ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1238/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă la data de 21 septembrie 2021 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Rahova București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate pârâtele, în principal, la plata despăgubirilor patrimoniale constând în zilele câștig și a creditelor aferente pe care le-ar fi putut obține dacă ar fi continuat munca în perioada 17.01.2021-22.06.2021; obligarea pârâtelor la repararea acestui prejudiciu prin echivalent bănesc din Fondurile Statului; în baza art. 1530 C. civ., obligarea pârâtelor la plata daunelor interese pentru recuperarea prejudiciului cauzat în sumă de 77.000 euro.

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 254/2013.

Prin sentința civilă nr. 1327/09.05.2022, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată, și a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a sumei în cuantum de 1.500 euro, echivalentul în RON la cursul de referință BNR de la data plății, cu titlu de daune morale, respingând, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 171A din 07 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins cererile de apel formulate de apelantul-reclamant A., apelantul-pârât Penitenciarul Rahova București și de apelanta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței civile nr. 1327/09.05.2022 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în dosarul nr. x/2021, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 171A din 07 februarie 2023 au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Penitenciarul Rahova București și pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

Prin recursul declarat, recurentul-reclamant A. a învederat că hotărârea judecătorească prin care s-a dispus reluarea activității sale de muncă nu se execută și i s-a făcut un nou raport prin care se susține că ar refuza să muncească.

Susține că suma de 1500 euro este prea mică, raportat la suferințele psihice și fizice, suferite din 18.01.2021 până în prezent și solicită să i se analizeze comportamentul în perioada 22.06.2018-18.01.2021(data încarcerării - data întocmirii rapoartelor), care a fost unul exemplar.

Arată că i s-a întocmit un raport de pedeapsă la 02.11.2021 pentru a-l determina să renunțe la procesul cu Administrația Națională a Penitenciarelor.

Susține că a plătit cheltuieli judiciare foarte mari, în jur de 3500 euro, din pensia mamei sale.

Arată că Administrația Națională a Penitenciarelor are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât există un ordin emis de directorul respectivei instituții care prevede că dacă un deținut este cercetat, acesta nu poate lucra, deși Legea nr. 254/2013 prevede că scoaterea de la muncă este sancțiune potrivit art. 101 alin. (1) lit. c), chestiune nelegală. Arată că un deținut care prestează activități gospodărești, chiar dacă nu primește bani, primește zile-câștig și credite care pot fi convertite în recompense ori prejudiciul material poate fi echivalat.

În drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 483-486 C. proc. civ.

Prin recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Rahova București se susține că hotărârea este nelegală prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii și aplicarea în mod greșit a prevederilor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale prin aceea că s-a stabilit în sarcina sa plata unor daune fără a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de C. civ.

Susține că selecționarea la muncă și analizarea deținuților nu reprezintă o obligație a penitenciarului, atâta timp cât legea prevede faptul că "persoanelor condamnate li se poate cere să muncească", această activitate realizându-se în funcție de îndeplinirea unor criterii și condiții stabilite de legislația în vigoare, de limita baremelor de folosire la activități cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului, precum și în funcție de solicitările beneficiarilor, în regim de prestări de servicii (suspendată, în contextul epidemiologic care a marcat perioada de referință din dosar).

De asemenea, conform prevederilor art. 17 alin. (4) din Decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 500165/2017, retragerea de la muncă sau schimbarea locului de muncă al persoanei private de libertate se aprobă de directorul locului de deținere la propunerea comisiei prevăzută la art. 174 alin. (1) din Regulament, reclamantul fiind retras de la muncă de către comisia de selecționare la muncă a Penitenciarului București Rahova, ca urmare a unui raport de retragere întocmit de către șeful punctului de lucru.

Susține, referitor la daunele materiale solicitate, că nu sunt îndeplinite prevederile art. 1357 C. civ.. Reclamantul nu poate proba niciun prejudiciu, s-au respectat de către reprezentanții locului de deținere prevederile Legii nr. 254/2013, ale H.G. nr. 157/2016 și ale Deciziei Directorului General al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 500165/2017 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind organizarea muncii persoanelor private de libertate, nu se poate reține în sarcina recurentului săvârșirea unei fapte ilicite, întrucât această unitate a întreprins toate demersurile apte a conduce la asigurarea posibilității de a munci reclamantului, frontul de lucru este inexistent raportat la nevoile unității și la inexistența contractelor de prestări servicii încheiate cu terții, dat fiind contextul epidemiologic ce a marcat întreaga perioadă de referință din dosar, nu poate fi probat un raport de cauzalitate, nu există vinovăția recurentului.

Arată că maniera contradictorie a raționamentului juridic adoptat de instanța de apel, fără a arăta la situația concretă supusă judecății, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate în lipsa analizei apărărilor prin care recurentul a contestat fapta ilicită imputată și vinovăția, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, împiedică exercitarea controlului judiciar cu referire la criticile subsumate aspectelor de fond ale judecății.

În drept, își întemeiază recursul pe prevederile art. 483, 486, 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., raportate la normele legale invocate în cuprinsul recursului.

Prin recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor se solicită desființarea în tot a deciziei civile recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, iar în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantului față de Administrația Națională a Penitenciarelor, în principal ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca nefondată.

Consideră hotărârea pronunțată în apel nelegală, dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii și dată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Cu privire la excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Ilfov, susține că modalitatea de soluționare a acesteia atât pe fond, cât și în apel, este contrară normelor legale, nefiind stipulată nicio normă în sensul că noțiunea de domiciliu poate suporta adaptări de sens, în funcție de situația de fapt a persoanelor private de libertate. Invocă art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., fiind eronată interpretarea instanțelor de fond și de apel conform căreia încarcerarea într-un loc de deținere duce la stabilirea unui "domiciliu în fapt" al deținutului în locul unde acesta execută pedeapsa.

În aceeași ordine de idei, pe lângă interpretarea în mod eronat a noțiunii de domiciliu și luarea în mod greșit în considerare la stabilirea competenței teritoriale alternative prevăzută de normele de procedură civilă, a locului de deținere ca reprezentând un domiciliu de fapt, instanța de apel a soluționat în mod eronat aspectul privitor la competență, confundând locul de deținere în care reclamantul era încarcerat la momentul formulării cererii de chemare în judecată, cu locul de săvârșire a faptei ilicite.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, aceasta a fost în mod nelegal soluționată la fond și în apel, întrucât recurenta nu poate avea calitate procesuală pasivă într-un litigiu care are ca obiect despăgubirea unei persoane private de libertate pentru o faptă pretins ilicită săvârșită de către una dintre unitățile subordonate. A proceda în sens contrar înseamnă a invalida dispozițiile imperative ale art. 222 C. civ.

A mai invocat că hotărârea penală a fost pronunțată numai în contradictoriu cu Penitenciarul București Rahova, iar denumirea de "Administrația Penitenciarelor" a fost doar o exprimare nefericită a instanței care se referea de fapt, la administrația Penitenciarului București Rahova; mai susține că nu îi este opozabilă sub vreun aspect decizia penală.

De asemenea, în mod eronat a reținut tribunalul vinovăția recurentei pe baza sentinței penale nr. 1126/12.05.2021, pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2021, întrucât prin aceasta nu este constatată vinovăția recurentei, ci doar Penitenciarul București Rahova a fost obligat la reselecționarea reclamantului în cadrul aceluiași punct de lucru, întrucât a considerat că nu există probe suficiente în dovedirea celor imputate reclamantului cu ocazia retragerii de la spălătoria unității.

A citat atribuțiile de coordonare, îndrumare, respectiv supraveghere a unităților penitenciare subordonate, prevăzute de art. 6 alin. (1) din Hotărârea de Guvern nr. 756 din 12 octombrie 2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, care nu conferă însă recurentei calitatea de parte într-un proces care vizează săvârșirea unei fapte pretins ilicite de către o unitate din subordine, deoarece ANP nu poate fi ținută răspunzătoare pentru fapta proprie a unei instituții subordonate.

Referitor la aspectele reținute pe fondul cauzei de instanța de apel, consideră că instanța a constatat în mod eronat incidența autorității de lucru judecat păstrând eroarea de a considera recurenta parte în contradictoriu cu care s-ar fi pronunțat instanța cu autoritate de lucru judecat privind săvârșirea unei fapte ilicite de către recurentă, aceasta nefiind identificată cu recurenta, în tot cuprinsul sentinței fiind evocat numai Penitenciarul București Rahova.

În cuprinsul deciziei se mai reține în mod eronat faptul că "apelantele pârâte nu au dovedit în fața instanței penale existența vreunuia dintre cazurile de excepție la care se referă art. 56 din Legea nr. 254/2013", recurenta nefiind parte în dosarul penal.

În acest context nu există nicio prevedere legală care să fi fost încălcată de către Administrația Națională a Penitenciarelor, aceasta fiind atrasă în proces total nejustificat, astfel încât să se concluzioneze că ar fi săvârșit vreo faptă ilicită și cu atât mai mult nu se poate constata culpa în niciuna dintre formele acesteia, ceea ce, raportat și la natura superficială și lipsită de fundament legal a concluziilor instanțelor de fond și apel, conduce către ipoteza unei omisiuni sau cel puțin a unei superficialități în analiza efectuată în speță.

Concluziile comisiei în sensul retragerii de la muncă a persoanelor private de libertate nu pot conduce la încălcarea vreunui drept, munca fiind doar o posibilitate, nici măcar o vocație, cu rolul final de a servi la asigurarea scopului executării pedepsei, alături de celelalte activități de reintegrare socială din plan psihologic, social, educativ, etc. și nu cea de micșorare a duratei pedepsei (așa cum au reținut instanța de fond și de apel, în mod eronat confundând efectul zilelor câștigate prin muncă de reducere a fracției de îndeplinit pentru a deveni propozabil pentru analiză în cadrul comisiei de liberare condiționată cu cea de reducere a duratei pedepsei) motivând acordarea despăgubirilor pentru așa-zisul prejudiciu moral încercat de reclamant.

Reținerea instanței de apel, care o validează în mod greșit pe cea de la fond, ("Așa cum în mod corect s-a reținut în primă instanță, reclamantul a pierdut posibilitatea de a beneficia de zile câștig, care avea ca rezultat reducerea duratei pedepsei rămase de executat, cu toate consecințele expuse corect în hotărârea apelată") că reclamantul a fost privat de posibilitatea de a se libera mai devreme, ceea ce i-ar fi creat un anumit grad de disconfort psihic, respectiv frustrare, este în primul rând ilegală. Pe de altă parte, și aici se remarcă eroarea recurentă a celor două instanțe, aceea de a considera opozabilă și pronunțată în contradictoriu și cu ANP, sentința penală a Judecătoriei Sectorul 5 București:

"Legătura de cauzalitate rezultă ex re, câtă vreme prejudiciul moral a fost cauzat prin încălcarea dreptului de a munci, faptă reținută deopotrivă Penitenciarului și ANP." Din nou, nu a fost reținută nicio faptă culpabilă în sarcina ANP.

Reținerea în sensul că:

"prin încălcarea dreptului de a munci reclamantul a pierdut posibilitatea de a beneficia de zile-câștig, ceea ce ar fi condus la reducerea duratei pedepsei aplicate" este eronată, pentru că prin acordarea unor zile-câștig nu este redusă durata pedepsei privative de libertate, ci este redusă fracția totală de executat pentru a putea fi propozabil în vederea analizării sale în comisia pentru acordarea liberării condiționate, deci reclamantul nici nu este și nici nu ar fi putut să fie prejudiciat prin neacordarea celor 42 de zile pe care afirmă că le-ar fi putut câștiga (întrucât beneficiul din urma prestării muncii nu poate contribui la reducerea pedepsei, aplicabile fiind prevederile art. 100 alin. (3) C. pen., potrivit cărora "în calculul fracțiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ține seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate...").

În ceea ce privește constatarea instanței referitoare la faptul că "tribunalul nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, opunându-se efectul de lucru judecat reținut prin sentința penală anterior menționată, în sensul că retragerea reclamantului de la punctul de lucru nu a fost legală, cu consecința încălcării dreptului deja câștigat de reclamant, respectiv dreptul de a munci în condiții de detenție", consideră că în mod incorect tribunalul a reținut pe baza autorității de lucru judecat că retragerea de la muncă ar fi fost și nelegală, din moment ce în conținutul acesteia se precizează că ar fi fost doar nejustificată, iar nu nelegală, neexistând nicio normă pe care în urma conduitei Administrației Penitenciarului Rahova față de reclamant să o fi constatat încălcată, prin urmare nu se poate deduce nici existența vreunei fapte ilicite, așa cum instanța de fond a stabilit în mod incorect.

Deținutul nu poate opune administrației penitenciarului obligativitatea asigurării unui loc de muncă în mod continuu și permanent deoarece niciun act normativ în vigoare nu cuprinde astfel de dispoziții.

Legea nu stabilește în sarcina administrației locului de deținere o obligație absolută de a asigura folosirea la muncă a persoanelor private de libertate, analiza acestei posibilități urmând a fi făcută în raport de criteriile prevăzute de lege și de legislația secundară sau terțiară, dar și de împrejurările obiective care pot justifica neimplicarea deținuților în activități lucrative.

Potrivit art. 78 din Legea nr. 254/2013 cu modificările și completările ulterioare, "persoanelor condamnate li se poate cere să muncească în raport cu tipul regimului de executare, ținându-se seama de calificarea, deprinderile și aptitudinile acestora, de vârsta, starea de sănătate, măsurile de siguranță, precum și de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora."

Selecționarea și repartizarea persoanelor private de libertate la activități productive se realizează în baza Deciziei directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 500165/2017 de către comisia constituită conform art. 174 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, cu aprobarea directorului unității.

Susține că art. 78 din lege nu consacră vocația generală a deținuților ca un veritabil drept de a li se cere să muncească. Posibilitatea conferită de lege administrației penitenciarului (de a cere unui deținut să muncească) este doar expresia abilitării instituției penitenciarului de a selecționa deținuții la activități lucrative în măsura posibilităților economice reale, în situația implicării deținuților în activități pe bază de tarif, de voluntariat și/sau calamitate precum și în funcție de nevoile locului de deținere, doar în contextul în care acest lucru este posibil.

Art. 83 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 stabilește că persoanele condamnate prestează muncă în condițiile stabilite de regulamentul de aplicare a legii, iar în aplicarea acestui text de lege, la art. 177 alin. (2) din Regulament se prevede că repartizarea deținuților la activitățile cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului se efectuează în condițiile și în limita baremelor aprobate prin decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor prevăzută la art. 173 alin. (6), respectiv prin Instrucțiunile privind organizarea muncii deținuților aprobate prin Decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 500165/2017.

Prin Legea nr. 254/2013 și în baza prevederilor H.G.157/2016, legiuitorul primar (Parlamentul), respectiv legiuitorul delegat (Guvernul) au conferit conducătorului Administrației Naționale a Penitenciarelor prerogativa legală de a stabili care sunt criteriile legale pentru selecția la muncă a deținuților.

În concluzie, în respectarea dreptului la muncă prevăzut de Legea nr. 254/2013, folosirea la muncă a deținuților în unitățile subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor se face în conformitate cu prevederile Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016 și cu respectarea procedurii și criteriilor de selecționare și repartizare la muncă prevăzute în Decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 500165/2017.

Nu poate fi așadar primită critica reclamantului cu privire la evidența încălcării dreptului său la muncă prin retragerea de la muncă. Implicarea în muncă a deținuților se face cu respectarea procedurii și criteriilor de selecționare și repartizare la muncă, asigurarea măsurilor de siguranță specifice fiecărui regim de executare, întocmirea documentelor de organizare și funcționare a punctelor de lucru, pregătirea și dotarea locurilor de muncă, asigurarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă, întocmirea documentelor de evidență a muncii și acordarea drepturilor cuvenite pentru munca prestată. Solicitările de repartizare a deținuților la activități lucrative se analizează conform prevederilor Deciziei Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 500165/2017 și a dispozițiilor art. 174 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, administrația locului de deținere fiind obligată să respecte dispozițiile actelor normative în vigoare.

Selecționarea la muncă și analizarea deținuților nu reprezintă o obligație a penitenciarului, atâta timp cât legea prevede faptul că "persoanelor condamnate li se poate cere să muncească".

Reclamantul nu face dovada pagubei, nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada indicată.

În drept a indicat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantului A., întâmpinarea formulată la recursul reclamantului A., recurenta Penitenciarul București Rahova a invocat excepția nulității recursului și pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantului A., recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat excepția netimbrării recursului, excepția nulității recursului și, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată la recursului pârâtului Penitenciarul București Rahova, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat admiterea recursului acesteia și respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârâtul București Penitenciarul Rahova, reiterând apărările formulate în propriul recurs.

Prin rezoluția din 23 februarie 2024, a fost fixat termen de judecată în 14 mai 2024 pentru soluționarea recursurilor, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant A., în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală din același cod, examinând cu prioritate excepția netimbrării recursului, invocată prin întâmpinare de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești (…) sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute în prezenta ordonanță de urgență", iar potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (1) din același act normativ, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege"; pentru situația în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, alin. (2) al aceluiași articol statuează că "instanța va pune în vedere reclamantului obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite dovada achitării acestei taxe în cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței."

Conform dispozițiilor art. 486 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, această cerință fiind prevăzută sub sancțiunea nulității.

Conform rezoluției din data de 09 octombrie 2023, s-a stabilit în sarcina recurentului A. obligația de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 4074,06 RON, sub sancțiunea anulării cererii.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins cererea de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru, formulată de petentul A., reținându-se, în esență, că acesta nu a înaintat instanței înscrisurile necesare pentru ca instanța să poată aprecia dacă situația financiară îi permite sau nu achitarea taxei judiciare de timbru, cu excepția unei declarații pe propria răspundere.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021.1, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis cererea de repunere în termen, a respins cererea de reexaminare formulată de petentul A. împotriva încheierii din 14 noiembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021.

Prin citația emisă la 26 februarie 2024, recurentului i s-a reiterat obligația de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 4074,06 RON. Dovada de comunicare a citației, semnată personal de recurent, se află la dosarul de recurs, data primirii fiind 06 martie 2024.

Recurentul A., prezent personal la ședința de judecată din 14 mai 2024, a precizat că nu poate achita respectiva taxă judiciară de timbru.

Din actele și lucrările dosarului se constată că, deși a fost legal înștiințat despre obligativitatea timbrării cererii de recurs, recurentul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță, până la data analizării recursului.

Cerința timbrării este o condiție legală extrinsecă cererii de recurs iar neîndeplinirea ei atrage nulitatea cererii, necondiționat de existența vreunei vătămări, conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, nefiind făcută dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cauză intervine sancțiunea expres prevăzută de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., respectiv nulitatea recursului și de aceea Înalta Curte va anula recursul ca netimbrat.

Cât privește recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Rahova București se susține că hotărârea este nelegală prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., respectiv că hotărârea cuprinde motive contradictorii și aplicarea în mod greșit a prevederilor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale prin aceea că s-a stabilit în sarcina recurentului-pârât obligația de plată a unor despăgubiri fără a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de C. civ.

Criticile astfel expuse sunt nefondate.

În cadrul primului motiv de recurs, pârâtul susține cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza contradictorialității motivării deciziei recurate.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În această ipoteză, hotărârea este casabilă dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție, însă în dispozitiv instanța s-a oprit la soluția contrară, sau dacă aceasta cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

Contrar criticilor recurentului, hotărârea nu cuprinde considerente contradictorii. Înalta Curte observă în acest sens că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., iar decizia atacată conține elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate.

Instanța de apel a reliefat că aspectele de fapt dezlegate definitiv prin hotărâre judecătorească penală au intrat în puterea de lucru judecat, fără a exista posibilitatea ca cele definitiv dezlegate să fie repuse în discuție printr-o altă cerere separată, subliniind că sentința penală nr. 1126, definitivă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București la data de 12.05.2021 în dosarul nr. x/2021 a menținut constatarea din încheierea nr. 322/24.03.2021 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate la Penitenciarul Rahova, în sensul că retragerea petentului de la punctul de lucru spălătorie este nejustificată și a obligat Penitenciarul București Rahova să îl reselecționeze pe petent la muncă la punctul de lucru spălătorie.

A mai subliniat instanța de apel că nu mai poate face o nouă judecată cu privire la situația de fapt întrucât se opun cu putere de lucru judecat dezlegările definitive date prin sentința penală nr. 1126/2021.

A conchis instanța de apel că rezultă cu evidență caracterul delictual al faptei de retragere de la muncă a reclamantului, întrucât aceasta s-a făcut prin încălcarea unui drept al său, încălcare ce se situează în sfera ilicitului civil, din moment ce s-a reținut cu putere de lucru judecat în procesul penal caracterul nejustificat al acestei încălcări.

Cu privire la vinovăția pârâtului Penitenciarul București Rahova, instanța de apel a evidențiat că rezultă din aceeași hotărâre judecătorească penală că reclamantului i s-au imputat anumite fapte, ca justificare a măsurii retragerii de la muncă, nedovedite în procedura disciplinară, ceea ce determină concluzia că fapta delictuală de retragere de la muncă a fost săvârșită cu vinovăție, neavând relevanță nici forma și nici gradul de vinovăție, întrucât în această materie răspunderea delictuală este atrasă pentru culpa levissima.

În ceea ce privește existența prejudiciului moral, instanța de apel a reținut că acesta a fost dovedit și constă în suferințele morale provocate reclamantului prin încălcarea dreptului său de a munci, drept concret și efectiv, reclamantul pierzând posibilitatea de a beneficia de zile câștig care avea ca rezultat reducerea duratei pedepsei rămase de executat.

Legătura de cauzalitate s-a subliniat că rezultă ex re, câtă vreme prejudiciul moral a fost cauzat prin încălcarea dreptului de a munci, faptă reținută deopotrivă Penitenciarului și ANP, iar cuantumul sumei acordate de prima instanță este echitabilă, fără a avea un caracter derizoriu.

Susținerile recurentului privitoare la caracterul contradictoriu al raționamentului juridic al instanței de apel, la omisiunea analizei situației concrete supuse judecății și la lipsa analizei privitoare la fapta ilicită imputată și vinovăția nu pot fi, astfel, reținute, având în vedere că, pe de o parte, nu se identifică aspecte contradictorii în raționamentul instanței de apel și, pe de altă parte, sunt analizate toate condițiile necesar a fi întrunite pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Întrucât în decizia recurată nu se identifică viciul de nelegalitate privind motivarea contradictorie și nici omisiunea de a analiza elementele răspunderii civile delictuale, acest motiv de recurs urmează a fi înlăturat ca nefondat.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, circumscris punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a afirmat, în esență, neîndeplinirea prevederilor art. 1357 C. civ., critică nefondată.

Așa cum în mod corect a subliniat instanța de apel, prin sentința penală nr. 1126 din 12 mai 2021, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2021 (pronunțată în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul București Rahova), definitivă, instanța a statuat că "petentul nu avea doar o vocație la exercitarea dreptului la muncă, ci el avea deja un drept ce îi fusese acordat și pe care îl exercita, având în vedere că fusese deja selectat în interiorul locului de deținere, în anul 2018, pentru a presta activități la punctul de lucru spălătorie, așadar la o muncă ce face parte din categoria activităților cu caracter gospodăresc, necesare penitenciarului.

[...] Față de împrejurarea că petentul a fost scos, în mod nejustificat, de la muncă de Penitenciarul Rahova, se reține că legea îl îndreptățește să solicite repararea acestui prejudiciu, pentru ca dreptul său să nu fie doar unul iluzoriu, repararea prejudiciului putându-se face prin echivalent bănesc, din fondurile statului, având în vedere că încălcarea este din partea unei instituții a statului".

Totodată, prin dispozitivul respectivei sentințe s-a statuat că "Menține constatarea din încheierea nr. 322/24.03.2021 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la Penitenciarul Rahova în sensul că retragerea petentului de la punctul de lucru spălătorie este nejustificată și obligă Penitenciarul Rahova să îl reselecționeze pe petent la muncă la punctul de lucru spălătorie".

Așadar, cum atât dispozitivul, cât și considerentele sentinței sus-menționate sunt obligatorii față de pârâtul Penitenciarul București Rahova (care a fost intimat în respectivul dosar penal), în mod corect s-a concluzionat că nu se mai poate face o nouă judecată cu privire la situația de fapt, întrucât se opun cu autoritate de lucru judecat în forma efectului pozitiv dezlegările definitive date prin respectiva sentință, potrivit art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, corect s-a concluzionat și că rezultă caracterul delictual al faptei de retragere de la muncă a reclamantului, întrucât aceasta s-a făcut prin încălcarea unui drept al acestuia care se situează în sfera ilicitului civil, din moment ce s-a reținut prin sentința penală caracterul nejustificat al acestei încălcări.

Aceste constatări ale instanței de apel pot fi evaluate strict prin prisma legalității valorificării efectului pozitiv al autorității lucrului judecat - condiție îndeplinită, deoarece o reevaluare a stării de fapt este prohibită în stadiul procesual al recursului, instanța prezentă neputând proceda la o reanalizare a probelor administrate în cauză, raportat la caracterul nedevolutiv al recursului.

Pentru aceste motive, instanța urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Rahova București, constatând că cele susținute sub motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot face obiectul cenzurii din perspectiva existenței faptei ilicite, a prejudiciului sau a legăturii de cauzalitate între acestea.

Cât privește recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, în cauză, Înalta Curte reține că, în esență, s-au adus critici cu privire la modalitatea de soluționare a excepției de necompetență teritorială a Tribunalului Ilfov, a excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor și referitor la neîndeplinirea în cauză a condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale în ceea ce o privește pe recurentă; criticile de recurs au fost circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 și 8 C. proc. civ.

Luând în analiză prima critică de recurs, greșita soluționare de către instanțele de fond și apel a excepției de necompetență teritorială a Tribunalului Ilfov, instanța reține caracterul nefondat al acesteia.

Prin întâmpinarea formulată la fondul cauzei, recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat excepția necompetenței teritoriale și materiale a Tribunalului Ilfov, motivând însă doar raportat la necompetența teritorială a acestei instanțe, care ar rezulta din faptul că ar fi aplicabile dispozițiile art. 111 C. proc. civ., potrivit cu care cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., necompetența este de ordine publică sau privată, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești, în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad și în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. Alin. (3) menționează că, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Aplicând textele de lege sus-menționate la cauza dedusă judecății, Înalta Curte observă că recurenta a invocat soluționarea greșită a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Ilfov, necompetență care este, potrivit dispozițiilor sus-menționate, de ordine privată.

Or, față de formularea fără echivoc a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., de lege lata, este exclus ca necompetența de ordine privată (necompetența teritorială relativă) a instanței să poată face obiect al recursului pentru acest motiv.

Corelativ, instanța de recurs apreciază că susținerile privind greșita respingere a excepției necompetenței teritoriale a instanței nu pot fi circumscrise nici altui caz de casare - cum ar putea fi art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - deoarece în acest caz ar fi eludată opțiunea legiuitorului de a supune cenzurii în recurs exclusiv nesocotirea regulilor ce privesc competența de ordine publică, o atare interpretare neputând fi primită.

În ceea ce privește cea de-a doua critică de recurs, greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, conex cu chestiunea greșitei aprecieri a limitelor efectului pozitiv al lucrului judecat în cadrul în dosarului nr. x/2021, Înalta Curte reține caracterul fondat al acesteia.

Prin apelul declarat, acest pârât a criticat sentința primei instanțe sub aspectul greșitei soluționări a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, atât cu referire la absența indicării conduitei sale ilicite concrete în cauza de față, cât și cu trimitere la efectele sentinței penale nr. 1126/2021 a Judecătoriei Sectorului 5 București.

Răspunzând acestor motive de apel, Curtea de apel a consemnat în decizia recurată:

"În ceea ce privește calitatea procesuală a apelantei-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor, în mod corect Tribunalul a observat că identitatea se verifică și în ceea ce privește această pârâtă, prin raportare la atribuțiile sale astfel cum sunt reglementate de art. 2 alin. (3) și art. 6 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 756/2016, redate de prima instanță. Or, Curtea consideră, în acord cu prima instanță, că în condițiile în care apelanta-pârâtă are obligația de a urmări ca exercitarea drepturilor deținuților să se realizeze în conformitate cu dispozițiile legale și că apelantul-reclamant a pretins că fapta constă în încălcarea unui asemenea drept, apelanta-pârâtă este subiect al raportului juridic litigios, ceea ce îi conferă calitate procesuală pasivă. De altfel, chiar prin hotărârea penală s-a reținut că retragerea de la muncă a apelantului-reclamant s-a făcut de către Administrația Penitenciarelor."

În restul argumentării deciziei nu se găsesc alte argumente legate de absența indicării faptei ilicite concrete a pârâtei ANP, ci doar o subliniere a corectitudinii reținerii de către prima instanță a efectului pozitiv al sentinței mai sus evocate, ce scutește reclamantul din cauza de față de dovada existenței faptei (faptelor) ilicite a (ale) celor două pârâte.

Înalta Curte reține însă că acest raționament este eronat, rezultat dintr-o confuzie făcută de instanța de apel cu privire la părțile care au stat în judecată în cadrul cauzei penale.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este dedus judecății, iar existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate reprezintă o chestiune de fond.

Așa cum în mod corect a identificat instanța de apel, raportul juridic dedus judecății prin cererea de chemare în judecată este reprezentat de săvârșirea unei fapte ilicite de retragere nejustificată a dreptului de muncă avut de reclamant în perioada de detenție.

Așa cum în mod corect a indicat recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor, sentința penală nr. 1126 din 12 mai 2021, dată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2021, a fost pronunțată numai în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul București Rahova, părți în dosarul penal fiind petentul A. și acest pârât, nu și Administrația Națională a Penitenciarelor.

Contrar celor reținute în decizia recurată, prin care se arată că prin hotărârea penală s-ar fi reținut că retragerea de la muncă a apelantului-reclamant s-a făcut de către Administrația Penitenciarelor, se reține că sentința penală sus-menționată a soluționat o cauză penală având ca obiect plângere conform art. 39 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în care părți au fost petentul A. și intimatul Penitenciarul București Rahova.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ. "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Din formularea acestui text rezultă fără echivoc că efectul pozitiv al autorității lucrului judecat operează între părțile procesului, fiind necesar (spre deosebire de efectul negativ reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) ca între cele două litigii să existe identitatea de părți, alături de condiția unei strânse legături cu raportul juridic litigios anterior dezlegat.

Or, față de recurenta pârâtă Administrația Penitenciarelor hotărârea anterioară nu poate avea decât efectul de opozabilitate prevăzut de art. 435 alin. (2) C. proc. civ., dar nici acesta nu acoperă fapte proprii ale acesteia pentru că ele nu au făcut obiectul judecății anterioare.

Prin urmare, faptele ilicite reținute în sarcina pârâtului Penitenciarul Rahova nu pot fi atribuite și celuilalt pârât din cauza pendinte, deoarece conduita sa nu a făcut obiectul cercetării judecătorești acolo desfășurate.

Consecutiv, se observă că raționamentul juridic al instanței de apel, care a valorificat greșit autoritatea de lucru judecat, nu cuprinde în cadrul analizei proprii o indicare concretă a unei fapte ilicite a pârâtului Administrația Penitenciarelor distinctă de cea imputată Penitenciarului Rahova, deoarece enumerarea atribuțiilor legale ale recurentului pârât în absența indicării concrete a celei încălcate și a modalității concrete în care o atare încălcare a avut loc nu prezintă trăsăturile specifice unei expuneri faptice și nici unui raționament logico-juridic apte să fundamenteze o concluzie privind angajarea răspunderii respectivului subiect de drept.

De aceea, se conchide de către instanța de recurs că în cauză identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios prevăzută de dispozițiile art. 36 C. proc. civ. drept condiție pentru existența calității procesuale nu există, nefiind identificată în concret nicio faptă ilicită imputată acestui pârât de reclamant, ceea ce conduce la concluzia caracterului nelegal al acestor considerente ale instanței de apel.

Se verifică astfel incidența ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., atât din perspectiva greșitei aplicări a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., cât și în registrul absenței unei argumentații adecvate a deciziei cu referire la motivele apelului formulat de această parte - ce constituie o nesocotire a art. 476 și art. 477 C. proc. civ.

Încălcarea tuturor acestor norme procedurale - sancționate cu nulitatea virtuală - atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în aplicarea art. 175 C. proc. civ., deoarece recurenta pârâtă a dovedit vătămarea suferită, constând în consecința obligării sale nelegale la plata despăgubirilor ca urmare a pronunțării hotărârii recurate.

Consecința soluționării greșite a excepției lipsei calității procesuale pasive este admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, casarea în parte a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor la aceeași curte de apel.

Având în vedere cele expuse cu privire la căile de atac formulate de celălalt pârât - Penitenciarul Rahova - și de reclamant, casarea va privi, în acord cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., numai acea parte din decizia recurată care cuprinde soluția dată apelului declarat de pârâtul Administrația Penitenciarelor împotriva sentinței primei instanțe, decizia urmând a fi menținută pentru rest.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 171A din 7 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu recurenții-pârâți Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Rahova București.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Rahova București împotriva deciziei nr. 171A din 7 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 171A din 7 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează în parte decizia și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor la aceeași curte de apel.

Menține în rest dispozițiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2024.