Decizia nr. 128/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată depusă la data de 02.08.2023 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 16.08.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul București-Rahova la plata unor daune morale în cuantum de 100.000 euro pentru încălcarea drepturilor recunoscute de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin nerespectarea condițiilor de detenție. Prin sentința civilă nr. 9103/06.12.2023, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței invocată prin întâmpinări și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 804/07.06.2024 Tribunalul București – secția a IV-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâte. De asemenea, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul A., încarcerat la Penitenciarul București Rahova, în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul București Rahova și a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a unor daune morale în cuantum de 5.740 euro.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 242A din 11 martie 2025 Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de apelanții-pârâți Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul București Rahova împotriva sentinței civile nr. 804/07.06.2024, pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondate.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 242A din 11 martie 2025 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă au formulat recurs recurentul pârât Penitenciarul București Rahova și recurenta pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor. Recursul recurentului-pârât Penitenciarul București Rahova este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Se susține că, raportându-se la cauza Rezmiveș și alții c. României, instanța de apel a reținut că, atunci când supraaglomerarea atinge un anumit nivel, lipsa spațiului dintr-o unitate penitenciară poate constitui elementul central care trebuie luat în considerare la aprecierea conformității unei anumite situații cu art. 3 din CEDO, însă a apreciat că potrivit art. 4 din Ordinul 2772/2017 directorii de penitenciare trebuie să ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor ordinului și, deci, pentru asigurarea condițiilor minime de detenție. Or, în acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, cât și de ÎCCJ, condițiile de detenție, în special supraaglomerarea și condițiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală. Relativ la acest aspect, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, sa organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Pavalache contra României). Arată că ANP și penitenciarelor din subordine le revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens pronunțându-se și CEDO care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenție, ce impun statului obligația legală de a aplica măsurile generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a soluționa problema supraaglomerării din locurile de detenție și problema condițiilor precare de detenție, în conformitate cu principiile Convenției, și a garanta astfel drepturile persoanelor aflate în detenție. În sensul celor arătate, solicită instanței să aibă în vedere faptul că Administrația Națională a Penitenciarelor se află în imposibilitatea obiectivă de a se conforma standardelor naționale în materia condițiilor de detenție. Invocă Hotărârea în cauza Polgar împotriva României, în care s-a reținut că printr-o decizie a ICCJ a fost stabilită răspunderea pecuniară a Statului, și nu a autorităților subordonate, pentru condițiile inadecvate de detenție, instanța supremă întemeindu-și soluția pe faptul că problema condițiilor de detenție are un caracter structural, așa cum s-a reținut și în hotărârea-pilot Rezmiveș și alții împotriva României, motiv pentru care cauzele acestor disfuncționalități sistemice nu pot fi imputate locurilor de detenție, ci Statului, care este răspunzător de politica penală. Din aspectele anterior expuse rezultă că nu se poate angaja răspunderea acestei unități fată de reclamant, întrucât nu se poate stabili în sarcina sa nici măcar cea mai ușoară culpă în producerea prejudiciului, astfel încât reclamantul ar fi trebuit să se îndrepte împotriva Statului Român. În concluzie, în speță nu poate fi antrenată răspunderea civilă a autorității publice pentru lipsa, în ceea ce o privește, a faptei ilicite, față de împrejurările pe care le menționează reclamantul ca ar fi determinat producerea prejudiciului. Astfel, consideră că instanța de apel în mod eronat a făcut trimitere la dispoziții naționale și europene, fără a ține cont de lipsa faptei ilicite a Penitenciarului București Rahova, care se află în situația lipsei de decizie și control în privința numărului mare de deținuți alocați și a spațiilor insuficiente pentru cazarea acestora. Susține că maniera contradictorie a raționamentului juridic adoptat de instanța de apel, fără a arăta la situația concretă supusă judecății, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate în sensul că răspunderea patrimonială a statului este exclusă prin prisma unor reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, date fiind reperele obligatorii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și lipsa analizei apărărilor prin care Penitenciarul București Rahova a contestat fapta ilicită imputată și vinovăția, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, în contextul în care Statul este cel care stabilește politica penală în ceea ce privește gestionarea resurselor financiare, împiedică exercitarea controlului judiciar cu referire la criticile subsumate aspectelor de fond ale judecății, ceea ce denota întrunirea în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (8) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și implicit respingerea pretențiilor reclamantului. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a cuprins solicitarea de respingere a acțiunii formulate împotriva ANP pentru lipsa calității procesuale pasive a acestei părți.

Apărările formulate în cauză Intimatul reclamant, legal citat, nu a formulat întâmpinare. Pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la recursul formulat de către pârâtul Penitenciarul București Rahova, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecința respingerii acțiunii față de ANP, în principal pentru lipsa calității procesual pasive a acesteia, iar în subsidiar, pentru neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în privința ANP. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Rahova este fondat, în timp ce recursul declarat de Administrația Națională a Penitenciarelor este tardiv formulat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. II.1. Recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor Examinând recursul declarat de recurenta-pârâtă în raport cu excepția tardivității, invocată de instanță din oficiu, a cărei analiză este prioritară față de aspectele de fond ale cererii, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 485 din C. proc. civ., "Termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel". Potrivit dovezii de comunicare aflată la dosarul Curții de Apel București, decizia atacată a fost comunicată recurentei-pârâte în data de 23 aprilie 2025, iar calea de atac a fost transmisă prin poșta electronică la data de 18 iulie 2025, astfel cum rezultă din emailul aflat la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă. Or, raportat la datele menționate, recursul a fost declarat cu depășirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., calculat potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) din C. proc. civ., care s-a împlinit la 26 mai 2025, într-o zi de luni. În cauza de față, se constată și faptul că recurenta nu a invocat intervenită nicio împrejurare, temeinic justificată, care să o fi pus în imposibilitate obiectivă pentru exercitarea căii de atac în termenul legal și nici nu a formulat o cerere de repunere în termenul de exercitare a recursului. Ca atare, se constată că recursul pârâtei a fost formulat cu nerespectarea termenului legal impus de dispozițiile art. 485 alin. (1) din C. proc. civ. Dată fiind prioritatea soluționării excepției tardivității recursului, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția tardivității fiind o excepție de procedură absolută și peremptorie. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 242A din 11 martie 2025 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă. II.2. Recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Rahova Preliminar, sub aspectul împrejurărilor esențiale ale cauzei, așa cum au fost stabilite de instanțele fondului, Înalta Curte reține că prin acțiunea civilă dedusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul București-Rahova la plata unor despăgubiri pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale recunoscute de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin nerespectarea condițiilor de detenție, invocând că nu i se asigură minim 4 mp în celulă și nici aer condiționat, că în celulă nu intră aer suficient, din cauza gratiilor de tip plasă de la geam, că în celulă sunt gândaci, că nu primește apă minerală în timpul caniculei, iar la curtea de aer nu are toaletă; totodată, Penitenciarul nu-i respectă regimul alimentar și nu-i asigură un imam, discriminându-l din cauza religiei musulmane. Prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, iar pe fond a reținut că "reclamantul a dovedit exclusiv că nu i s-a acordat spațiul minim de cazare", fiind înlăturate toate celelalte susțineri în fapt privind condițiile necorespunzătoare de detenție, astfel că acesta este îndrituit la acordarea unor daune morale în cuantum de 5.740 euro. Instanța de apel, analizând criticile pârâților referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a acestora, a reținut că "în cauză se verifică identitatea cerută de art. 36 din C. proc. civ., întrucât atât apelantul Penitenciarul Prahova cât și apelanta Administrația Națională a Penitenciarelor aveau obligația legală de a asigura intimatului-reclamant executarea pedepsei privative de libertate în condițiile stabilite de Ordinul MJ nr. 2772/C/2017, referitoare la spațiul minim de detenție alocat intimatului-reclamant". Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a apelantelor; cu privire la existența faptei ilicite, aceasta a fost identificată ca fiind fapta omisivă de a nu-și fi îndeplinit obligația de a asigura spațiul minim de 4 mp pentru fiecare deținut, prevăzută de art. 9 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul MJ nr. 2772/C/2017. Cu privire la vinovăție, instanța de apel a consemnat că: "(…) Curtea apreciază că potrivit standardului de aplicare a articolului 3 răspunderea pentru neasigurarea condițiilor de detenție este una obiectivă, astfel încât nu mai este necesară a fi dovedită atâta vreme cât a fost dovedită fapta ilicită." Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul pârât penitenciar a criticat, în esență, faptul că instanța de apel nu a aplicat în mod corect în cauză dispozițiile de drept material în baza cărora poate fi angajată răspunderea sa civilă delictuală, cu referire la condițiile necorespunzătoare de detenție, arătând în acest context că – raportat și la jurisprudența europeană în materia de față – nu este îndeplinită cerința vinovăției, deoarece penitenciarul nu este în măsură să își îndeplinească obligația de asigurare a spațiului minim în absența unei finanțări corespunzătoare din partea statului. În raport cu limitele obiective ale învestirii instanței de apel, pretențiile reclamantului decurgând din absența spațiului minim pentru perioada detenției trebuie analizate atât din perspectiva dispozițiilor de drept intern, dar și din perspectiva prevederilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prevederi care interzic tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante și care impun obligații pozitive în sarcina statelor membre. Înalta Curte observă că, în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului și prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, răspunderea penitenciarului pârât are caracter secundar și se raportează la aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și la gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, neputând fi reținută atunci când acesta din urmă nu și-a îndeplinit propriile obligații, astfel cum rezultă ele din legea națională și din jurisprudența europeană evocată. Fără a nega faptul că Administrația Națională a Penitenciarelor, în nume propriu și prin penitenciarul aflat în subordinea sa, în care reclamantul a fost încarcerat, precum și Ministerul Justiției au obligația de a asigura condițiile legale de detenție, pentru respectarea drepturilor persoanelor față de care s-au dispus pedepse sau măsuri, instanța de recurs constată că problema spațiilor de cazare reprezintă o problemă structurală și sistemică ce nu putea fi rezolvată decât de Statul Român, în sarcina sa impunându-se obligații pozitive de a asigura respectarea drepturilor cetățenilor prin rezolvarea problemelor de politică penală, organizând sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană. Este de reținut în acest sens că, în Hotărârea pilot din 25 aprilie 2017, Rezimveș și alții contra României, Curtea Europeană a apreciat că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea a reamintit, în acest sens, că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin, de obicei, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu, pct. 199). Prin urmare, instanța europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenție, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenție, generat de supraaglomerare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor circumstanțe ce excedează culpei propriu-zise a administrației penitenciarului, fiind o deficiență structurală și sistemică. Revenind la cauza de față, Înalta Curte constată că, în apărare, pârâtul Penitenciar a invocat prin cererea de apel că absența condițiilor corespunzătoare de detenție nu i se datorează, că în speță conduita sa este lipsită de cea mai mică culpă, deoarece în mod obiectiv nu poate asigura condiții de detenție cât timp resursele financiare necesare pentru creșterea spațiului de detenție nu sunt la dispoziția sa. Curtea de apel a răspuns acestei apărări arătând că răspunderea pentru încălcarea art. 3 din Convenția EDO a fost configurată ca o răspundere obiectivă, ceea ce face ca ea să opereze independent de existența unei culpe. Noțiunea de răspundere obiectivă – reținută în cauză de Curtea de apel – presupune că în materia respectivă se angajează răspunderea subiectului pasiv al acestei răspunderi independent de culpă (vinovăție), cu justificarea necesității sale prin prisma riscului activității în cadrul căreia s-au produs încălcări ale drepturilor civile ale celor care au calitatea de subiect activ al răspunderii. Înalta Curte reține că în pricinile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru condiții neconforme de detenție, răspunderea statului este una obiectivă, întemeiată pe obligațiile sale pozitive, așa cum acestea au fost relevate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu impun săvârșirea faptei ilicite cu intenție, din neglijență sau imprudență, ca forme ale vinovăției, instanța de contencios european fiind constantă în a aprecia că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov contra Republica Moldova, Păvălache contra României), prin art. 3 din Convenție fiind instituită, în sarcina autorităților, obligația pozitivă de a se asigura că orice persoană privată de libertate execută pedeapsa în condiții care nu o supun unei suferințe sau încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudla contra Poloniei și Enășoaie contra României). Cu toate acestea, în privința pârâtului penitenciar, instanțele de fond au analizat temeinicia cererii reclamantului prin prisma prevederilor art. 1349 și următoarele C. civ. (dreptul comun în materia răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii) și au reținut concret existența unei fapte ilicite a pârâtului constând în nesocotirea obligației legale de a asigura deținuților un spațiu minim. Or, se poate observa în acest context că raportarea la dreptul comun în materia răspunderii necesita examinarea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale (inclusiv a vinovăției). Totodată, răspunderea obiectivă care operează independent de vinovăție a fost atribuită prin jurisprudența europeană evocată Statului Român și nu instituțiilor sale cu personalitate juridică, chemate în judecată în mod distinct. De aceea, se reține, pe de-o parte, că răspunderea obiectivă la care se referă instanța de apel nu aparține pârâtului penitenciar, ci Statului Român, și pe de altă parte că în vederea angajării răspunderii Penitenciarului București Rahova era necesară analiza tuturor condițiilor răspunderii pentru fapta ilicită, inclusiv a vinovăției. Se remarcă astfel că din considerentele deciziei recurate această analiză lipsește; apelantul pârât – în prezent recurent – a invocat în apel apărările sale, cărora prima instanță nu le-a răspuns, iar instanța de apel a considerat în mod eronat că chestiunea lipsei de vinovăție invocată nu este relevantă pentru soluționarea cauzei. În acest context, devine incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru că o corectă aplicare a prevederilor art. 1349 și art. 1357 C. civ. impunea analiza cerinței vinovăției, dar și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că reținerea răspunderii obiective – atribuită de instanța europeană în realitate Statului și nu pârâtului din cauză – și totodată analiza cererii prin prisma art. 1357 C. civ. nu pot fi reținute deopotrivă. Se impune, pentru aceste motive, admiterea recursului, potrivit art. 497 C. proc. civ., și rejudecarea căii de atac declarate de pârâtul Penitenciarul București Rahova împotriva hotărârii primei instanțe. Cu această ocazie, vor fi examinate apărările concrete privitoare la faptele relevante cauzei formulate de acest pârât, care a susținut că, în absența unei finanțări a activității sale, nu avea obiectiv posibilitatea de a lua măsuri pentru creșterea spațiului alocat deținuților. În această analiză, este necesar a se stabili, prin raportare la fapta ilicită invocată, dacă pârâtul este responsabil de omisiunea de a acționa pentru înlăturarea situației reclamate, a deficiențelor structurale constatate, privind condițiile de detenție în penitenciarele din România, sub aspectul supraaglomerării acestora și condițiilor precare de deținere. De asemenea, în cadrul analizei, este relevantă o eventuală imposibilitate obiectivă a instituției penitenciar de a se conforma standardului prevăzut în legislația europeană, preluat și în legislația internă, ce reglementează modalitatea de executare a detenției, fiind necesar a se stabili dacă prejudiciul invocat de reclamant, raportat la condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, a fost cauzat de împrejurări independente de posibilitățile de decizie și control ale instituției chemate în judecată. O atare statuare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia situația determinată de o problemă structurală și sistemică – supraaglomerarea penitenciarelor – angajează o adevărată răspundere obiectivă a statului. Cum s-a argumentat deja, recursul declarat de ANP va fi respins ca tardiv formulat; de aceea, soluția dată căii de atac a apelului declarată de acest pârât a devenit definitivă și rejudecarea la instanța de apel va privi exclusiv apelul declarat de pârâtul Penitenciarul București Rahova.