ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 983/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. dosar x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Administrația Națională A Penitenciarelor, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata de despăgubiri morale în cuantum de 200.000 euro pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la sănătate și a dreptului la demnitate umană prin supunerea sa la tratamente inumane și degradante.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 și 4 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, coroborat cu dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., art. 61, 72 și 252 C. civ., art. 4 și 5 din Legea nr. 254/2013, art. 22 din Constituția României, precum și art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 662/30.03.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepțiile netimbrării, inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive; a admis în parte cererea formulată de reclamant și a obligat pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor la plata către reclamant a sumei de 4500 RON, cu titlu de despăgubiri morale.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

Prin decizia nr. 102 A din 22.01.2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul astfel declarat. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 20 mai 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9.

Prin cererea de recurs, reclamantul a arătat se află în custodia pârâtei începând cu luna ianuarie 2013; că a început regimul de detenție într-o stare de bună sănătate fizică și psihică, apt de muncă; că în perioada detenției a fost supus la tratamente inumane, degradante și necorespunzătoare; că a fost amenințat cu transferul în alte penitenciare.

A precizat recurentul că, urmare a tuturor abuzurilor suferite în penitenciar, precum și din cauza condițiilor grele, a suferit un infarct cerebral. A fost transportat la UPU Drobeta Turnu Severin, unde a primit îngrijiri, însă a rămas cu sechele pentru toată viața, respectiv hemipareză pe partea stângă (membru inferior și superior), precum și cu o stare psihică sever afectată.

A mai precizat că, deși a solicitat, nu i s-a asigurat recuperare medicală - fizioterapie recuperatorie și asistent personal permanent. Deși stare sa de sănătate ar fi impus un alt regim de cazare cu un asistent personal, datorită imposibilității folosirii unui braț nu s-a putut hrăni; totodată, a existat riscul de a fi lovit de ceilalți colegi de celulă.

Pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea, în modalitatea anterior descrisă, a drepturilor privind sănătatea și demnitatea, recurentul-reclamant a solicitat o reparație constând în despăgubiri de 200.000 euro, o rentă viageră de 10.000 RON pentru întreținerea sa după eliberare și plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul de față.

De asemenea, a precizat recurentul că:

"Cele 252 zile considerate executate sunt în mare parte câștigate în urma muncii prestate timp de 3 ani și ceva pe secția de infirmerie Giurgiu și gradina jilava Buc. Cele date prin Legea 169/2017 mu-au fost luate înapoi, actualmente Legea 169/2017este abrogată de Guvernul României.

Nu cunosc în ce bază și în ce temei Curtea de apel București prin comunicare hotărâre civilă nr. 102/2020 din data de 22 ianuarie 2020 poate să desființeze o hotărâre a Tribunalului București prin comunicare hotărârea civilă nr. 662/2018 in data de 30 martie 2018. Care for este mai superior tribunalul sau curtea de apel?"

Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât recurentul s-a limitat la precizarea unor aspect de fond, fără a indica vreun motiv de nelegalitate. In subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 aprilie 2021 completul de filtru s-a pronunțat în sensul admiterii în principiu a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 102 A din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2017 și a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

În acest punct se impune a fi precizat că motivul pronunțării soluției de admitere în principiu a fost cel care își găsește reglementarea în art. 493 alin. (7) raportat la alin. (5) al aceluiași articol din C. proc. civ., anume că nu a existat unanimitate în privința modului de soluționare a excepției nulității recursului.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte (cu majoritate) reține următoarele:

Referitor la incidentul nulității recursului - invocat de intimată - pentru pretinsa lipsă a aptitudinii criticilor formulate de a fi încadrate în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se reține lipsa de temeinicie a apărării astfel susținute.

În aprecierea relativă la posibilitatea de a fi încadrate criticile pe care le-a formulat recurentul reclamant, în exigențele prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., - o atare posibilitate a instanței de recurs rezultând din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. - este necesar a se lua în considerare și circumstanțele concrete ale cauzei.

Astfel, este real că cererea de recurs conține, în mare parte, o expunere a recurentului relativă la argumente de fapt pe care le consideră de natură a justifica temeinica pretenției de despăgubire care a format obiect al cererii de chemare în judecată, și că niciunul dintre argumentele critice invocate nu este circumscris, de parte, vreunuia dintre motivele de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Însă, aceeași cerere de recurs conține susțineri care relevă nemulțumirea recurentului privind faptul că instanța de apel ar fi dat eficiență unui act normativ abrogat (Legea 169/2017), precum și dezacordul față de competența exercitată de curtea de apel de decide reformarea hotărârii pronunțate de tribunal.

Chiar dacă aceste din urmă chestiuni sunt expuse într-o exprimare care nu este uzuală în limbajul juridic, Înalta Curte apreciază că, prin conținutul lor, relevă cu suficientă claritate nemulțumirea părții față de modul în care au fost interpretate și aplicate în cauză prevederile Legii 169/2017 și nemulțumirea față de modalitatea în care instanța de apel și-a exercitat competențele. Or, asemenea aspecte se încadrează formal în motivele de casare care se regăsesc în art. 488 alin. (1) pct. 8 și, respectiv, pct. 5 din C. proc. civ.

Ca atare, în privința lor își găsește aplicarea remediul oferit de legiuitor prin art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., anume de a proceda instanța de recurs la demersul încadrării în cazurile de casare permise prin art. 488.

În favoarea acestei concluzii pledează și principiul respectării dreptului la un proces echitabil, astfel cum este înscris în art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.

Din perspectiva acestui principiu fundamental al procesului civil, nu trebuie trecută cu vederea nici situația de excepție în care se regăsește recurentul, anume că este o persoană care execută o pedeapsă privativă de libertate și care reclamă grave probleme de sănătate.

Menționata situație personală este de natură a genera prezumția că și situația sa materială este precară, neavând astfel resursele financiare necesare spre a apela la serviciile unui avocat pentru formularea cererii de recurs în deplin acord cu cerințele art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., așa încât nu trebuie evaluate cu exces de rigoare aspectele formale ale cererii de recurs pe care a formulat-o personal.

Este necesar a fi precizat că nu pot fi analizate, în cadrul prezentei căi de atac, multiplele argumente din cererea de recurs care nu se referă la modalitatea în care a fost judecat litigiul de instanța de apel, ci constituie o evocare a unor aspectele de fapt ce țin de condițiile de detenție și de problemele medicale cu care se confruntă recurentul. În condițiile în care recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se poate realiza exclusiv un control judiciar de nelegalitate - conform art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. -, respectivele evocări referitoare la situația de fapt nu au aptitudinea de a se circumscrie exigențelor motivelor de casare stabilite limitativ prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ. spre a fi analizate în această etapă procesuală.

Însă, caracterul unitar al cererii de recurs nu permite a se dispune o soluție de anulare parțială a acestui act de învestire, astfel că vor fi analizate ca și chestiuni de fond ale recursului exclusiv acele critici care vizează aspecte de nelegalitate a deciziei ce formează obiectul controlului judiciar, celelalte susțineri urmând a fi înlăturate de la analiză ca fiind incompatibile cu calea de atac exercitată.

Analizând cele două critici de nelegalitate identificate în memoriul de recurs formulat de recurentul A., Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar, va fi analizată critica privitoare la aspectele procedurale ale judecății în urma căreia a fost pronunțată decizia recurată - critică susceptibilă de analiză în coordonatele motivului reglementat prin art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. -, anume aceea al căreia sens este că, practic, recurentul contestă competența instanței de nivelul curții de apel de a reforma o hotărâre pronunțată de o instanță de nivelul tribunalului.

Este nefondată această critică prin raportare, pe de o parte, la competențele ce sunt conferite prin lege instanțelor de nivelul curții de apel - conform art. 96 pct. 2 din C. proc. civ. "curțile de apel judecă: (…) ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță"- și, pe de altă parte, la soluțiile pe care le poate pronunța o instanță de apel, soluții printre care se regăsește - conform art. 480 alin. (2) din C. proc. civ. - și aceea de admitere a apelului cu consecința schimbării în tot a hotărârii ce a fost pronunțată de tribunal în prim ă instanță (adică hotărârea împotriva căreia s-a exercitat apelul).

Prin decizia recurată (pronunțată de Curtea de apel București, secția a III-a), a fost admis apelul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva hotărârii prin care Tribunalul București soluționase în primă instanță acțiunea exercitată de recurentul reclamant, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate. Această situație relevă faptul că instanța de apel și-a exercitat competențele în coordonatele în care ele sunt conferite prin normele procedurale menționate, așa încât critica relativă la acest aspect apare ca fiind vădit nefondată.

Cea de-a doua critică formulată de recurent, anume aceea prin care susține că a fost aplicat în mod eronat, în speță, un act normativ abrogat - critică susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - este, de asemenea, nefondată. Considerentele avute în vedere sunt următoarele:

Instanța de apel a reținut că reclamantul recurent a beneficiat de o reparare a prejudiciului moral încercat ca urmare a condițiilor necorespunzătoare de detenție, reparația constând în acordarea beneficului unui număr de zile considerate ca executate din pedeapsa închisorii (corespunzător prevederilor art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal astfel cum a fost modificată și completată prin Legea 169/2017).

Totodată, a reținut că menționata lege specială, prin art. 55 indice 1 alin. (6), se opune unei acordării beneficiului compensării cu zile de pedeapsă considerate executate cumulativ cu acordarea de despăgubiri bănești, ca mijloace de compensare a acelorași consecințe prejudiciabile cauzate de condiții necorespunzătoare de detenție.

Este necesar a se preciza că împrejurarea stabilirii, de către autoritatea intimată a beneficiului unui număr de zile considerate executate (anume 144 zile, după cum reiese din adresa nr. x/29.10.2019 depusă la dosarul instanței de apel), pentru perioada în litigiu - în care executarea pedepsei a avut loc în condiții necorespunzătoare - constituie un aspect reținut din analiza probelor. Cum recursul reprezintă o cale de atac rezervată controlului de nelegalitate, iar analiza probelor și situația de fapt nu reprezintă aspecte care interesează legalitatea hotărârii judecătorești (pentru că legea nu impune modalități anume de evaluare a probelor, ci lasă la aprecierea instanței o asemenea evaluare), aceste chestiuni nu pot forma obiect de analiză în această etapă procesuală.

Însă, problema modului de aplicare a unei dispoziții normative față de situația astfel stabilită constituie neîndoielnic un aspect care interesează legalitatea deciziei supuse controlului judiciar, pentru că tranșarea unei situații litigioase prin aplicarea unor limitări conținute de o lege inactivă (abrogată) ar intra în coliziune cu principiul legalității activității jurisdicționale și ar fi în dezacord cu îndatorirea judecătorului (stabilită explicit prin art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.) de a stabili faptele și a aplica în mod corect legea, ca premise necesare pentru aflării adevărului în cauză.

În acest context, Înalta Curte reține că însăși instanța de apel a avut în vedere faptul că a intervenit abrogarea prevederilor art. 55 indice 1 din Legea 254/2013, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea 169/2017. Însă, a reținut în continuarea raționamentului și faptul că actul normativ abrogator, anume Legea 240/2019, prevede menținerea beneficiului prevăzut de menționatul articol 55 indice 1 în situații precum cea stabilită în speță.

Or, acest mod de analiză relevă efectiva evaluare realizată de instanța de apel în privința cadrul legislativ actual referitor la regimul juridic al compensării cu zile considerate executate și, implicit, în privința subzistenței limitărilor referitoare la cumularea acestei măsuri reparatorii cu o nouă reparație sub formă de despăgubiri bănești.

Prin urmare, este nefondată critica în sensul că instanța de apel ar fi aplicat în speță o lege devenită inactivă (ca efect al abrogării), realitatea fiind aceea că instanța de prim control judiciar a reținut că beneficiul (compensării) a rămas câștigat pentru recurent ca efect al prevederilor Legii 240/2019 care - prin art. III - instituie o normă ce consacră ultraactivitatea art. 55 indice 1, implicit supraviețuind și limitarea ce este asociată respectivului beneficiu.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum a fost susținut prin criticile analizate în precedent. Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 102 A din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2021.