocată de către reclamant în fața instanțelor de fond, neputând fi, astfel, supusă verificării în această etapă procesuală iar, pe de altă parte, că reclamantului i-a fost recunoscut accesul la justiție, acestuia fiindu-i examinată pretenția, așa cum s-a reținut anterior. Astfel, în materia răspunderii statului pentru pretinse fapte ilicite ale procurorilor și judecătorilor săvârșite în exercițiul funcției, legiuitorul a instituit o procedură specială internă de valorificare a drepturilor justițiabililor, prin reglementările art. 538 C. proc. pen. și art. 96 din Legea nr. 303/2004, motiv pentru care nu se poate susține în mod valabil că nu ar fi fost reglementată o cale efectivă pentru repararea pretinselor prejudicii astfel cauzate. Pe cale de consecință, văzând că Statul român a instituit în sistemul său juridic intern o cale de recurs specifică care să permită justițiabililor să solicite despăgubiri pentru drepturile prevăzute de Convenție, și care ar fi fost încălcate ca urmare a săvârșirii de pretinse fapte ilicite ale procurorilor și judecătorilor, Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită. Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 247 din 4 decembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, ca nefondat.