Decizia nr. 1447/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1220/2018 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 21 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Administrația Națională a Penitenciarelor, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să fie obligați pârâții la plata, în solidar, a sumei de 450.640 RON (echivalentul în RON al sumei de 100.000 euro), cu titlu de daune morale pentru suferința cauzată de condițiile necorespunzătoare de detenție pe care le-a suportat în Penitenciarul Giurgiu, în Penitenciarul Jilava, în Penitenciarul Găiești și în Penitenciarul Slobozia. În drept, a invocat dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 194 C. proc. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1220 din 15 iunie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, cererea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, obligând pârâta să plătească reclamantului suma de 5.000 RON cu titlu de daune morale.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 223 A din 10 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 664 din 30 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 223 A din 10 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București în rejudecare După casarea cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2016*, în data de 30 iunie 2021. Prin decizia civilă nr. 1239 A din 4 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței civile nr. 1220 din 15 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A admis în parte cererea formulată de reclamant. A dispus obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 3000 RON cu titlu de daune morale. A dispus obligarea pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor la plata către reclamant a sumei de 2000 RON cu titlu de daune morale.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1239 A din 4 octombrie 2021 a Curții de Apel București au declarat recurs pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. 6.1 Recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat admiterea recursului, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește soluția pe fond, prin care s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și prin care aceasta a fost obligată la plata de despăgubiri, cu consecința respingerii cererii reclamantului. O primă critică de nelegalitate a deciziei recurate vizează considerentul eronat al instanței de apel în sensul că "reținerile de fapt ale primei instanțe nu au fost contestate concret", instanța de apel neanalizând fondul cauzei și documentele depuse la dosar, respectiv adresele nr. x/07.03.2016, nr. y/09.03.2016, nr. z/09.03.2016 și nr. x/09.03.2016, concluziile acesteia neavând nicio bază obiectivă. Recurenta solicită reanalizarea înscrisurilor depuse la dosar de către aceasta, respectiv adresele primite de la unitățile penitenciare unde a fost custodiat reclamantul, prin care a prezentat modul în care au fost asigurate drepturile acestuia. Mai arată faptul că, din înscrisurile depuse, rezultă că reclamantului i-au fost asigurate condiții de detenție corespunzătoare și i-au fost respectate și acordate drepturile prevăzute de lege. În ceea ce privește problema supraaglomerării penitenciarelor în care reclamantul a fost deținut, aceasta poate fi imputată doar Statului, întrucât Statul este cel care stabilește politica penală. Totodată, recurenta arată că statul este obligat să asigure deținuților respectarea demnității umane a acestora, fiind invocată în acest sens practica Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pronunțată în 20 iulie 2021 în cauza Polgar împotriva României), în cadrul căreia s-a stabilit faptul că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 460 din 19 februarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018 consolidează o jurisprudență preexistentă și stabilește criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condițiile de detenție inadecvate, reținând că răspunderea revine Statului. Recurenta a invocat și faptul că daunele morale solicitate sunt nesusținute, nefiind urmărită repararea unui prejudiciu, ci îmbogățirea fără justă cauză. Se arată că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, criteriul general este acela că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. În continuare, recurenta a susținut că reclamantul nu a dovedit existența unui prejudiciu și nici legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, cum, de altfel, nu a făcut nici dovada existenței unei fapte culpabile. În măsura în care instanța de apel a apreciat că existența prejudiciului reiese din însăși materialitatea faptei constând în neasigurarea spațiului minim de 4 mp, a considerat că nu există niciun temei legal pentru care să fie angajată și răspunderea recurentei în solidar cu cea a Statului Român, cum în mod greșit s-a reținut în cauză, singura parte ținută să răspundă fiind Statul Român, considerând că Administrația Națională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă. Recurenta mai invocă și faptul că simpla declarație a reclamantului privitoare la supunerea la rele tratamente nu este suficientă, acest aspect trebuind a fi probat cu mijloace de probă adecvate, Curtea folosind criteriul probei apte să elimine orice îndoială rezonabilă (cauza Klass c. Germaniei și cauza Pantea c. României). Reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada detenției, daunele morale, respectiv pierderile suferite, nefiind dovedite nici legătura de cauzalitate dintre prejudiciul moral invocat și împrejurarea că, în perioada executării pedepsei, ar fi fost supus unor tratamente inumane. Totodată, la stabilirea daunelor morale era necesar să se administreze probe corespunzătoare, care să contureze atât dimensiunea suferințelor fizice și întinderea prejudiciilor morale, cât și echivalentul lor valoric. Conchizând, s-a susținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea unei fapte cu caracter ilicit, existența prejudiciului, vinovăția autorului, precum și legătura de cauzalitate între vinovăție și prejudiciu, unitățile penitenciare care l-au custodiat pe reclamant respectându-i drepturile prevăzute de lege. Concluzionând, recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, susținând că instanța de apel a stabilit în mod eronat că cererii de chemare în judecată formulate de reclamant i-ar fi aplicabile dispozițiile răspunderii civile delictuale, având în vedere condițiile de detenție în care a fost deținut reclamantul aflat în executarea unei pedepse privative de libertate. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 6.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. Printr-un prim motiv de recurs, apreciat de recurent ca fiind încadrabil în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 C. civ., art. 6 IV pct. 1 din H.G. nr. 652/2009, a dispozițiilor H.G. nr. 275/2006 și a dispozițiilor Ordinului Ministrului Justiției nr. 433/C/2010, reținând, în mod greșit în considerentele hotărârii pronunțate că fapta ilicită constând în cazarea în spații supraaglomerate s-ar plasa pe tărâmul răspunderii civile delictuale a Statului. S-a arătat că dreptului reclamantului la o cazare corespunzătoare pe perioada detenției (2007-2012), pretins a fi încălcat, îi corespunde obligația corelativă a instituției Statului care are legal stabilită, în competența sa, obligația asigurării condițiilor corespunzătoare de detenție și anume Administrația Națională a Penitenciarelor. În continuare, recurentul a considerat că instanța de apel, în mod nejustificat, a disjuns, în rejudecare, prerogativele conferite de lege Autorității Naționale a Penitenciarelor și a transferat în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pe cale jurisprudențială, prerogativa asigurării condițiilor de cazare în regim penitenciar, încălcând dispozițiile art. 8, art. 10 alin. (1) și art. 81 din Anexa 1 la H.G. nr. 1897/2006, dar și art. 3, art. 4 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/C/2010, precum și art. 2 din Anexa 1 a acestui ordin, acte normative incidente în speță. De asemenea, au fost invocate și dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. a) și lit. c) din H.G. nr. 756/2016, care stabilesc atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor în domeniul executării pedepselor privative de libertate. Mai susține recurentul că, din normele legale menționate nu rezultă vreo obligație în legătură cu asigurarea condițiilor de detenție (mai ales din perspectiva asigurării standardului de 4 mp impus de jurisprudența CEDO) a cărei nerespectare să îi poată fi imputabilă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Recurentul a invocat faptul că în speță nu este probată îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, a prejudiciului cauzat reclamantului de către acesta, a legăturii de cauzalitate între cele două condiții enumerate și a existenței vinovăției salei. În subsidiar, recurentul a solicitat ca, în condițiile în care se va trece peste apărările formulate, daunele morale stabilite în sarcina Statului să fie diminuate, considerând că nu au fost în mod corect stabilite. In drept, s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de pârâtele Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sunt nefondate, pentru următoarele considerente: II.1. Recursul Administrației Naționale a Penitenciarelor: Recurenta - pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a susținut, prin prisma motivului subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., că în speță nu erau întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, instanța de apel reținând în mod eronat că aceasta nu ar fi administrat în calea de atac a apelului probe prin care să determine o stare de fapt contrară celei reținute de instanța de fond. Solicită instanței de recurs să procedeze la reanalizarea înscrisurilor depuse de aceasta la dosar, și anume adresele nr. x/07.03.2016, nr. y/09.03.2016, nr. z/09.03.2016 și nr. x/09.03.2016, din care susține că reiese o altă situație de fapt față de cea reținută de prima instanță de fond, preluată ca atare și de instanța de apel. Astfel, arată că din înscrisurile depuse, rezultă că reclamantului i-au fost asigurate condiții de detenție corespunzătoare și i-au fost respectate și acordate drepturile prevăzute de lege. Înalta Curte observă că sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte în combaterea considerentelor deciziei pronunțate în apel, prin care s-a constatat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce o privește pe pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor. Astfel, prima instanță de fond a reținut că prin cererea de chemare în judecată s-au reclamat încălcarea drepturilor la demnitate umană, dreptul la intimitate, la igienă corporală, dreptul de a comunica în condiții de confidențialitate, dreptul la un spațiu intim. S-a reținut că fapta ilicită a pârâtei constă în neasigurarea unor condiții minime decente de detenție, că reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate în condiții improprii, astfel cum aceste aspecte au rezultat din înscrisurile depuse la dosar și din declarația martorului audiat în cauză. În același sens, tribunalul a menționat în mod expres înscrisurile avute în vedere la pronunțarea soluției de admitere a acțiunii reclamantului, și anume: adresa nr. x/07.03.2016 emisă de Penitenciarul Giurgiu, adresa nr. x/09.03.2016 emisă de Penitenciarul Jilava, adresa nr. x/09.03.2016 emisă de Penitenciarul Slobozia, adresa nr. x/09.03.2016 emisă de Penitenciarul Găești, concluzionând în sensul că din cuprinsul acestora reiese că reclamantului nu i-a fost asigurat un spațiu de detenție suficient, în conformitate cu prevederile Ordinului Ministrului Justiției nr. 433/2010. Drept urmare, nu se poate susține în mod valabil că instanțele de fond nu au avut în vedere înscrisurile depuse de aceasta la dosar, iar reinterpretarea acestor probe în faza procesuală a recursului nu este posibilă, aspectele de fapt referitoare la condițiile în care reclamantul a executat pedeapsa închisorii și facilitățile de care a beneficiat în această perioadă nu reprezintă critici de nelegalitate, apte de a fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Mai mult decât atât, existența faptelor ilicite a fost deja stabilită, cu titlu definitiv, astfel cum reiese din penultimul paragraf din decizia nr. 664, pronunțată în data de 30 martie 2021, în primul ciclu procesual, de Înalta Curte de Casație și Justiție, cauza nemaiputând fi reanalizată sub acest aspect. Totodată, criticile recurentei subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, prin care se invocă că, în ceea ce privește problema supraaglomerării penitenciarelor, aceasta poate fi imputată doar Statului, acesta fiind cel care stabilește politica penală, sunt străine de motivarea instanței de apel, care a reținut, în mod distinct, că vinovăția aparține Statului român pentru pentru fapta ilicită constând în cazarea pe perioada detenției în spații supraaglomerate, și că Administrația Națională a Penitenciarelor se face vinovată doar de celelalte fapte delictuale pretinse, respectiv pentru condițiile deficitare de cazare, constând în lipsa unor spații adecvate de depozitare, temperatura scăzută în camerele de detenție pe perioadele de iarnă, și a unor condiții necorespunzătoare de asigurare a igienei personale. Referitor la calitatea procesuală pasivă a recurentei-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor, și aceasta a fost confirmată prin decizia Înaltei Curți din primul ciclu procesual, care a dispus casarea deciziei civile nr. 233A din 10 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie doar din perspectiva greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesual pasive a Statului român, iar nu și a recurentei-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor, cu privire la care a reținut că acesteia îi sunt stabilite, prin Legea nr. 254/2013, prerogativele privind coordonarea și supravegherea activităților din cadrul unităților de penitenciar, sens în care legitimarea sa procesual pasivă este pe deplin justificată. În atare condiții, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate criticile acestei recurente, prin care contestă existența vreunei răspunderi în sarcina sa. Totodată, critica recurentei potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu, respectiv că nu s-ar fi probat în ce fel ar fi fost lezate și ce anume drepturi au fost lezate, ignoră în realitate și nu combate în niciun fel statuările instanței de apel, conform cărora, în ipoteza suferințelor morale, întinderea sau cuantificarea prejudiciului moral nu poate fi dovedită prin probe materiale, existența acestuia fiind prezumată, conform art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către autorități ale statului, ceea ce este de natură să declanșeze răspunderea civilă delictuală a acestora. În același context, este necesar să se sublinieze că sentimentele de umilință, afectarea demnității umane a reclamantului au fost reclamante și constatate ca o consecință a condițiilor de detenție. De altfel, o atare constatare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că, și în absența scopului de umilire sau înjosire a reclamantului, se poate constata încălcarea art. 3 din Convenție. În privința celorlalte critici, privitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de condițiile răspunderii civile delictuale, se reține că instanța de apel a analizat faptele reclamate ca reprezentând delicte civile și prin raportare la art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune obligații în sarcina statelor membre, nefiind evidențiate aspecte care să fi fost greșit evaluate din această perspectivă, pentru a se putea reține un viciu de legalitate a deciziei recurate din această perspectivă. II.2 Recursul declarat de recurentul pârât Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice: Prima critică formulată de recurentul-pârât pune în discuție legalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut, pe de-o parte, că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 C. civ., art. 6 IV pct. 1 din H.G. nr. 652/2009, a dispozițiilor H.G. nr. 275/2006 și a dispozițiilor Ordinului Ministrului Justiției nr. 433/C/2010, reținându-se în mod greșit în considerentele hotărârii pronunțate că fapta ilicită constând în cazarea în spații supraaglomerate s-ar plasa pe tărâmul răspunderii civile delictuale a Statului iar, pe de altă parte, că această răspundere i-ar reveni în mod direct și exclusiv. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, din perspectiva calității procesuale pasive a Statului român în cauza dedusă judecății, în absența unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală și efectivă prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenție, de natura celor reclamate în cauza de față, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, instituția răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Satului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident și adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun. Potrivit art. 13 din Convenție,"Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale." În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a Statului român pentru pretențiile deduse judecății derivă din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați, respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție. Printr-o consistentă jurisprudență, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluționate împotriva României, a constatat, în mod repetat, încălcări ale garanțiilor oferite de art. 3 din Convenție - interzicerea torturii și a tratamentelor grave, inumane ori degradante, ceea ce a condus la concluzia existenței unei probleme structurale în România, în privința sistemului penitenciar și a centrelor de detenție ori de arest preventiv, împrejurări ce au condus la activarea procedurii pronunțării hotărârii-pilot în cauza Rezmiveș și alții împotriva României. Astfel, în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 Rezmiveș și alții contra României, Curtea Europeană a apreciat că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea a reamintit în acest sens că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (B., pct. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (par. 124). Prin urmare, instanța europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenție, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenție, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiții igienice corespunzătoare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu zise a administrației penitenciarului, fiind o deficiență structurală și sistemică. Curtea reamintește că, deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie totuși să le depășească în nicun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea reamintește că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deținut, a drepturilor garantate prin Convenție. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecția sporită din cauza vulnerabilității situației sale și pentru că se află în întregime în grija statului. Curtea reamintește în acest context că art. 3 impune autorităților o obligație pozitivă, care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 și 131, 22 octombrie 2009)." În consecință, Înalta Curte confirmă calitatea procesuală pasivă a Statului român, în nume propriu, în soluționarea unei cereri de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ. Mai mult, se constată că instanța de apel, în rejudecare, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., reținând forța obligatorie a statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia de casare nr. 664 din 30 martie 2021, prin care s-a concluzionat în sensul că este eronată evaluarea făcută de instanțele de fond în privința legitimării procesual pasive a Statului român, prin aceea că nu a ținut seama de toate elementele particulare ale litigiului și de cadrul normativ incident. Astfel, prin decizia de casare s-a constatat că prin hotărârea pilot Rezmiveș s-a reținut că problema supraaglomerării în penitenciare este una care are caracter sistematic și structural, iar Statul român nu numai că este responsabil pentru această situație, dar îi și revine obligația de a lua măsuri adecvate în remedierea acestei probleme. Așadar, instanța de rejudecare nu a făcut altceva decât să dea eficiență dispozițiilor obligatorii din decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, prin care chestiunea legitimării procesuale pasive a Statului român fost definitiv tranșată, urmând ca aceasta să procedeze doar la verificarea conduitei recurentului în exercitarea prerogativelor legale, în sensul de a aprecia dacă aceasta a condus sau a concurat la producerea prejudiciului reclamant prin cererea introductivă de instanță. Totodată, și analiza distinctă a prerogativelor pe care le au fiecare dintre cele două pârâte a fost impusă instanței de rejudecare tot prin decizia de casare, în cuprinsul căreia s-a reținut că Statul este răspunzător doar pentru prejudiciul generat de starea de supraaglomerare a locurilor de detenție, aceasta fiind consecința nealocării fondurilor necesare suplimentării spațiilor de detenție, iar nu și în privința prejudiciului generat de condițiile de detenție, cu privire la care a fost antrenată răspunderea pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor. Drept urmare, nu poate fi primită nici cea de-a doua critică invocată prin motivele de recurs, prin care se susține că, în mod nejustificat instanța de apel ar fi disjuns prerogativele conferite de lege Autorității Naționale a Penitenciarelor și a transferat în sarcina acestuia prerogativa asigurării condițiilor de cazare în regim penitenciar. Curtea de Apel a constatat îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, reținând că fapta ilicită, constând în situația de supraaglomerare a fost dovedită, pe baza probelor deja administrare de instanțele de fond (aspect confirmat și prin decizia de casare), că vinovăția se manifestă sub forma culpei în neluarea măsurilor de asigurare a unor condiții corespunzătoare de detenție, sub aspectul descris anterior, că legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităților și prejudiciul cauzat reclamantului există, precum și că, în ceea ce privește cuantumul daunelor despăgubirilor, acesta este echivalent prejudiciului nepatrimonial, stabilit cu o doză de aproximare ca urmare a analizării mai multor criterii, și anume: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, intensitatea suferinței, influențarea vieții reclamantului, cu luarea în considerare atât a gradului de interiorizare a efectelor și eventualele traume psihice. În aprecierea existenței prejudiciului instanța de apel a reținut că aceasta se poate face inclusiv pe bază de prezumții, întrucât nerespectarea de către recurentul-pârât a obligației de a asigura condiții decente de detenție, garantate de lege în respectarea demnității umane, produce în mod indiscutabil un prejudiciu moral intimatului-reclamant. Referitor la această din urmă condiție a răspunderii civile delictuale, recurentul înțelege să critice cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, solicitând instanței diminuarea acestora, arătând că acestea nu ar fi fost stabilite în mod corect. Or, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere criteriile indicate în susținerea cererii de recurs, confirmate doctrinar și jurisprudențial, iar modul de apreciere a acestora, din perspectiva cuantificării despăgubirilor, nu poate face obiectul cenzurii în fața instanței de recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În considerarea argumentelor anterior reținute, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al cererilor de recurs și să dispună în consecință, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.