ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1174/2021

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 08 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Penitenciarul Jilava și Administrația Națională a Penitenciarelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții la plata sumei de 65.000 euro, reprezentând daune morale pentru condițiile improprii de detenție și afectarea stării de sănătate a reclamantului, sumă proporțională cu gravitatea afecțiunilor medicale dobândite în detenție și ireversibilitatea acestora. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1357-1371 din C. civ. și cele ale art. 205-208 din C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 11794 din 25 septembrie 2018, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 05 noiembrie 2018, sub același număr de dosar.

Hotărârea pronunțată la fond Prin sentința civilă nr. 1377 din 10 iunie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea, a obligat, în solidar, pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Națională a Penitenciarelor la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro, reprezentând daune morale, convertibile în RON, la cursul valutar valabil la data plății, și a respins cererea, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Jilava, ca nefondată.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 383A din 25 mai 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția tardivității motivării apelului declarat de reclamantul A. și a respins apelurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Națională a Penitenciarelor și de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1377 din 10 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondate.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 383A din 25 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs recurenții-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Națională a Penitenciarelor, cereri cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 06 august 2020 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a solicitat admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 383A din 25 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel în ceea ce privește apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În dezvoltarea cererii de recurs, recurentul-pârât a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Cu privire la calitatea procesuală pasivă, recurentul-pârât a susținut că faptele reclamate nu pot fi reținute în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece reclamantul a invocat un presupus prejudiciu suferit din cauza condițiilor de detenție, cu consecința afectării stării sale de sănătate, prin raportare la faptele ilicite ale altor instituții ale statului, iar nu în legătură cu fapta proprie a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cum greșit a reținut instanța de apel. În decizia civilă recurată, s-a reținut că pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor asigură organizarea și coordonarea activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, dotarea cu bunuri și mijloace materiale în funcție de obiectivele sistemului penitenciar, prioritățile și resursele materiale și financiare avute la dispoziție, elaborează proiectul bugetului său de venituri și cheltuieli, pe care îl propune spre avizare ministrului justiției, asigură executarea bugetului în condițiile legii precum și administrarea patrimoniului său, conform art. 6 din H. G. nr. 1849/2004. Totodată, în mod corect, instanța de fond și cea de apel au stabilit că, în conformitate cu art. 16 și art. 18, coroborat cu anexa nr. 3 la H.G. nr. 83/3005, dar și cu Legea nr. 293/2004, Administrația Națională a Penitenciarelor este una dintre unitățile aflate în subordinea Ministerului Justiției, fiind organizată ca instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, constituită în temeiul Legii nr. 293/2004, organizarea, funcționarea și atribuțiile acestei administrații fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului. Recurentul-pârât a susținut că motivarea instanței de apel în sensul că Statul Român, prin Ministerului Finanțelor Publice are obligația pozitivă de asigurare a condițiilor necesare pentru executarea pedepselor privative de libertate este nefondată și nelegală, interpretarea dată de instanța de apel apărărilor sale nefiind conformă cu realitatea, iar singurul aspect, parțial corect, din hotărârea recurată cu privire la activitatea și atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice este cel referitor la concepția bugetară. În cauza dedusă judecății nu s-a făcut dovada că Administrația Națională a Penitenciarelor a cuprins în proiectele bugetului său de venituri și cheltuieli sume pentru dotarea cu bunuri și mijloace materiale a penitenciarelor și că organul ierarhic superior, respectiv Ministerul Justiției, a aprobat un astfel de proiect de buget, pentru a se ajunge să se impute Ministerului Finanțelor Publice faptul că nu a alocat fonduri în acest scop. Recurentul a mai arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru fapta proprie, în condițiile în care fapta este comisă de către o altă instituție cu personalitate juridică și pentru care legea nu menționează atragerea răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Contrar celor reținute de instanța de apel, recurentul-pârât a învederat că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu există un text de lege care să instituie o răspundere generală a statului pentru activitatea și actele juridice emise de instituțiile publice, în acest sens fiind și dispozițiile art. 224 C. civ., care dispun în sensul că, dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că motivul pentru care instanța de apel a menținut în sarcina pârâților obligația de despăgubire este faptul că instituțiile statului nu s-au conformat Ordinului nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, în sensul ca spațiul de cazare să fie de cel puțin 4 mp pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul închis sau de maximă siguranță, precum și pentru minori, tineri și persoane arestate preventiv. Recurentul a opinat că suma acordată pentru acoperirea prejudiciului moral trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată, ținându-se cont de criteriul gravității prejudiciului moral, art. 3 din Convenție impunând statului să se asigure că orice persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, iar modalitățile de executare nu supun partea în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care sa depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției, precum și că, ținând seama de cerințele practice din închisoare, sănătatea și confortul prizonierului să fie asigurate în mod corespunzător (Kudta împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, 92-94, CEDO 2000-XI). Recurentul a mai susținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru că presupusele acțiuni ilicite manifestate prin inacțiunea penitenciarelor, invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, nu atrag răspunderea delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, așa încât acesta nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și nici vinovăția Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, statul răspunde doar pentru erori judiciare, răspunderea fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru fapta proprie sau în calitate de comitent. Conchizând, recurentul a susținut că, întrucât în cauză nu este incidență niciuna dintre aceste ipoteze, instanța de apel, în mod greșit, a constatat că apelul pârâtului Statul român este, în parte, nefondat. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat desființarea deciziei atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată față de Administrația Națională a Penitenciarelor, întrucât nu s-a făcut dovada existenței unei fapte culpabile a acestei instituții, iar, sub aspectul respingerii lipsei calității procesuale pasive a ANP, hotărârea nu este motivată. Recurenta a susținut că, ținând cont de prevederile art. 36 din C. proc. civ., Administrația Națională a Penitenciarelor nu are legitimitate procesuală în cauza dedusă judecății, întrucât, din modul în care reclamantul a prezentat situația de fapt, se reține că pretinsa faptă ilicită îi este imputabilă exclusiv Penitenciarului Jilava, iar ANP a fost chemată în judecată prin prisma faptului că ar răspunde pentru instituțiile aflate în subordinea sa, susținere care, însă, nu poate fi primită având în vedere dispozițiile art. 222 C. civ. și faptul că Penitenciarul Jilava poate sta în judecată în nume propriu, pentru că are personalitate juridică, potrivit art. 1 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților aprobat prin Decizia directorului general al ANP nr. 507/2012 (abrogat prin OMJ nr. 2724/C/2018, dar aplicabil în perioada executării pedepsei). De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, unitățile penitenciare au personalitate juridică. Prin urmare, penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu și sunt ordonatori terțiari de credite, astfel că responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate revine, în primul rând, penitenciarelor ca structuri funcționale ale Administrației Naționale a Penitenciarelor și numai cu titlu subsidiar Administrației Naționale a Penitenciarelor. Totodată, recurenta a susținut că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, însă eventualele inacțiuni în acest sens nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în cazul problemelor de cu caracter structural (astfel cum este precaritatea condițiilor de igienă din penitenciar, calitatea scăzută a hranei), care nu privesc situația strictă a unui deținut, acesta din urmă nu dispune de o cale de atac efectivă în dreptul român pentru a ridica această problemă în fața instanțelor naționale (Fane Ciobanu împotriva României, nr. 27240/03, pct. 59, 11 octombrie 2011), Astfel, recurenta a solicitat instanței să analizeze pretențiile reclamantului și prin prisma art. 3 din Convenție, conform căruia statul membru are obligația de a se asigura că privarea de libertate a oricărei persoane se realizează în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, modalitățile de executare nu supun persoana în cauză unei suferințe sau încercări de intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției, ținând seama totodată de cerințele practice din închisoare, astfel încât sănătatea și confortul persoanei deținute să fie asigurate în mod corespunzător. Recurenta a făcut referire și la hotărârea pilot Rezmiveș și alții contra României, din 25 aprilie 2017, prin care Curtea a solicitat statului român, ca în termen de șase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate apte să soluționeze problema supraaglomerării carcerale și a condițiilor inadecvate de detenție (atribuții ce nu intră în sarcina ANP și a penitenciarelor), în conformitate cu principiile Convenției astfel cum sunt enunțate în hotărârea pilot. În continuare, recurenta a făcut referire la o serie de hotărâri judecătorești, invocate ca practica judiciară, arătând că Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice este răspunzător patrimonial de eventualele prejudicii suferite de deținuți din cauza condițiilor de detenție. Recurenta a mai arătat că reclamantul a invocat presupuse încălcări ale unor drepturi ce privesc condițiile de cazare, precum și supraaglomerarea din Penitenciarul Jilava, iar organul competent să soluționeze plângerile acestuia, sub aspectul presupuselor încălcări ale drepturilor, era judecătorul de supraveghere din cadrul Penitenciarului Jilava, aceasta fiind și practica instanței supreme de contencios administrativ și fiscal, iar prin decizia nr. 2761/2012 s-a constatat inadmisibilitatea acțiunii de către instanța supremă tocmai pentru că petentul s-a adresat direct instanței de judecată cu privire la nerespectarea unor drepturi, în loc să apeleze la calea instituită prin Legea nr. 254/2013 (prin care a fost abrogată Legea nr. 275/2006), respectiv la judecătorul de supraveghere, neavând relevanță care era obiectul drepturilor încălcate, ci faptul că erau vizate încălcări ale drepturilor prevăzute de Legea nr. 275/2006, respectiv de Legea nr. 254/2013 și asupra cărora se pronunță judecătorul de supraveghere, iar nu instanța de judecată. În cauza dedusă judecății, nu au fost depuse dovezi în acest sens, constând în încheieri ale judecătorului de supraveghere din penitenciar prin care să se constate vreo încălcare a unui drept reglementat de Legea nr. 254/2013 (Legea nr. 275/2006). Prin urmare, recurenta a conchis că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că fapta ilicită ce îi este imputabilă constă în neasigurarea cerințelor minime de spațiu, potrivit prevederilor art. 48 alin. (1) și (2) din Legea nr. 254/2013, deoarece Statul Român este cel căruia îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, conform art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt dovedite și întrunite în prezenta cauză. 5. Apărările formulate în cauză. Cererile de recurs au fost comunicate intimatului Penitenciarul Jilava la 17 septembrie 2020, iar celorlalte părți la 18 septembrie 2020. La data de 30 septembrie 2020, în termen legal, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. La data de 19 octombrie 2020, intimatul-pârât Penitenciarul Jilava a depus întâmpinare la recursurile formulate în cauză, prin care a solicitat admiterea recursurilor, așa cum au fost formulate, și răspuns la întâmpinarea Administrației Naționale a Penitenciarelor. La data de 4 noiembrie 2020, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea depusă de Penitenciarul Jilava, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de Statul Român, prin Ministeryul Finanțelor Publice. 6. Procedura de filtru. Raportul privind admsibilitatea în principiu a recursurilor a fost comunicat părților iar prin încheierea din data de 31 martie 202, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursurile și a acordat termen la 26 mai 2021, cu citarea părților, în vederea soluționării pe fond a acestora. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți Examinând decizia prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește recursul exercitat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Înalta Curte constată că, în esență, criticile au vizat nelegalitatea deciziei curții de apel din perspectiva respingerii excepției lipsei calității procesuale sale pasive și reținerii întrunirii condițiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia pentru fapta proprie, în temeiul dispozițiilor art. 1357-1371 din C. civ. Cu privire la prima critică, Înalta Curte reține că, în drept, potrivit art. 36 din C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății (…)." Obiectul cauzei privește solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâților la plata de despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condițiilor de detenție, incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, reclamantul a invocat înregistrarea unui prejudiciu moral ca efect al condițiilor de detenție în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiții inumane și degradante, incompatibile cu demnitatea umană, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciului astfel cauzat. În cauza dedusă judecății, din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român, în absența unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială, să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenție, de natura celor reclamate în cauza de față, Înalta Curte constată că instituția răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident și adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun. Conform art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului:"Înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Titlul I al prezentei Convenții." Potrivit art. 13 din Convenție,"Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale." În acest cadru juridic, contrar susținerilor din cuprinsul memoriului de recurs potrivit cărora angajarea răspunderii civile delictuale nu poate fi reținută în absența unei norme legale care să instituie răspunderea statului pentru faptele imputate de către reclamant, calitatea procesuală pasivă a Statului român pentru pretențiile deduse judecății derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenției care instituie obligația generală a statelor semnatare ale Convenției de a respecta garanțiile art. 3 din Convenție. Instanța de recurs apreciază, în acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, că, în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza speței deduse judecății, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveș și alții contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistemică a articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru condițiile materiale de detenție din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenție. Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condițiile de detenție, în special, suprapopularea și condițiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală. Relativ la acest aspect, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României). Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46) Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecății, respectiv al răspunderii pentru condițiile de detenție din penitenciarele din România, se regăsește în hotărârea pilot Rezimveș și alții contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situația particulară a reclamanților nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncționalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea a reținut că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin, de regulă, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, par. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (par. 124). În această decizie, Curtea Europeană a reamintit că, deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută, unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie, totuși, să le depășească pe cele pe care le presupune, în mod inevitabil, o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea a reamintit că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deținut, a drepturilor garantate prin Convenție. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecția sporită, din cauza vulnerabilității situației sale și pentru că se află în întregime în grija statului, în acest sens art. 3 impunând autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 și 131, 22 octombrie 2009)." În consecință, Înalta Curte constată că este corectă dezlegarea dată excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului român, în soluționarea cererii deduse judecății, întemeiată pe dispozițiile art. 3 din CEDO și art. 1357 și următoarele din C. civ., fiind nefondate argumentele recurentului-pârât, potrivit cărora, în lipsa unor prevederi legale și ale unor fapte imputabile, nu se justifică calitatea procesuală pasivă a acestuia. Pentru aceleași considerente, sunt nefondate și susținerile referitoare la inexistența unei obligații pozitive a statului de asigurare a condițiilor necesare pentru executarea pedepselor privative de libertate, curtea de apel reținând, în mod corect, faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, obligația pozitivă de asigurare a condițiilor necesare pentru executarea pedepselor privative de libertate revine statului, acesta fiind cel care conduce, îndrumă și verifică activitatea privind executarea pedepselor privative de libertate aplicate condamnaților, pune la dispoziția locurilor de detenție fondurile necesare în vederea desfășurării activității lor; fundamentează și elaborează proiectul bugetului de stat pentru activitatea unităților subordonate, coordonează și îndrumă activitatea economică, de investiții și administrativă, a unităților subordonate ministerului Nefondate sunt și susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 224 din C. civ., întemeiate pe faptul că presupusa faptă este comisă de instituții cu personalitate juridică, cu atribuții specifice în domeniul aplicării pedepselor, în contextul în care, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, existența unor condiții inadecvate de executare a măsurilor privative de libertate este cauzată de o problemă structurală și sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român. În legătură cu argumentele, subsumate aceleiași critici de nelegalitate, prin care recurentul-pârât a susținut că, în cauză, în sarcina Ministerului Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, nu a fost reținută nicio faptă culpabilă și, ca atare, nu poate fi obligat la plata de despăgubiri, se constată că acestea ignoră faptul că răspunderea patrimonială a statului poate fi atrasă și în cazul în care se constată încălcări ale dispozițiilor art. 3 din Convenție, în mod obiectiv, (independent de existența unei culpe în sarcina sa), instanțele de fond reținând în mod corect, legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, care se justifică, în speță, din perspectiva obligațiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului le au de a proteja drepturile și libertățile fundamentale reglementate de aceasta. Totodată, Înalta Curte constată că Ministerul Finanțelor se bucură, ope legis, de o mandatare legală, așa cum reiese din dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: "în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens." În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, cu modificările și completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel: "în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor. precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit. în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ." Ca atare, Ministerul Finanțelor Publice stă în proces pentru exercitarea mandatului legal de reprezentare a Statului Român, chemat în judecată să răspundă în mod nemijlocit, în nume propriu, pentru încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decurgând din condițiile precare și inadecvate de detenție cu care recurentul-reclamant s-a confruntat pe durata detenției în Penitenciarul Jilava. În ceea de privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1357 și următoarele din C. civ., demonstrând, în mod judicios, îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului român, anume: fapta ilicită, prejudiciile cauzate demnității umane, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităților și prejudiciul cauzat reclamantului. În ceea ce privește fapta ilicită, cum s-a reținut în cauză, aceasta este reprezentată de neasigurarea condițiilor minime de detenție, de natură a asigura celor încarcerați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție. Astfel, s-a constatat caracterul degradant al condițiilor de detenție, constând în supraaglomerarea carcerală severă- condițiile de detenție din Penitenciarul Jilava în perioada minimă de ocupare oferea reclamantului un spațiu maxim de 2mp, minimul rezultat din același tabel fiind în medie de 1mp pentru fiecare deținut, ce confirmă caracterul degradant al tratamentului suportat de reclamant în acest penitenciar, unde a fost deținut, din perspectiva art. 3 din Convenție. În susținerea acestei concluzii, s-a făcut trimitere la elementele de referință avute în vedere, între care se regăsesc acte ale Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudența relevantă a acestei Curți, recomandările Comitetului European pentru prevenirea torturii și tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante, precum și dispozițiile naționale relevante, Ordinul Ministrului Justiției nr. 433 din 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, și Ordinul Ministrului Justiției nr. 429/2012 privind asigurarea asistenței medicale persoanelor private de libertate aflate în custodia Administrației Naționale a Penitenciarelor. Față de situația de supraaglomerare severă a penitenciarului în care reclamantul a executat, în perioada 03 mai 2012- 22 august 2017, în mai multe intervale de timp, pedepse privative de libertate, suficientă pentru constatarea îndeplinirii condițiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Administrația Națională a Penitenciarelor, instanța de apel a reținut, în mod corect, că nu mai este necesară analiza celorlalte argumente invocate de reclamant, cu privire la restul condițiilor de detenție, referitoare la spațiile de luat masa, transport, acces la apa potabilă și la apă caldă. În ceea ce privește vinovăția, s-a reținut că aceasta îmbracă forma culpei în neluarea măsurilor de asigurare a unor condiții corespunzătoare de detenție, sub aspectele descrise mai sus. În ceea ce privește prejudiciul moral suferit de către intimatul-reclamant, instanța de apel a constatat că aprecierea tribunalului asupra existenței acestuia este corectă, iar cuantificarea lui este justă și echitabilă raportat la situația concretă a reclamantului, astfel cum aceasta a fost relevată. Întrucât cuantificarea despăgubirilor nu este supusă unor criterii legale de determinare, acestea stabilindu-se prin apreciere, în speță, în mod corect, instanța de apel a făcut referire în acest sens la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, subordonându-le conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs. În același context, este necesar să se sublinieze, față de critica din recurs referitoare la necesitatea ca reclamantul să dovedească faptul că prin condițiile de detenție asigurate i-a fost lezată personalitatea umană peste limita normală, în sensul că simpla afirmație a acestuia nu are capacitatea de a proba prejudiciul creat de situația încarcerării, că sentimentele de umilință, afectarea demnității umane a acestuia au fost reclamate și constatate ca o consecință a condițiilor de detenție. De altfel, o atare constatare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că, chiar în absența scopului de umilire sau de înjosire a reclamantului, se poate constata încălcarea art. 3 din Convenție. În aprecierea existenței legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, instanța de apel a reținut că aceasta rezultă din chiar existența faptelor ilicite denunțate în cauză, raționament confirmat de instanța de recurs, întrucât nerespectarea de către recurentul- pârât a obligației de a asigura condiții decente de detenție, garantate de lege, în respectarea demnității umane, produce, în mod indiscutabil, un prejudiciu moral intimatului reclamant. Privitor la recursul exercitat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, subsumat motivului de recurs, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia curții de apel, în esență, din perspectiva respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive, precum și pentru greșita reținere de către instanța de apel a culpei acesteia în neasigurarea cerințelor minime de spațiu, în acord cu prevederile art. 48 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 254/2013. În ceea ce privește critica vizând respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, Înalta Curte reține că recurenta a susținut nelegalitatea deciziei curții de apel din perspectiva în care a apreciat că atragerea acesteia în proces, în calitate de pârâtă, nu a fost întemeiată pe dispozițiile care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale, ci a fost justificată de împrejurarea că are în subordinea sa unitatea în care au fost executate de către reclamant pedepsele privative de libertate, respectiv pârâtul Penitenciarul Jilava (art. 222 din C. civ.). Or, din conținutul sentinței tribunalului, reiese că instanța a reținut că, întrucât reclamantul nu și-a întemeiat acțiunea pe temeiul antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, ci pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 222 din C. civ., aspect necontestat de către recurenta-pârâtă prin motivele de apel. Astfel, argumentele în susținerea criticii de nelegalitate a deciziei curții de apel care fac trimitere la dispozițiile art. 222 din C. civ. sunt formulate omisso medio, și, ca atare, nu pot face obiect de analiză în recurs. În argumentarea susținerii potrivit căreia Administrația Națională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă, recurenta, invocând și jurisprudența națională în materie, a arătat că răspunzător pentru supraaglomerarea și asigurarea condițiilor de detenție în sistemul penitenciar este Statul Român căruia îi incumba această obligație. Cu privire la acest motiv de recurs sunt de reținut următoarele: Pentru a susține lipsa calității procesuale pasive este necesar să se demonstreze că nu există identitate între pârât și subiectul pasiv al raportului juridic litigios. Faptul că ar exista identitate (și) între o altă persoană și subiectul pasiv al raportului juridic litigios poate constitui un argument în plus, dar nedeterminant pentru evaluarea calității procesuale pasive, care trebuie raportată la pârâtul cu privire la care s-a invocat lipsa calității procesuale pasive, pentru a se stabili dacă există identitate între acesta și subiectul pasiv al raportului juridic litigios. Reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, în solidar cu Statul român și Penitenciarul Jilava, pentru a fi obligată să plătească suma de 65.000 euro ce reprezintă daune morale pentru suferința pricinuită prin detenția inumană și relele tratamente, cauzată de condițiile de detenție din Penitenciarul Jilava. Ca atare, în speță, trebuie verificat dacă există identitate între pârâtă și subiectul pasiv al raportului juridic litigios întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, răspundere în cadrul căreia fapta pretins ilicită constă în neluarea măsurilor care se impuneau pentru a asigura condițiile de încarcerare corespunzătoare. Pentru a determina dacă pârâta poate fi subiect pasiv în cadrul acestui raport juridic litigios, adică dacă i se poate imputa săvârșirea acestei fapte ilicite, instanța de apel s-a raportat la prevederile Legii nr. 293/2004 privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor, precum și la dispozițiile din cuprinsul Hotărârii Guvernului nr. 1849/2004 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că Administrația Națională a Penitenciarelor este una dintre unitățile aflate în subordinea Ministerului Justiției, fiind organizată ca instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, constituită în temeiul Legii nr. 293/2004, organizarea, funcționarea și atribuțiile acestei administrații fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului, care asigură organizarea și coordonarea activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, dotarea cu bunuri și mijloace materiale în funcție de obiectivele sistemului penitenciar, prioritățile și resursele materiale și financiare avute la dispoziție, elaborează proiectul bugetului său de venituri și cheltuieli, pe care îl propune spre avizare ministrului justiției, asigură executarea bugetului, în condițiile legii, precum și administrarea patrimoniului său, conform art. 6 din H.G. nr. 1849/2004. Pentru a susține lipsa calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru neluarea măsurilor pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare și pentru asigurarea unor condiții de detenție corespunzătoare standardelor CEDO, recurenta-pârâtă a invocat considerentele mai multor hotărâri judecătorești pronunțate în această materie, printre care decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă nr. 460/2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și decizia civilă nr. 3074 din 11 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, în cadrul cărora s-a reținut că doar Statul român ar avea calitate procesuală pasivă în această materie, pe considerentul că fenomenul generalizat la nivelul sistemului penitenciar, supraaglomerarea, nu poate fi imputată decât statului, deoarece acesta este cel care stabilește politica penală. Or, simpla invocare a considerentelor unor hotărâri judecătorești, cu titlu de practică judiciară, nu este suficientă pentru a susține lipsa calității procesuale pasive a recurentei- pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor în cauză. În plus, invocarea respectivelor hotărâri judecătorești de către recurenta-pârâtă ar putea avea doar valență de practică judiciară, în spețe similare, instanței revenindu-I, însă, sarcina de a face distincție între circumstanțele specifice fiecărei pricini. În acest context, trebuie subliniat și că există decizii ale instanței supreme, (decizia civilă nr. 582 din 27 februarie 2020 sau decizia civilă nr. 705 din 11 martie 2020, pronunțate în cadrul aceluiași gen de litigii), în care, față de circumstanțele particulare ale cauzei deduse judecății, a fost reținută calitatea procesuală pasivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor, alături de cea a Statului Român. Analizând, în continuare, dacă instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legale care au justificat calitatea procesual pasivă a recurentei-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor în cauză și, pe cale de consecință, obligarea acesteia la plata de despăgubiri în legătură cu supraaglomerarea din penitenciare, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este legală, având în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, Declarației Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale etc. Art. 2 alin. (2) din aceeași Hotărâre de Guvern, invocat, de altfel, prin cererea de recurs și de către recurenta-pârâtă, stabilește că: "(2) Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești", astfel încât, reținându-se în cauză conduita omisivă a autorităților naționale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție, se confirmă calitatea procesuală pasivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru valorificarea pretențiilor deduse judecății. În mod corect s-a reținut că răspunderea Administrației Naționale a Penitenciarelor a fost angajată pentru fapta proprie legată de neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor prevăzute de prevederile art. 2 din Normele de aplicare a Ordinului nr. 433/2010, de art. 6 din Hotărârea nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și de art. 10 și art. 48 din Legea nr. 254/2013. Se constată, astfel, că pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor îi revine obligația de aplicare a dispozițiilor cu caracter normativ privind gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român. Ca atare, din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale și pornind de la atribuția esențială a instituției recurentei-pârâte, care, în calitate de autoritate publică are sarcina de a asigura supravegherea activității unităților din subordine, în categoria cărora se afla și penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona și de a verifica modul în care unităților din subordine își exercită atribuțiile legale, reiese că legitimitatea procesuală pasivă aparține Administrației Naționale a Penitenciarelor, aceasta fiind ținută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenției, i s-au recunoscut și respectat drepturile conferite de lege, în raport de calitatea sa de persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate. În ceea ce privește susținerea recurentei-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor, potrivit căreia Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, eventualele inacțiuni nefiind consecința unei atutudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în sistemul bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării, conform standardelor minime, a locurilor de detenție, Statul Român neasigurând finanțarea necesară luării măsurilor necesare pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare, acesta nu reprezintă un motiv pentru a se reține lipsa calității procesuale a pârâtei în prezenta cauză, față de considerentul că aceasta avea la dispoziție posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție împotriva Statului Român, conform art. 72 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Cu privire la susținerea potrivit căreia, în urma pronunțării hotărârii pilot, Rezmiveș și alții contra României, Curtea a apreciat că Statul Român este cel căruia îi revine obligația de a lua măsurile generale adecvate, apte a soluționa problema supraaglomerării carcerale și a condițiilor inadecvate de detenție, Înalta Curte reține că chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că doar statul român are calitate procesuală pasivă în cazul litigiilor care au ca obiect solicitarea despăgubirilor pentru prejudiciile produse ca urmare a supraaglomerării din penitenciare, pentru motivul că, în cadrul paragrafului 124 al hotărârii pilot, pronunțată în cauza amintită, s-a statuat că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală, raportat la circumstanțele prezentei cauze, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor justifică calitate procesuală pasivă și din perspectiva în care aceasta este o instituție publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiției, ce are ca scop coordonarea și controlul unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa și aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești (art. 10 din Legea nr. 254/2013). Potrivit art. 1 din Legea nr. 351 din 27 decembrie 2018 privind finanțarea activității Administrației Naționale a Penitenciarelor și a unităților subordonate finanțarea activității Administrației Naționale a Penitenciarelor și a unităților subordonate acesteia se face în conformitate cu dispozițiile art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, adică din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz. Ca atare, față de atribuțiile expres prevăzute de lege în sarcina Administrației Naționale a Penitenciarelor, aceasta nu poate invoca lipsa unei finanțări corespunzătoare pentru a justifica atingerea adusă drepturilor persoanei private de libertate, inexistența fondurilor bugetare pentru asigurarea condițiilor minime de cazare neputând constitui un element relevant în aprecierea calității sale procesuale pasive. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a interpretat greșit normele legale privind angajarea răspunderiii civile delictuale, considerând că nu este culpa acestei instituții pentru săvârșirea faptei ilicite omisive în cauză. Cu privire la aceste critici este de observat că argumentarea în fapt a inexistenței faptei ilicite se raportează la aceleași aspecte redate în susținerea motivului de recurs ce privea calitatea procesuală pasivă, ca atare, nu se impune o analiză separată a acestora. În ceea ce privește pretinsul caracter contradictoriu al considerentelor sentinței tribunalului potrivit cărora: "se reține că reclamantului nu i-au fost asigurate condițiile minime de detenție pe durata încarcerării la Penitenciarul Jilava, cu toate acestea, instanța respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor și admite, în parte, cererea de chemare în judecată, ca urmare a nerespectării de către pârâtă a obligațiilor privind asigurarea condițiilor minime de detenție,", Înalta Curte reține că, în temeiul prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., instanța de recurs are competența de a a analiza exclusiv legalitatea deciziei recurate, care, în speță este reprezentată de decizia civilă nr. 383 din 25 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Ca atare, Înalta Curte reține că excedează controlului de legalitate aspectele relevate de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor referitoare la o pretinsă motivare contradictorie a hotărârii primei instanțe. În al doilea rând, recurenta-pârâtă a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a stabilit că intimatului-reclamant i-a fost creat un prejudiciu și că, automat, constatarea existenței supraaglomerării conduce la crearea, în sarcina recurentei pârâte, a obligației de plată a unor despăgubiri, în contextul probatoriului pe care l-a administrat pârâta și din care ar rezulta că personalitatea acestuia nu a fost afectată. Observând conținutul acestor critici, așa cum au fost argumentate, este de reținut că prin acestea se tinde la reaprecierea probatoriului administrat în cauză pentru a se ajunge la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, atât cu privire la existența unui prejudiciu, cât și cu privire la evaluarea acestuia, astfel că acestea vizează temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate, și, în consecință, nu pot fi încadrate în prevederile limitative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru considerentele anterior arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge respinge recursurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regiona