ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 664/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului civil de față:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor și cu Administrația Națională a Penitenciarelor, obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferința cauzată de condițiile necorespunzătoare de detenție pe care le-a suportat reclamantul în Penitenciarul Giurgiu, în Penitenciarul Jilava, în Penitenciarul Găești și în Penitenciarul Slobozia.

Prin sentința civilă nr. 1220 din 15 iunie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea formulate de reclamant și a obligat pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.

Prin decizia nr. 223A din 10 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, invocând incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se susține în esență că:

I. În mod greșit instanța de apel a respins excepția cu privire la lipsa calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor.

Au fost ignorate susținerile - din cuprinsul cererii de apel - potrivit cărora Statul Român este răspunzător pentru supraaglomerarea și asigurarea condițiilor de detenție în sistemul penitenciar.

Precizează recurenta că, relativ la condițiile răspunderii civile delictuale care revine statului, instanța supremă a reținut că "răspunderea statutului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală și la obligațiile care revin statului, conform jurisprudenței CEDO de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție, și derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condițiilor de detenție care sunt, în primul rând, în sarcina statului.

Prin urmare, instanța europeană atunci când a analizat prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenție, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenție, generat de supraaglomerare și de lipsa de condiții igienice corespunzătoare, a apreciat că aceasta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu-zise a administrației penitenciarului, fiind o deficiență structurală și sistemică. În consecință, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz, dispozițiile C. civ.. Textele de lege invocate de statul roman nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.

Se mai susține că, prin dispozițiile art. 221-224 C. civ., este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar și a statului, fie în raporturi juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie, în subsidiar, pentru obligațiile autorităților publice.

În același timp, în cauza care a făcut obiectul dosarului soluționat de ICCJ prin Decizia nr. 460/2020, răspunderea Administrației Naționale a Penitenciarelor a fost în mod corect înlăturată, reținându-se că s-ar justifica chemarea în judecată a acestei instituții doar pentru a răspunde pentru producerea unui eventual prejudiciu ca urmare a condițiilor efective de detenție, altele decât supraaglomerarea.

Or, în speță, instanța de apel a reținut culpa ANP tocmai pentru supraaglomerare în camerele de deținere, având în vedere că prima instanță a considerat că asistența medicală a fost corespunzător acordată deținutului.

Prin urmare, se solicită constatarea unei greșite interpretări a instanței de apel în privința normelor de drept atât în ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a ANP, dar și a celor care vizau identificarea vinovăției cu privire la săvârșirea faptei culpabile, neputându-se reține vreo culpă a ANP în crearea unui eventual prejudiciu.

Calitate procesuală pasivă în cauza de față, care viza supraaglomerarea din penitenciar, nu putea avea - în opinia recurentei - decât Statul Roman, deoarece față de natura faptei ilicite reținute, acest fenomen generalizat la nivelul sistemului penitenciar nu poate fi imputat decât statului, care stabilește politica penală (potrivit jurisprudenței instanței supreme).

II. O altă critică susținută de recurentă este în sensul că instanța de apel a interpretat greșit normele legale apreciind că este culpa acestei părți, si că nu au fost respectate de către ANP exigentele OMJ nr. 433/2010 privind suprafața și volumul minim alocat fiecărui deținut.

Cu privire la relevanța aceluiași act normativ, instanța supremă a apreciat într-o altă speță (prin Decizia nr. 460/2020) că instituției recurente îi revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, iar în acest sens s-a pronunțat și CEDO care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În aceeași ordine de idei, precizează că deja s-a fundamentat o jurisprudență în sensul că reglementările din OMJ nr. 433/2010 nu prevalează față de normele europene, iar răspunderea pentru supraaglomerare nu revine ANP sau unităților penitenciare, ci Statului Român. Instanțele au statuat în mod constant, în cauze similare, că fapta ilicită a Statul Român constă în încălcarea normelor minime obligatorii privind spațiul util de 4 mp, reținându-se totodată că Statul Român a acționat cu vinovăție, în sensul că acestuia îi revenea responsabilitatea organizării condițiilor de detenție. Prin urmare, Statul Român este cel care trebuie să repare prejudiciul cauzat reclamantului pentru neasigurarea condițiilor obligatorii de cazare.

Recurenta mai reproșează instanței de apel că a interpretat greșit normele de drept material, respectiv că a ignorat prevederile art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016, normă care stabilește că "Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești."

Relativ la cerința privind asigurarea suprafeței de 4 mp/deținut, se arată că eventualele inacțiuni în acest sens nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, anume la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. Statul Român este cel care stabilește politica penală și financiară, Administrația Națională a Penitenciarelor având doar atribuțiile de a aplica această politică.

Subliniază recurenta că supraaglomerarea este o problemă generală a sistemului penitenciar din România, reprezentând o consecință a politicii statale dat fiind faptul că responsabilitatea elaborării actelor normative și adoptării măsurilor necesare prevenirii apariției sau reducerii acestui fenomen aparține statului. Instanțele au reținut cu privire la supraaglomerare că, așa cum a statuat și CEDO, Statului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților (cauza Ananyev și alții împotriva Rusiei), respectiva obligație nefiind una de mijloace, ci una de rezultat.

În continuare, se arată că prin hotărârea pilot Rezmiveș și alții c. României, Curtea EDO a solicitat statului român ca, în termen de șase luni de la data rămânerii definitive a respectivei hotărâri, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate apte să soluționeze problema supraaglomerării carcerale și a condițiilor inadecvate de detenție, în conformitate cu principiile Convenției astfel cum sunt enunțate în hotărârea pilot. Curtea a decis, totodată, amânarea cauzelor similare care nu au fost încă comunicate Guvernului României până la adoptarea măsurilor necesare pe plan național.

În hotărâre, Curtea a recomandat Statului Român măsuri generale pentru remedierea problemei structurale constatate.

III. Hotărârea recurată este criticată și în sensul că instanța de apel a reținut eronat că intimatul a înregistrat un prejudiciu, în contextul probatoriului din care rezultă că personalitatea acestuia nu a fost afectată.

În mod greșit s-a stabilit ca intimatului i-a fost creat un prejudiciu, și că automat constatarea existenței supraaglomerării conduce la crearea în sarcina pârâtei recurente a obligației de plată a unor despăgubiri.

Se arată, în acest context, că respectarea condițiilor de detenție nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafețelor camerelor de deținere, acesta fiind un concept mai vast, care chiar și în viziunea Comitetului pentru prevenirea Torturii presupune o dezvoltare continuă, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant astfel cum încearcă să susțină intimatul reclamant invocând prevederile CEDO si OMJ 433/2010.

Curtea Europeană a clarificat că, examinând dacă o pedeapsă constituie un tratament degradant în sensul art. 3, trebuie ținut cont dacă obiectivul este de a umili sau înjosi persoana respectivă și dacă, în funcție de consecințe, a afectat în mod ireversibil personalitatea condamnatului.

Potrivit datelor furnizate de Penitenciarul București Jilava, numărul persoanelor private de libertate nu a depășit numărul de paturi în penitenciar, astfel că fiecărui deținut i s-a asigurat un pat individual.

În continuare, recurenta expune aspecte legate: de condițiile de detenție existente în penitenciare în cadrul cărora intimatul reclamant a executat părți din pedeapsa privativă de libertate; de utilitățile, programele și serviciile de care reclamantul a beneficiat în perioada detenției; de faptul că executarea pedepsei s-a realizat în mare parte în regim semideschis și deschis; de măsuri care au fost luate, în timp, pentru remedierea unor disfuncționalități în cadrul unităților de penitenciar.

Se mai susține că este nejustificat prejudiciul în cuantumul în care a fost stabilit de instanță - de 5.000 RON - și că, prin acesta, nu se urmărește repararea unor pretinse prejudicii, ci îmbogățirea fără justă cauză. În sprijinul acestei critici este invocată hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, prin care s-a stabilit că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. În același sens se invocă dezlegări făcute prin decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunțată secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin rezoluția din data de 11 iunie 2020 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 223 A din 10 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 30 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține - în opinie majoritară - următoarele:

În cadrul primului motiv de recurs, circumscris de recurentă cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.,se critică decizia instanței de apel în sensul neconformității cu jurisprudența Curții Europene Drepturilor Omului a evaluării ce s-a realizat în privința motivelor de apel care priveau soluțiile (primei instanțe) de admitere a excepției lipsei calității procesual pasive a Statului român și, respectiv, de respingere a excepției lipsei calității procesual pasive a Autorității Naționale a Penitenciarelor.

Înalta Curte notează că aspectele privind legitimarea procesual pasivă a celor două entități care au fost chemate în judecată în calitate de pârâte, anume Statul Român și Administrația Națională a Penitenciarelor, trebuie analizate împreună dat fiind faptul că, prin acțiunea promovată de reclamantul intimat, se tinde la angajarea unei răspunderi solidare a acestora raportat la fapte considerate ilicite și care au un caracter complex prin aceea că implică (potrivit descrierii inițiatorului demersului judiciar) obligații legale convergente și interdependente ce revin celor două părți pârâte.

Cu titlu preliminar este necesar a fi amintit că legitimarea procesuală a părților în cadrul unei procedurii judiciare este determinată de raportul juridic astfel cum este dedus judecății, coordonatele acestui raport juridic fiind necesar a se determina prin prisma dreptului la a cărui valorificare tinde reclamantul (drept care trebuie să fie unul propriu, spre a justifica cerința legitimării procesual active) și a obligațiilor despre care acesta afirmă că au fost încălcate de către pârâții chemați în judecată. Aceasta pentru că, la momentul sesizării instanței trebuie verificat și stabilit cadrul procesual subiectiv, premergător oricărei analize care privește existența sau nu a dreptului pretins ori a obligațiilor despre care se pretinde că au fost încălcate, o atare analiză privind drepturile și obligațiile reclamate fiind una care este specifică fondului chestiunii litigioase.

În acest sens sunt și prevederile art. 36 teza finală din C. proc. civ., conform cărora "existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

În speță, instanța de apel a validat soluția prin care prima instanță a reținut lipsa calității procesual pasive a pârâtului Statul Român, apreciind că relevante sunt prevederile art. 10-11 din Legea 254/2013 privitoare la regimul executării pedepselor și altor măsuri privative de libertate, prevederi conform cărora Administrația Națională Penitenciarelor este instituția publică, având personalitate juridică, ce funcționează în subordinea Ministerului Justiției și are ca scop coordonarea și controlul unităților de penitenciar care se organizează și funcționează în subordinea sa.

Totodată, a reținut instanța de prim control judiciar că Statului Român nu îi poate fi recunoscută nicio calitate în prezenta cauză, din perspectiva dispozițiilor art. 224 din C. civ., câtă vreme legiuitorul a recunoscut un for superior unităților în care se realizează executarea pedepselor privative de libertate, cu atribuții de supraveghere și control.

Analiza astfel efectuată de instanța de apel în privința criticilor (din apel) care priveau modalitatea de soluționare a celor două excepții privind lipsa calității procesual pasive este însă una deficitară, pentru că nu a surprins toate particularitățile litigiului prezent, în sensul că nu au fost avute în vedere nici elementele concrete ale faptelor pe care reclamantul a înțeles să le impute entităților chemate în judecată în calitate de pârâte și nici statuările ce se regăsesc în Hotărârea-pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rezvimeș împotriva României - hotărâre ce era expres evocată de apelantă în fundamentarea căii de atac.

Din această perspectivă, este necesar a fi observat că reclamantul a evocat ca elemente de fapt care definesc fapta ilicită imputată pârâților, următoarele: cazarea sa în camere împreună cu multe alte persoane private de libertate; încarcerarea împreună cu fumători; neacordarea asistenței medicale în unele situații sau acordarea în mod necorespunzător a acestui tip de asistență; omisiunea Statului Român de a-și îndeplini obligațiile asumate prin tratate internaționale, în sensul de a asigura suportul financiar pentru remedierea condițiilor de supraaglomerare în locurile de detenție în care se execută pedepse privative de libertate.

Pe de altă parte, se constată că prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Rezvimeș împ. României s-a reținut că problema supraaglomerării în penitenciare este una ce are caracter sistemic și structural, iar Statul român nu numai că este responsabil pentru această situație, dar îi și revine obligația - subsecvent pronunțării acestei hotărâri - de a lua măsuri adecvate, într-un termen reyonabil, pentru remedierea menționatei probleme.

Relevante în acest sens sunt considerentele expuse la paragrafele 109-110 din hotărârea pilot, având următorul conținut:

"109. La peste 4 ani de la identificarea problemei structurale, Curtea examinează prezentele cauze după ce a constatat deja, în 150 de hotărâri, încălcarea art. 3 din Convenție ca urmare a supraaglomerării și a condițiilor materiale necorespunzătoare din diverse penitenciare și aresturi ale poliției din România. Numărul de constatări ale încălcării Convenției în această privință a crescut continuu. Curtea reține că, în august 2016, pe rolul său se aflau 3 200 de cereri similare și că acestea ar putea duce în viitor la noi hotărâri de constatare a încălcării Convenției.

Persistența unor deficiențe structurale majore ce cauzează încălcări repetate ale Convenției constituie nu doar un factor agravant în ceea ce privește răspunderea statului în temeiul Convenției ca urmare a unei situații trecute sau prezente, ci și o amenințare pentru eficiența, în viitor, a dispozitivului de control instituit de Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski, citată anterior, pct. 193).

Reținând că, așa cum reiese din anterioara expunere rezumativă a argumentelor pe care reclamantul și-a fundamentat pretenția de despăgubire din litigiul pendinte, celor două entități pârâte li s-au imputat concret fapte de natură a atrage răspunderea lor civilă pe tărâm delictual, că printre aceste fapte se regăsește și cea de a fi impus cazarea reclamantului în spații de detenție supraaglomerate (în perioada executării unei pedepse privative de libertate), precum și că prin hotărârea pilot s-a statuat în sensul că supraaglomerarea penitenciarelor din România este o problemă ce are vechime și o semnificativă consistență în sistemul de executare a pedepselor din această țară, Înalta Curte apreciază că este eronată evaluarea făcută în privința legitimării procesual pasive a Statului român prin aceea că nu a ținut seama de toate aceste elemente particulare ale litigiului și de cadrul normativ incident.

Împrejurarea că legislația națională conține reglementări care stabilesc regula caracterului subsidiar al răspunderii statului pentru obligațiile ce revin instituțiilor publice cu personalitate juridică nu exclude în mod absolut angajarea răspunderii statului pentru că însuși raportul de subsidiaritate instituit prin art. 224 din C. civ. relevă existența răspunderii statului în măsura în care ar interveni vreo cauză de excludere a responsabilității autorităților ori instituțiilor publice cărora li se reproșează nerespectarea unor obligații și s-ar stabili că sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii civile spre a fi reparate prejudicii cauzate unor terțe persoane ca urmare a unor acțiuni ori inacțiuni ale respectivelor autorități/instituții publice. În plus, reglementările naționale nu pot conduce la înlăturarea forței obligatorii a dezlegărilor conținute în hotărârea pilot, dat fiind că această din urmă hotărâre este parte componentă a blocului de convenționalitate (conținând dezlegări cu privire la interpretarea Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) așa încât se bucură de prioritate în aplicare, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție care sunt în sensul că "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în mod eronat instanța de apel a confirmat soluția prin care instanța fondului a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Statului român, analiza în urma căreia a concluzionat astfel fiind una care a omis a avea în vedere menționatele dezlegări ale Curții Europene și motivele de apel care evocau relevanța lor în cadrul litigiului pendinte.

Cât privește aprecierea instanței de apel în sensul că a fost corect stabilită legitimarea procesual pasivă a pârâtei recurente, Înalta Curte apreciază că este judicioasă prin raportare la considerentele ce au fost expuse în precedent relativ la modalitatea în care poate fi evaluată această condiție de exercițiu al acțiunii civile. Astfel, în condițiile în care reclamantul a descris fapte - pe care le-a caracterizat ca fiind ilicite - ce ilustrează nerespectarea de către aceasta a unor obligații legate de regimul de detenție (susținând că printr-o astfel de conduită i-a cauzat vătămări legate de exercițiul dreptului la viață, a dreptului la sănătate, a dreptului la respectarea demnității umane) iar recurentei îi sunt stabilite prin lege (anume Legea 254/2013) prerogative privind coordonarea și supravegherea activităților din cadrul unităților de penitenciar, legitimarea sa procesual pasivă este deplin justificată, revenind judecății asupra fondului să stabilească dacă, prin conduita manifestată de recurenta pârâtă în exercitarea prerogativelor legale a cauzat prejudiciul pretins de reclamant sau a concurat la producerea unui astfel de prejudiciu alături de copârâtul chemat în judecată.

Însă, stabilirea a priori a faptului că Statul român nu răspunde civil pentru condițiile de detenție a avut ca efect, în speță, prejudicierea recurentei prin aceea că întreaga responsabilitate de despăgubire a fost transpusă în sarcina sa, fără a i se asigura posibilitatea de a valorifica apărările susținute în sensul că nu este culpabilă-responsabilă pentru prejudiciul generat de starea de supraaglomerare a locurilor de detenție în care reclamantul a executat pedeapsa închisorii întrucât respectiva situație a fost consecința faptului că Statul nu i-a furnizat fondurile bănești necesare suplimentării locurilor de detenție.

Înalta Curte notează că aspectele de fapt referitoare la condițiile în care reclamantul intimat a executat pedeapsa închisorii și la serviciile ori facilitățile de care a beneficiat în aceeași perioadă, precum și cele referitoare la îndeplinirea adecvată de către recurentă a obligațiilor care îi reveneau - aspecte amplu expuse în cuprinsul celui de-al doilea și al treilea motiv de recurs - nu pot forma obiect de analiză în cadrul recursului pentru că ele nu vizează vicii de legalitate a judecății realizate de instanța de prim control judiciar care să poată fi circumscrise vreunuia dintre cazurile de casare imperativ stabilite prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Instanțele de fond și apel au reținut pe baza probelor administrate în cadrul prezentului litigiu că a existat situația de supraaglomerare, precum și că au fost deficitare condițiile de cazare din perspectiva lipsei unor spații adecvate de depozitare a alimentelor primite la pachet de deținuți, a frigului din camere în perioade de iarnă, a unor condiții insuficiente pentru asigurarea igienei personale. Cum instanțelor de fond le este conferit atributul de a realiza aprecierea probelor potrivit propriei convingeri - conform art. 264 din C. proc. civ. -, iar judecata în recurs nu permite a se realiza în această etapă reaprecierea probelor, expunerea prin care recurenta descrie o situație diferită de cea stabilită în precedentele etape procesuale nu este aptă a constitui suportul unei evaluări din partea instanței de recurs.

Erorile reținute prin considerentele expuse în precedent atrag incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., determinând aplicarea prevederilor art. 496 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ. Prin urmare, va fi admis recursul și se va dispune casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel spre a se analiza fondul pretențiilor reclamantului în coordonatele în care acestea au fost formulate, respectiv spre a stabili întinderea responsabilității fiecăruia dintre pârâți prin prisma faptelor care li s-au imputat concret și a modalității în care s-au raportat la obligațiile ce decurg din reglementările normative naționale și din dezlegările obligatorii date de Curtea Europeană.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 223 A din 10 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 martie 2021.

Cu opinia separată în sensul respingerii recursului ca nefondat.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se susține că în mod greșit instanța de a apel a considerat nefondat motivul de apel prin care se critica respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor de către prima instanță de fond, sunt de reținut următoarele.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 21 ianuarie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Finanțelor și Administrația Națională a Penitenciarelor, obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferința pricinuită acestuia pentru condițiile grele de detenție pe care le-a suportat în Penitenciarul Giurgiu, Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Găești și Penitenciarul Slobozia.

Prin încheierea din data de 09.12.2016, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor.

Prin sentința civilă nr. 1220 din 15 iunie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea formulate de reclamant și a obligat pe pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinței menționate anterior a declarat apel pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor solicitând desființarea sentinței civile apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată față de Administrația Națională a Penitenciarelor.

Prin decizia civilă nr. 223 A de la 10.03.2020 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs Administrația Națională a Penitenciarelor solicitând desființarea sentinței civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia și respingerii cererii de chemare în judecată față de Administrația Națională a Penitenciarelor ca nefondată.

În motivarea susținerii că nu are calitate procesuală pasivă în cauză recurenta a arătat că răspunzător pentru supraaglomerarea și asigurarea condițiilor de detenție în sistemul penitenciar este statul român, calitatea sa putând fi reținută doar pentru neacordarea în mod corespunzător a asistenței medicale, solicitare care a fost considerată nefondată de către prima instanță, iar reclamantul nu a declarat apel.

În acest sens a invocat considerentele deciziei nr. 460/2020 a ICCJ.

Cu privire la acest motiv de recurs sunt de reținut următoarele.

În primul rând, este de reținut că argumentul recurentei în sensul că doar Statul român ar avea calitate procesuală pasivă în litigiile privind acordarea unor despăgubiri morale pentru prejudiciile cauzate de supraaglomerarea din penitenciare, chiar dacă ar fi fondat nu ar putea duce decât la respingerea (și a) părții din cererea de chemare în judecată care viza acest aspect pentru lipsa calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor.

Această concluzie decurge, pe de o parte, din faptul că soluția cu privire la cererea de chemare în judecată formulată împotriva unui alt pârât nu reprezintă o soluție care să fie dependentă de partea din hotărâre care a fost atacată cu apel, care să se încadreze în prevederile 477 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Pe de altă parte, prin sentința pronunțată în cauză a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtului Statul român ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar reclamantul nu a formulat nici apel principal, conform art. 466 C. proc. civ., nici apel provocat, conform art. 473 C. proc. civ., împotriva acestei soluții.

În plus, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor nu ar avea nici interesul, conform art. 458 C. proc. civ., să provoace rejudecarea în fond a unei cereri formulate împotriva altui pârât, acest interes revenind exclusiv reclamantului. De altfel, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor nici nu a cerut prin calea de atac admiterea cererii formulate împotriva celuilalt pârât, Statul român, ci doar admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia și respingerea cererii de chemare în judecată față de Administrația Națională a Penitenciarelor ca nefondată.

Aceleași argumente sunt valabile și în cazul în care răspunderea dintre pârâți ar fi solidară, așa cum este situația răspunderii civile delictuale pentru săvârșirea aceleiași fapte ilicite, întrucât beneficiul răspunderii solidare a debitorilor este în favoarea creditorului, conform art. 1443 C. civ., potrivit căruia: "Obligația este solidară între debitori atunci când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga obligație, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditor."

În al doilea rând, este de reținut că potrivit art. 36 C. proc. civ. "[c]alitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Ca atare, pentru a susține lipsa calității procesuale pasive este necesar să se demonstreze că nu există identitate între pârât și subiectul pasiv al raportului juridic litigios.

Faptul că ar exista identitate (și) între o altă persoană și subiectul pasiv al raportului juridic litigios poate constitui un argument în plus dar nedeterminant pentru evaluarea calității procesuale pasive, care trebuie raportată la pârâtul cu privire la care s-a invocat lipsa calității procesuale pasive, pentru a se stabili dacă există identitate între acesta și subiectul pasiv al raportului juridic litigios.

Reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Administrația Naționala a Penitenciarelor (în solidar cu Statul român) pentru a fi obligată să plătească suma de 100.000 euro ce reprezintă daune morale pentru suferința pricinuită prin detenția inumană și relele tratamente, cauzată de condițiile de încarcerare din Penitenciarul Giurgiu, Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Găiești, Penitenciarul Slobozia.

Ca atare, în speță trebuie verificat dacă există identitate între pârâtă și subiectul pasiv al raportului juridic litigios întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, răspundere în cadrul căreia fapta pretins ilicită constă în neluarea măsurilor care se impuneau pentru a asigura condițiile de încarcerare corespunzătoare.

Pentru a determina dacă pârâta poate fi subiect pasiv în cadrul acestui raport juridic litigios, adică dacă i se poate imputa săvârșirea acestei fapte ilicite, instanța de apel s-a raportat la prevederile Legii 254/2013, care reglementează regimul de executare al pedepselor si al altor masuri privative dispuse de organele judiciare în timpul procesului penal.

Sub acest aspect instanța de apel a reținut următoarele:

"(…) dispozițiile art. 10 din acest act normativ definesc Administrația Naționala a Penitenciarelor ca fiind instituția publica, cu personalitate juridică, in subordinea Ministerului Justiției, ce are ca scop coordonarea si controlul unităților care se organizează si funcționează in subordinea sa.

Prevederile art. 11 reglementează statutul juridic al penitenciarelor, definite ca fiind locurile anume destinate pentru executarea pedepsei detențiunii pe viața si a închisorii. Dispozițiile alineatului al doilea arata ca penitenciarele se înființează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridica si sunt in subordinea instituției apelante.

Din interpretarea sistematica a acestor prevederi legale si pornind de la atribuția esențiala a instituției apelante de a asigura supravegherea activității unităților din subordine, in categoria cărora se afla si penitenciarele, corelata cu prerogativele acesteia de a coordona si de a verifica modul in care unităților din subordine își exercita atribuțiile legale, Curtea apreciază ca legitimitatea procesual pasiva aparține apelantei, aceasta fiind ținuta sa răspundă de modul in care reclamantului, in perioada detenției, i s-au recunoscut si respectat drepturile conferite de lege, in raport de calitatea sa de persoana aflata in executarea unei pedepse privative de libertate."

Pentru a susține lipsa calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru neluarea măsurilor pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare și pentru asigurarea unor condiții de detenție corespunzătoare standardelor CEDO recurenta a invocat considerentele dintr-o hotărâre a ICCJ, nr. 460/2020, în cadrul căreia s-ar fi reținut că doar Statul român ar avea calitate procesuală pasivă într-un astfel de gen de litigii pe motivul că acest fenomen generalizat la nivelul sistemului penitenciar, supraaglomerarea, nu poate fi imputată decât statului, deoarece statul este cel care stabilește politica penală.

În primul rând, legat de efectele deciziei ICCJ nr. 460/2020, este de reținut că a fost pronunțată în contradictoriu cu un alt reclamant, ca atare nu există identitate de părți pentru a fi aplicabile dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Reclamantul în cauză este terț față de respectivele hotărâri judecătorești și, drept urmare, nu îi sunt opozabile. Ca atare, nici instanța ulterioară nu este ținută a ține seama de ele, de vreme ce nu constituie dezlegări urmare a unor dezbateri contradictorii purtate între aceleași părți, într-o altă chestiune litigioasă, aflată în legătură cu cea din litigiul prezent.

În al doilea rând, există decizii ale ICCJ, de exemplu, decizia nr. 582 din 27 februarie 2020 sau decizia nr. 705 din 11 martie 2020, pronunțată în cadrul aceluiași gen de litigii, în care a fost reținută calitatea procesuală pasivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor, alături de cea a statului român.

În consecință, simpla invocare a considerentelor unei hotărâri cu titlu de practică judiciară nu este suficientă pentru a susține lipsa calității procesuale pasive a recurentului pârât în cauză.

Revenind la determinarea dacă instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legale pentru a stabili că recurenta pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor are calitate procesuală pasivă în cauză raportat la despăgubirile pretinse în legătură cu supraaglomerarea din penitenciare, consider că soluția instanței de apel este legală având în vedere următoarele considerente.

Potrivit art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, Declarației Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale etc.

Art. 2 alin. (2) din aceeași Hotărâre de Guvern stabilește: "(2) Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești", astfel încât, reținându-se în cauză conduita omisivă a autorităților naționale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție, se confirmă calitatea procesuală pasivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru valorificarea pretențiilor deduse judecății.

În mod corect s-a reținut că răspunderea Administrației Naționale a Penitenciarelor a fost angajată pentru fapta proprie legată de neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor prevăzute de prevederile art. 2 din Normele de aplicare a Ordinului nr. 433/2010, de art. 6 din Hotărârea nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și de art. 10 și art. 48 din Legea nr. 254/2013.

Se constată astfel că Administrației Naționale a Penitenciarelor îi revine rolul care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a statului român, sens în care s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenție ce impun statului, printr-o obligație legală, aplicarea măsurilor generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție și drepturile cuvenite.

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că din interpretarea sistematica a acestor prevederi legale si pornind de la atribuția esențiala a instituției apelante de a asigura supravegherea activității unităților din subordine, in categoria cărora se afla si penitenciarele, corelata cu prerogativele acesteia de a coordona si de a verifica modul in care unităților din subordine își exercita atribuțiile legale, reiese că legitimitatea procesuală pasivă aparține apelantei, aceasta fiind ținuta sa răspundă de modul in care reclamantului, in perioada detenției, i s-au recunoscut si respectat drepturile conferite de lege, in raport de calitatea sa de persoana aflată în executarea unei pedepse privative de libertate.

În ceea ce privește susținerea că statul român nu ar fi asigurat finanțarea necesară luării măsurilor necesare pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare, acesta nu este un motiv pentru a se reține lipsa calității procesuale a pârâtei în cauză, aceasta având la dispoziție posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție împotriva statului român, conform art. 72 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

Chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că doar statul român are calitate procesuală pasivă în cazul litigiilor care au ca obiect solicitarea despăgubirilor prejudiciile produse ca urmare a supraaglomerării din penitenciare, pentru motivul că în cadrul paragrafului 124 al hotărârii pilot pronunțată în cauza Rezmiveș și alții împotriva României (CEDO) s-a statuat că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală - deși aceste remarci au fost făcute în contextul reamintirii că sarcina probei culpei autorului prejudiciului nu ar trebui să fie o sarcină excesivă - sau pentru motivul că în cadrul paragrafului 110 al aceleiași hotărâri se reține că problema reclamanților nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, apreciez că soluția, raportat la circumstanțele prezentei cauze, nu poate fi decât tot aceea de respingere a recursului pentru următoarele considerente.

Recurenta pârâtă, Administrația Națională a Penitenciarelor, este o instituție publică, cu personalitate juridică, in subordinea Ministerului Justiției, ce are ca scop coordonarea si controlul unităților care se organizează si funcționează in subordinea sa și aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești (art. 10 din Legea nr. 254/2013).

Potrivit art. 1 din Legea nr. 351 din 27 decembrie 2018 privind finanțarea activității Administrației Naționale a Penitenciarelor și a unităților subordonate finanțarea activității Administrației Naționale a Penitenciarelor și a unităților subordonate acesteia se face în conformitate cu dispozițiile art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, adică din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz.

O casare cu trimitere spre rejudecare, așa cum s-a reținut mai sus, având în vedere că reclamantul nu a formulat nici apel principal, conform art. 466 C. proc. civ., nici apel provocat, conform art. 473 C. proc. civ., împotriva soluției primei instanțe prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtului Statul român ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, nu ar putea duce decât la respingerea (și a) părții din cererea de chemare în judecată care viza acest aspect, pentru lipsa calității procesuale a Administrației Naționale a Penitenciarelor. Astfel, această soluție ar atrage prejudicierea reclamantului care s-ar vedea pus în situația de a nu obține nicio despăgubire pentru vătămarea suportată.

Mai mult, așa cum s-a statuat în jurisprudența CEDO, practica judiciară neunitară contribuie la crearea unei stări de insecuritate juridică de natură să afecteze desfășurarea unui proces echitabil, cu încălcarea art. 6 paragraful 1 CEDO.

Ca atare, atâta timp cât Administrația Națională a Penitenciarelor este finanțată și de la bugetul de stat, o astfel de casare nu ar fi decât formalistă și de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil al reclamantului, cu încălcarea art. 6 paragraful 1 CEDO.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs recurenta a arătat în primul rând că instanța de apel a interpretat greșit normele legale considerând că este culpa acestei instituții pentru săvârșirea faptei ilicite omisive în cauză.

Cu privire la aceste critici este de observat că argumentarea în fapt a inexistenței culpei pârâtului se raportează la aceleași aspecte redate în susținerea motivului de recurs ce privea calitatea procesuală pasivă, ca atare, nu se impune o analiză separată a acestora.

În al doilea rând, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a stabilit că intimatului i-a fost creat un prejudiciu și că, automat, constatarea existenței supraaglomerării conduce la crearea în sarcina recurentei pârâte a obligației de plată a unor despăgubiri, în contextul probatoriului pe care l-a administrat pârâta și din care ar rezulta că personalitatea acestuia nu a fost afectată.

Observând conținutul acestor critici așa cum au fost argumentate în fapt, este de reținut că prin acestea se tinde la reaprecierea probatoriului administrat în cauză pentru a se ajunge la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, atât cu privire la existența unui prejudiciu, cât și cu privire la evaluarea acestuia, astfel că vizează temeinicia iar nu legalitatea hotărârii atacate, și ca atare, nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, recursul trebuia respins ca nefondat.