ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1692/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 21.06.2017, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin, Penitenciarul Slobozia și Penitenciarul București Jilava, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, aceștia să fie obligați, în solidar, la plata sumei de 50 euro/zi, petrecută în sistemul carceral. În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 3 și 4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și pe dispozițiile art. 1349, art. 1373 C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 44/05.11.2018, Tribunalul Mehedinți a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin, Penitenciarul Slobozia și Penitenciarul București Jilava, cu privire la plata în solidar a sumei de 50 euro/zi petrecută în sistemul carceral. A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, în favoarea reclamantului, ce va fi actualizată la data plății. A fost respinsă acțiunea față de ceilalți pârâți. 2. Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe, au declarat apel principal pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți și apel incident reclamantul A. Prin Decizia nr. 1005 din 09.04.2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile exercitate în cauză.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. 3.1. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu consecința respingerii acțiunii față de acest pârât. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept în speță, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Având în vedere dispozițiile legale aplicabile în speță, recurentul a argumentat că instanța de apel nu a făcut o justă interpretare și aplicare a normelor de drept, soluționând greșit motivul de apel vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, înlăturând susținerile sale. În acest sens, instanța de apel nu a lămurit în mod judicios părțile raportului juridic dedus judecați, iar prin motivarea arătată, a dovedit o confuzie privind procesul legislativ și de implementare a normelor. Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic dedus judecații. În cauză, fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar și, prin urmare, în conținutul raportului juridic dedus judecății, dreptului reclamantului de a i se asigura spațiul minim legal de cazare și condiții corespunzătoare de detenție îi corespunde obligația subiectului pasiv de a asigura aceste condiții. Or, văzând prevederile H.G. nr. 756/2016 privind organizarea Administrației Naționale a Penitenciarelor, deopotrivă cu cele ale H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și Ordinul Ministerului Justiției nr. 433/C/2013, în mod evident, în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu sunt stabilite atribuții privind asigurarea condițiilor din spațiile de detenție și, în consecință, acesta nu este titularul obligației de a asigura reclamantului condiții legale de detenție. Așa cum a mai afirmat și prin apărările făcute în cauză, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, răspunde în cazul erorii judiciare, conform art. 538 - 541 C. proc. pen., răspundere ale cărei condiții sunt străine demersului litigios în cauză. De asemenea,din conținutul normelor aplicabile în speță, nu rezultă că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, face politici penale sau ia măsuri de eficientizare a dotărilor penitenciarelor sau că răspunde pentru neîndeplinirea acestor obligații. Instanța de apel și instanța de fond au ignorat nepermis dispozițiile legale care reglementează executarea pedepselor, dispoziții care stabilesc atribuții exprese și distincte în sarcina unităților de detenție. Astfel, potrivit art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 254/2013, penitenciarele sunt locuri special destinate detenției persoanelor condamnate, cu personalitate juridică, în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor. Prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 433/2010 și Ordinul Ministerului Justiției nr. 2772/2017 au fost aprobate Norme minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, prin care s-au stabilit condițiile pe care trebuie să le îndeplinească spațiile destinate acestora. Astfel, prin art. 1 alin. (1) din Ordinul Ministerului Justiției nr. 433/2010, s-a prevăzut obligativitatea ca aceste spații să respecte demnitatea umană și să întrunească standardele minime de igienă, suprafață etc. Prin art. 4 din Ordinul Ministerului Justiției nr. 433/2010, s-a stabilit, în sarcina directorilor unităților de penitenciare, obligația de a duce la îndeplinire prevederile acestui ordin. Dispoziții similare se regăsesc și în art. 48 - 50 și art. 80 din Legea nr. 254/2013. În ceea ce privește evitarea supraaglomerării din penitenciare, prin art. 48 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013, s-a stabilit, în sarcina Administrației Naționale a Penitenciarelor, obligația de a lua toate măsurile necesare în acest sens. Dispoziții similare se regăsesc și în art. 75 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, ulterior, în art. 345 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, potrivit cărora, în cazul în care capacitatea legală de cazare a locului de detenție este depășită, directorul are obligația de a informa conducerea Administrației Naționale a Penitenciarelor în vederea redistribuirii persoanelor private de libertate în alte locuri de detenție. Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că titularii obligației de a asigura condiții corespunzătoare de detenție sunt unitățile de detenție în care a fost încarcerat reclamantul, legiuitorul stabilind obligații directe în sarcina acestora. În concluzie, din interpretarea legislației enunțate, se poate constata că nu au fost prevăzute în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, atribuții cu privire la organizarea activității penitenciarelor și nici că stă în judecată în numele acestora. Prin urmare, în cauză, nu era îndeplinită condiția identității dintre persoana pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și cel obligat să răspundă în raportul juridic litigios, astfel cum impun prevederile art. 36 C. proc. civ. De asemenea, se artă că, potrivit art. 224 alin. (1) C. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care au personalitate juridică. Astfel, recurentul a apreciat că atât instanța de apel, cât și instanța de fond, în mod greșit, au reținut ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, referitor la existența faptei ilicite și dovada culpei, în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, hotărârea pronunțată fiind una nelegală. 3.2. Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și majorarea cuantumului despăgubirilor acordate în cauză. Recurentul a susținut, în esență, că i-au fost încălcate drepturile privind condițiile de detenție, precum și faptul că a suferit o condamnare definitivă, în urma căreia s-a emis mandatul de executare prin care i s-a aplicat o pedeapsă de 5 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, lit. a), teza a II-a și lit. b) și c) din C. pen., fiind încarcerat și mutat succesiv în Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Slobozia și Penitenciarul București - Jilava. În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul A. a formulat următoarele critici: Sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv existența unui prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul. Nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudicial moral de către instanțele naționale, în cazul încălcării art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparațiile acordate de Curtea Europeană în cauze similare. Recurentul-pârât critică greșita apreciere a cuantumului daunelor morale, susținând că instanța nu s-a raportat în mod echitabil la prejudiciul suferit, ca urmare a condițiilor de detenție, despăgubirile acordate nefiind suficiente pentru a acoperi o reparație completă pentru atingerile aduse drepturilor

Apărările formulate în cauză: Intimații Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin, Penitenciarul Slobozia, Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, A., Penitenciarul Craiova și Penitenciarul București - Jilava au formulat întâmpinări distincte, solicitând respingerea, ca nefondate, a recursurilor. Pe cale de excepție, intimata Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat nulitatea recursului declarat de reclamantul A., pentru neîncadrarea motivelor în situațiile expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 12 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 1005 din 9 aprilie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, și a fixat termen de judecată a recursului la data de 17 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Prin aceeași încheiere, a fost admisă excepția nulității recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1005 din 9 aprilie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, pentru considerentele expuse în conținutul acelei încheieri.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat în cauză de către recurentul pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor fi expuse: Principala critică formulată în recurs s-a raportat la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, susținându-se că, în cauza dedusă judecății, ar avea legitimare procesuală pasivă Administrația Națională a Penitenciarelor sau unitățile de detenție, în care reclamantul a fost încarcerat, întrucât aceștia ar fi titularii obligației de a asigura condiții corespunzătoare de detenție. În raport de limitele obiective ale învestirii instanței, este important de reținut că instanțele de fond au analizat alegațiile reclamantului A. privind supraaglomerarea penitenciarelor și celelalte condițiile de detenție nu doar din unghiul dispozițiilor art. 1353 - 1357 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, dar și din perspectiva dispozițiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care interzic tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante și care impun obligații pozitive în sarcina statelor membre, aplicând în cauză, în mod judicios, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale. În acest context, instanța de recurs apreciază, în acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, că, în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza speței deduse judecății, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveș și alții contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistemică a art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru condițiile materiale de detenție din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenție. Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condițiile de detenție, în special, suprapopularea și condițiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală. Relativ la acest aspect, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României). Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudła împotriva Poloniei (MC), parag. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46) Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecății, respectiv al răspunderii pentru condițiile de detenție din penitenciarele din România, se regăsește în hotărârea pilot Rezimveș și alții contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situația particulară a reclamanților nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncționalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (parag. 110). Curtea a reamintit, în acest sens, că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin, de regulă, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, parag. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (parag. 124). În acest context, în analiza calității procesuale pasive a pârâților chemați în judecată, s-a reținut de către instanțele fondului că nu au fost săvârșite de către de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin, Penitenciarul Slobozia și Penitenciarul Jilava fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în exercitarea atribuțiilor specifice pentru organizarea activității în penitenciare, în vederea asigurării condițiilor de cazare pentru persoanele lipsite de libertate, altele decât cele care țin de asigurarea spațiului legal, sub acest aspect, cererea reclamantului nefiind fondată. În ceea ce privește prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a faptului că a fost încarcerat în camere în care nu i s-a asigurat suprafața, spațiul minim vital de 4 mp/persoană - ceea ce echivalează cu supraaglomerarea care poate atrage încălcarea art. 3 din Convenție - prima instanță a apreciat fondată acțiunea exercitată în cauză, soluție confirmată de instanța de apel. Astfel, sub aspectul circumstanțelor factuale, în litigiul dedus judecății, s-a dovedit și reținut că reclamantul A. a fost încarcerat în Penitenciarele Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Slobozia și Jilava și au fost analizate, într-o manieră detaliată și convingătoare, condițiile în care acesta a fost deținut, astfel încât, în mod corect, s-a făcut de către instanțele fondului aplicarea jurisprudenței Curții Europene, reținându-se, raportat la faptele speței, caracterul necorespunzător al condițiilor din unele penitenciare, sub aspectul exclusiv al supraaglomerării penitenciarelor, ceea ce reprezintă o încălcare sistemică, imputabilă statului. În ceea ce privește susținerea recurentului că sunt relevante prevederile art. 2 din Normele de aplicare a Ordinului nr. 433/C/2010 și art. 6 lit. c) din Hotărârea nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, potrivit cărora acest organism ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, precum și cele ale Legii nr. 254/2013, Înalta Curte constată că Administrației Naționale a Penitenciarelor și penitenciarelor din subordine le revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens pronunțându-se și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului, ca semnatar al Convenției, o obligație legală de a aplica măsurile generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a soluționa problema supraaglomerării din locurile de deținere și problema condițiilor precare de detenție, în conformitate cu principiile Convenției, și a garanta astfel drepturile persoanelor aflate în detenție. De altfel, așa cum a reținut și instanța de apel, Statul Român a recunoscut, prin adoptarea art. 551, din Legea nr. 169/2017 (Compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare), ce a modificat Legea nr. 254/2013, că echivalează cu condiții necorespunzătoare de detenție, ce pot atrage acordarea de compensații, cazarea într-un spațiu mai mic sau egal cu 4 mp/deținut. În consecință, raportându-ne la statuările Curții Europene pe terenul art. 3 al Convenției, cu privire la condițiile de detenție enunțate supra, și la situația de fapt astfel cum a fost stabilită și reținută de instanțele fondului - supraaglomerarea penitenciarelor în care reclamantul a fost încarcerat, necombătută în cauză, nu se poate aprecia, în circumstanțele particulare ale speței deduse judecății, că ar avea legitimare procesuală pasivă Administrația Națională a Penitenciarelor sau unitățile de detenție, așa cum pretinde recurentul. Astfel, câtă vreme instanța de apel a constatat imposibilitatea obiectivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislația europeană, preluat și în legislația internă, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, prejudiciul suportat de reclamantul A., raportat la condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, astfel cum au fost reținute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilitățile de decizie și control ale acestei instituții, o atare statuare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia această situație, cauzatoare de prejudicii morale, este determinată de o problemă structurală și sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - care angajează o adevărată răspundere obiectivă a statului. În cauza dedusă judecății, răspunderea Administrației Naționale a Penitenciarelor și, corelativ, a penitenciarelor a fost, în consecință, înlăturată, reținându-se că s-ar fi justificat obligarea la daune a acestor pârâți, doar dacă aceștia ar fi fost chemați a răspunde pentru producerea unui eventual prejudiciu, ca urmare a condițiilor efective de detenție, altele decât supraaglomerarea din penitenciare, ce reprezintă o problemă sistemică. În consecință, în mod legal, în aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 3 al Convenției Europene, obligatorie pentru instanțe, recurentului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, fiind considerat responsabil, prin omisiunea de a acționa pentru eradicarea deficiențelor structurale constatate, privind condițiile de detenție în penitenciarele din România, sub aspectul supraaglomerării acestora. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 1005 din 9 aprilie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Constatând că, prin încheierea pronunțată la data 12 martie 2020, s-a admis excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune, în consecință, anularea acestui recurs.